Volatilitatea preţurilor, principala componentă a Securităţii Alimentare
Securitatea alimentară se referă la disponibilitatea produselor alimentare şi accesul la acestea. O fermă familială sau gospodărie, sau orice altă formă de organizare ar avea este considerată ca fiind sigură și ca având alimente sigure numai atunci când ocupanţii acesteia nu locuiesc în foame sau frica de foame. Potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură FAO si respectiv World Resources Institute, la nivel global pe cap de locuitor producţia de alimente a crescut în mod substanţial în ultimele decenii, dar contrar acestor calcule un numar de circa peste 1,26 miliarde de oameni suferă cronic de foame din cauza sărăciei extreme, în timp ce peste 2 miliarde de oameni sunt stare de insecuritate alimentară şi şase milioane de copii mor de foame anual (17 mii in fiecare zi) din cauza malnutriţiei (sursa: FAO, 2011).
Securitatea alimentară există atunci când toţi oamenii, în orice moment, au acces fizic, social şi economic la suficiente produse alimentare sigure şi nutritive pentru a se putea satisface nevoile lor alimentare şi preferinţele alimentare pentru o viaţă activă şi sănătoasă (definiţie emisă de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).
Dată fiind recenta criză economică la nivel mondial, realitatea actuală ne indică faptul că volatilitatea extremă a preţurilor va afecta în mod direct securitatea alimentară la nivel mundial, cu atît mai mult pe fondul supra-producţiei în unele părţi ale lumii şi a lipsei de hrană în alte zone a lumii, ceea ce ar putea genera o altfel de criză, mult mai gravă criza alimentară mondială.
Volatilitatea este rata relativă la care preţul unei valori care se mişcă în sus şi în jos. Volatilitatea este gasită calculând deviaţia standard actualizată a schimbărilor zilnice de preţ. Dacă preţul unei acţiuni se mişcă în sus sau în jos rapid în perioade scurte de timp, are volatilitate ridicată. Dacă preţul aproape că nu se schimbă deloc, are volatilitate redusă. Preţurile produselor agricole sunt întotdeauna volatile şi acest lucru se întâmplă de când pieţele agricole există ca entităţi bine definite. Sub presiunea mediului economic, din ce în ce mai instabil, fenomenul se accentuează periculos de mult, punând în pericol securitatea alimentară mondială. În ultimii ani, evoluţia preţurilor a scos în evidenţă extreme multianuale care au ajuns de până la 100%. Cu toate că au fost admise cauzele care duc la creşterea volatilităţii preţurilor, totuşi, experţii sunt divizaţi în funcţie de orientările politice, în privinţa măsurilor care trebuie să fie adoptate pentru a combate variaţia mare de preţ. În funcţie de origine, riscurile ce influenţează producţia şi preţurile produselor agricole sunt atât de natură exogenă, cât şi endogenă.
Volatilitatea preţurilor la alimente în ultimii patru ani a afectat drastic milioane de oameni, subminând starea de nutriţie şi securitatea alimentară la nivel mondial. Nivelul volatilitatii preţurilor pe pieţele materiilor prime a subminat, de asemenea, perspectivele ţărilor în curs de dezvoltare pentru creşterea economică şi reducerea sărăciei. După ce au stat la minimele istorice de zeci de ani, preţurile alimentelor au devenit semnificativ mai mari şi mai volatile încă din anul 2007. Un prim vârf al preţului a avut loc în aproape toate mărfurile în 2007/2008 ca apoi să reapară în prima parte a anului 2012 (iar creşterea continuă). După o scădere în 2009/2010, preţurile sunt acum din nou în creştere şi volatilitatea rămâne ridicată. Perioadele de preţuri ridicate sau scăzute nu sunt noi. De fapt, variabilitatea preţurilor este nucleul existenţei unor pieţe. Din 2007, cu toate acestea, gradul de volatilitate a preţurilor şi a numărului de ţări afectate a fost foarte mari. Acesta este motivul pentru care volatilitatea preţurilor la produsele alimentare în contextul preţurilor mai mari la alimente a generat anxietate considerabilă şi a cauzat probleme reale în multe ţări.
Pană acum au existat numeroase iniţiative guvernamentale şi interguvernamentale pentru a proteja populaţiile vulnerabile de consecinţele negative ale scumpirii produselor alimentare, dar se vede că nici până acum nu îşi fac efectul. În luna octombrie 2010, recent reformata Comisie privind Securitatea Alimentară Mondială (CFS) a cerut Grupului de experţi la nivel înalt privind securitatea alimentară şi alimentaţie (HLPE) să pregătească un raport privind volatilitatea preţului, raport care să acopere „toate cauzele şi consecinţele unei agravări a deja declanşatei crizei alimentare, inclusiv practicile de piaţă de denaturare şi legătura acestora la pieţele financiare, şi de politici adecvate şi coerente, acţiuni, instrumente şi instituţii de a gestiona riscurile legate de volatilitatea preţurilor excesive în agricultură. Acest lucru ar trebui să includă prevenirea şi atenuarea preţurilor la alimentele de bază pentru consumatorii vulnerabili, în special pentru cei saraci, femei şi copii pentru diferite niveluri (local, naţional, regional şi internaţional) şi se bazează pe o analiză a studiilor existente. Studiul ar trebui să ia în considerare modul în care naţiunilor şi populaţiilor vulnerabile li se poate asigura accesul la produsele alimentare atunci când volatilitatea cauzează perturbări pe piaţă”.
Volatilitatea preţurilor are un impact puternic asupra securităţii alimentare, deoarece afectează veniturile populaţiei şi puterea de cumpărare. Pur şi simplu poate transforma o naţiune din oameni cu situaţie medie într-o populaţie vulnerabilă, în oameni săraci şi înfometaţi. Volatilitatea preţurilor, de asemenea, interacţionează cu niveluri de preţ pentru a afecta bunăstarea şi securitatea alimentară. Cu cat este mai mare preţul, cu atât mai puternice sunt consecinţele pentru consumatori.
Pentru a înţelege mai bine cauzele care stau la baza comportamentului recent al preţurilor la produsele alimentare, trei explicaţii legate între ele – cu privire la factorii pe termen scurt, mediu şi lung – sunt discutate.
Prima explicaţie defineşte creşterea preţurilor la alimente ca o problemă de „volatilitatea preţurilor agricole” (implicit sugerează că preţurile ridicate nu vor dura), şi ca o problemă cvasi-naturală şi constantă în pieţele agricole. Pentru a înţelege dacă această explicaţie este în concordanţă cu tendinţele recente, trebuie să se evalueze dacă volatilitatea preţurilor vazută din 2007 a fost ieşită din comun. Se pare că există un consens prin faptul că volatilitatea preţurilor în ultimii cinci ani a fost mai mare decât în ultimele două decenii, dar mai mică decât a fost în anii 1970. Cu toate acestea, din cauza procesului de liberalizare a pieţelor în ultimii 20 de ani, preţurile interne în multe ţări sunt mult mai conectate la preţurile internaţionale decât au fost în anul 1970.
Bazat pe ideea că volatilitatea este starea normală a pieţelor agricole, patru cauze posibile ale volatilităţii preţurilor la produsele agro-alimentare internaţionale sunt discutate în raport: elasticitatea cererii, politicile comerciale, speculaţiile şi schimbarea climatică (încălzirea globală – efectul deşertificării, seceta). Dintre acestea, rolul de speculaţie de pe piaţa agro-alimentară este în mod clar cel mai controversat.
Cu toate acestea, concluzii foarte diferite au fost formulate pentru a stabili dacă creşterea tranzacţiilor non-comerciale a dus la formarea de bule de preţ în preţurile produselor de bază. În schimb, efectele, atât ale cererii din industria biocombustibililor, precum şi cele legate de utilizarea de măsuri comerciale restrictive (interdicţiile la export în cea mai mare parte) cu privire la preţuri sunt mult mai puţin controversate. Dar ambele chestiuni sunt foarte sensibile politic. Politicile de sprijin pentru biocarburanţi în Statele Unite ale Americii şi în Uniunea Europeană au creat o cerere-şoc, care este considerată a fi una din cauzele majore ale creşterii preţurilor la produsele alimentare internaţionale din anii 2007/2008. Ambele politici de sprijin a biocombustibililor şi restricţiile la export au condus multe guverne la întrebarea dacă se pot baza pe pieţele internaţionale, ca parte a strategiilor lor de securitate alimentară.
A doua explicaţie a comportamentului actual al preţurilor la produsele alimentare internaţionale indică faptul că au existat crize periodice a produselor alimentare (1950, 1970 şi prezent), care pot fi explicate prin dinamica investiţiilor agricole. Preţurile ridicate nu declanşează tot timpul un val de investiţii şi de dezvoltare tehnologică, care ar putea să influenţeze creşterea producţiei şi reducerea preţurilor. În schimb, persistenţa unor preţuri mici duce la o reducere de interes public şi de investiţii în scădere. Această situaţie persistă până când aprovizionarea este atât de scăzută încât preţurile încep să crească brusc, ceea ce declanseaza din nou o nouă rundă de investiţii.
A treia explicaţie vede creşterile de preţuri ca un semnal timpuriu cu privire la un deficit de lungă durată pe pieţele agricole. În conformitate cu această explicaţie, lumea s-ar putea confrunta cu sfârşitul unei lungi perioade de supraproducţie structurale de pe pieţele agricole internaţionale, posibil prin folosirea pe scară largă a resurselor ieftine naturale (de exemplu, ulei, apă, biodiversitatea, fosfat, terenuri), susţinută de subvenţiile agricole în ţările OECD. Cu alte cuvinte, am putea fi la sfârşitul unei perioade de creştere fără precedent în istorie în producţia agricolă, care s-a bazat pe o strategie asemănătoare celei miniere. În acelaşi timp, noi cereri de biomasă sunt în curs de dezvoltare. Biocombustibilii sunt doar partea cea mai vizibilă de creştere a cererii de biomasă pentru a oferi nu numai hrană, ci şi materiale de construcţii, de căldură şi de transport. Această explicaţie de creştere a preţurilor la alimente în ceea ce priveşte deficitul multora nu este nouă, ea a fost mult discutată şi în anii 1970. Dar înţelegerea şi implicarea societăţii şi a mediului politic s-a accentuat.
Astăzi, şi în viitorul foarte apropiat, vom vedea în România, cât mai clar, costurile provenite din agricultură slab industrializată, terenuri dispersate, lipsa cooperarii şi mai ales gradul redus al asocierii, poluarea asociată, lipsa unei politici dedicate strict “securităţii alimentare” şi nu în ultimul rând al schimbarilor climatice asociate cu creşterea gradului de degradare al terenurilor agricole şi deşertificarea. Vedem şi suportam consecinţele lipsei unei strategii agro-economico-alimentare, de asemenea, costurile sub-investiţiilor pe termen lung în agricultură şi cercetare agricolă. Ne punem noi întrebări cu privire la ce să aşteptăm de la schimbările climatice şi de la rolul pe care îl va juca introducerea cererii de potenţial nelimitat asupra resurselor agricole din sectorul energetic. Putem fi oricât de optimişti că ingeniozitatea umană va găsi soluţii, dar numai dacă suntem pregătiţi să învăţăm din greşelile noastre din trecut. Provocările pe termen mediu şi lung cu care se confruntă agricultura astazi în ambele cazuri, ale ofertei şi ale cererii sunt foarte serioase.
Există o eterogenitate considerabilă între ţări în ceea ce priveşte modul în care cresterea volatilităţii preţurilor ar putea afecta o anumită ţară. Printre sursele principale de eterogenitate se numără: condiţiile agro-ecologice şi de conectare (de exemplu, ţările fără ieşire la mare ar putea fi afectate în mod diferit de cele cu acces de coastă), preferinţele la alimentele de bază (de exemplu diversificare comparativ cu o singură preferinţă), capacitatea institu-ţională de a implementa politici, şi de sănătate macroeconomică. Nu există prin urmare „un răspuns politic care se potriveşte tuturor abordărilor”. Această constatare are următoarele implicaţii:
a. Fezabilitatea şi eficienţa, extinderea reţelelor de securitate alimentară socială şi de introducere a programelor de asigurare pentru managementul riscurilor.
b. Identificarea contextelor specifice pentru fiecare ţară în ceea ce priveşte impactul şi răspunsurile de politică şi strategie a securităţii alimentare. Pentru fiecare ţară va fi important să se elaboreze o tipologie a gospodăriilor pentru a caracteriza diferitele canale ale impactului volatilităţii preţurilor asupra bunăstării.
c. Fiecare ţară va avea nevoie să proiecteze propria strategie cuprinzătoare de securitate alimentară. Acest lucru va implica evaluarea obiectivă a politicilor existente de securitate alimentară şi a programelor, identificarea lacunelor, precum şi necesitatea de a lucra în vederea construirii capacităţii instituţionale interne pentru a le rezolva.
Recomandările Panelului Mondial al Experţilor de Cel Mai Înalt Nivel din cadrul Comitetului Mondial pentru Securitate Alimentară (HLPE – CFS)
1. Normele comerciale: Creşterea preţurilor la produsele alimentare internaţionale şi defalcarea negocierilor de la Doha deschid posibilitatea unui nou proiect în care încrederea în pieţele internaţionale nu ar trebui să se bazeze pe comerţ liber fără restricţii.
Criza preţurilor la alimente a arătat că statele suverane nu sunt pregătite pentru a servi pieţele internaţionale în detrimentul priorităţilor naţionale. Această „analiză politică a realităţii” sugerează că politicile comerciale, precum şi normele multilaterale care le încadrează trebuie să fie reconsiderate. Normele multilaterale sunt mai importante decât oricând.
a. Guvernele ar trebui să continue să se concentreze pe construirea unui sistem transparent, responsabil şi bazat pe norme comerciale multilaterale. Cu toate acestea, aceste norme trebuie să lase un loc mai mare politicilor publice în ceea ce priveşte securitatea alimentară, să ţină mai bine seama de eterogenitatea statele membre Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), şi luând în considerare nevoile speciale ale ţărilor sărace şi vulnerabile sau a grupurilor sociale.
b. Măsurile luate în considerare includ pe cele cu privire la restricţiile la export, măsurile de salvgardare pentru a proteja împotriva supratensiunii recurente de import, măsuri care să asigure mai bine că actorii comerciali îşi respectă obligaţiile contractuale.
2. Stocuri: Relaţia dintre nivelurile stocurilor şi a volatilităţii preţurilor este bine stabilită: stocurile mici sunt puternic asociate cu varfurile de preţ şi cu volatilitatea. Este posibil ca unele coordonări internaţionale a stocurilor să poată avea, de asemenea, o contribuţie importantă la restabilirea încrederii în pieţele internaţionale . Experienţa arată de asemenea că, într-o criză, accesul la mecanismele de finanţare nu poate asigura stocuri în timpul rupturilor de aprovizionare. Experienţa din trecut arată că gestionarea stocurilor mondiale pentru stabilitatea preţurilor este dificilă, deoarece acest lucru necesită cooperare şi informare inter-guvernamentală.
Acest lucru are nevoie de acordul internaţional cu privire la probleme complexe – printre alte aspecte – cu privire la stocuri, guver narea sistemelor, amplasarea, coordonarea şi asigurarea că stocurile ajung la cei care au nevoie cel mai mult.
Sisteme mai bune şi transparente de informaţii sunt esenţiale pentru deciziile de politică şi de gestionare a stocurilor. [AMIS] sistemul propus de Raportul Inter-agenţii pentru G20 este binevenit.
3. Cererea pentru produse alimentare: Este tot mai clar că cererea nelimitată a consumatorilor pentru produse alimentare bogate generează externalităţile negative pecuniare pentru cei mai săraci consumatori. Prin generarea unei noi cereri pentru produse alimentare care pot supralicita ţările şi populaţiile nesigure din punct de vedere alimentar. Guvernele ar trebui să exploreze stimulente pentru reducerea deşeurilor în sistemul alimentar, inclusiv pentru pierderile post-recoltare.
Investiţii în agricultură: Investiţiile în agricultură, cu o viziune pe termen lung sunt necesare pentru a preveni o apariţie a posibilei crize alimentare mondiale. De asemenea, este necesar pentru a garanta o tranziţie de la sistemele alimentare şi agricole, care epuizează resursele naturale, la sistemele alimentare şi agricole durabile care să reducă poluarea şi să utilizeze energia verde. Noi investiţii publice şi private sunt necesare atât în cercetare, cât şi în dezvoltare. Conservarea biodiversităţii agricole şi crearea de noi soiuri ar trebui să fie promovate de către centre de cercetare agronomice naţionale şi internaţionale, cum ar trebui ca cercetarea să vizeze maximizarea biomasei în sistemele diversificate de producţie agricolă.
Agro-ecologia oferă o bază importantă şi complementară de experienţă şi perspective pentru o astfel de tranziţie, care este deosebit de potrivită pentru producătorii cu acces limitat la mijloacele de producţie chimice. Colaborarea dintre centrele internaţionale de cercetare agronomică şi organizaţiile de susţinere a agro-ecologiei ar trebui să fie încurajată. Sprijinul public este, de asemenea, necesar pentru a ajuta agricultorii să se implice în mai multe sisteme ecologice durabile.Cu aceste investiţii, guvernele naţionale ar trebui să consolideze capacitatea locală şi capacitatea de rezistenţă a sistemelor de producţie alimentară. Investiţiile la toate nivelurile ar trebui să respecte pluralitatea sistemelor de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţele femeilor şi cunoştinţele popoarelor indigene.
a. Investiţiile în agricultură stabile şi durabile pe termen lung sunt o condiţie necesară pentru abordarea provocărilor în securitatea alimentară.
b. O extindere semnificativă la nivel mondial a fondurilor pentru cercetare agricolă şi de dezvoltare este recomandată. Consolidarea procesului de reformă actuală şi sprijin pentru sistemele nationale de cercetare vor contribui la soluţii pe termen lung pentru insecuritatea alimentară, în special în contextul degradării solului, al deficitului de apă şi în contextul schimbărilor climatice.
5. Încorporarea externalităţilor în costul de producţie alimentară: Preţurile ridicate ale produselor alimentare sunt o oportunitate de a promova internalizarea externalităţilor pentru a crea stimulente pentru îmbunătăţirea eficienţei sistemelor de producţie. În plus faţă de noile investiţii publice, dispozitivele instituţionale care vizează creşterea costurilor de utilizare a resurselor neregenerabile naturale sunt esenţiale pentru a trece la o tranziţie de mai multe modele de producţie durabile. Se recomandă ca această problemă să fie luată în considerare în cadrul strategiilor naţionale de securitate alimentară.
Promovarea stategiei programelor securităţii alimentare: Securitatea alimentară este o problemă complexă şi multidimensională şi o responsabilitate naţională. Prin urmare, ţările, inclusiv România, au nevoie de o strategie naţională de securitate alimentară, în conformitate cu specificul şi caracteristicile speciale ale fiecăreia. Aceste strategii ar trebui să includă politici de reducere, de gestionare şi de a face faţă volatilităţii preţurilor. Aceste strategii ar trebui să fie dezvoltate şi gestionate într-o manieră cuprinzătoare cu societatea civilă, organizaţiile fermierilor şi în parteneriat cu sectorul privat. Elaborarea unei strategii de securitate alimentară trebuie să se bazeze pe colectarea de date solide şi analize. Revizuirea regulată a politicilor este necesară. Politicile ar trebui să fie coerente. Guvernele au nevoie de sisteme de informaţii pentru a putea evalua foametea şi malnutriţia, dar şi pentru a putea furniza avertismente timpurii asupra posibilelor pericole de criză alimentară.
Elaborarea strategiilor de securitate alimentară nu este numai o obligaţie ci şi o necesitate, iar implicarea naţională în cadrul Sistemului de informare al pieţei agricole (AMIS) şi Forumul de reacţie rapidă (RRF), propus de G20 reprezinta o utilitate.
Două categorii de politici şi programe pot fi preconizate la nivel naţional pentru a rezolva problema volatilităţii în ceea ce priveşte securitatea alimentară. Primul vizează stabilizarea preţurilor. Al doilea are ca scop reducerea impactului volatilităţii preţurilor asupra veniturilor şi a puterii de cumpărare.
Se recomandă ca informaţiile de piaţă AMIS să fie extinse pentru a include culturi alimentare, altele decât cerealele de obicei la nivel mondial, inclusiv efectivele de animale şi peşti. AMIS ar trebui să includă, de asemenea, informaţii de încredere, defalcate şi precise cu privire la foamete pentru a sprijini realizarea securităţii alimentare. AMIS ar putea juca un rol deosebit în avertizarea timpurie a statelor lumii cu privire la situatia şi stadiul securităţii alimentare a fiecăruia dar şi la nivel regional şi internaţional.
Securitate alimentară = asigurarea cantităţii de alimente necesare oamenilor
De peste 4 decenii, în lume şi în România, s-au facut progrese remarcabile în producţia de alimente si în asigurarea securităţii alimentare. Cu toate acestea, în cazul securităţii alimentare progresul este destul de lent si depinde, în mare masură, de condiţiile politico-sociale la un moment dat.
Chiar dacă România este recunoscută la nivel european şi mondial pentru potenţialul agricol deosebit, rata de absorbţie a fondurilor europene este încă foarte mică, ingreunată având un sistem birocratic mult mai complicat faţă de noile dar şi vechile state membre ale UE. Astfel, este destul de evident faptul că efectele nu sunt şi nu se întrevăd a fi spectaculoase. Deficitul de finanţare şi cofinanţare este tot mai mare – accesul la creditare este lent şi greoi.
Cu toate că, o parte din rapoartele transmise de România indică o creştere al gradului şi nivelului de trai al românilor, datele sunt contrazise de cifre furnizate de institutii independente ale UN şi Comisiei Europene (EUROSTAT). Astfel, conform Raportului de ţară cu privire la situaţia populaţiei din SM ale UE, rezultă că în Romania dintr-un total de aproximativ 21,47 mil de locuitori (conform ultimului raport al INS, privind recensământul populaţiei) aproximativ 9 milioane de locuitori (mai exact 41,5 % – reprezentând 8,89 milioane de persoane dintr-o populaţie totală de 21,47 milioane luată în calcul de biroul de statistică al UE) trăiesc în sărăcie şi implicit riscă sărăcia sau excluderea lor socială.
Lipsa unei strategii coerente dedicate agriculturii româneşti şi în mod special Securităţii alimentare, incoerenţa deciziilor, la care adaugăm schimbările rapide care au loc în structura şi autoritatea guvernamentală, în economia noastră, în structura sectorului agricol şi a industriilor alimentare locale, în comerţ precum şi în globalizarea şi liberalizarea comerţului conduc la schimbari rapide şi în nevoile dar şi în cerinţele consumatorilor privind calitatea şi siguranţa alimentelor, securitatea alimentară, nutriţie, legislaţie şi control. Astfel, pentru România este necesară crearea şi punerea în aplicare, cât mai urgent, a unei strategii eficiente de securitate alimentară la nivel naţional.
Preţurile mari şi volatilităţile ridicate pot pune în pericol economiile fragile şi au un impact semnificativ asupra macroeconomiei, prin creşterea costului de trai şi al inflaţiei. Fireşte, cele mai afectate sunt ţările care importă asemenea produse si care se pot confrunta cu deteriorarea balanţei soldulului contului curent şi, eventual, deprecierea cursului de schimb ca urmare a creşterii preţurilor la produsele alimentare.
În acelaşi plan amintim şi prognoza făcută de Banca Nomura din Japonia, care subliniază că problema alimentară din România se va acutiza. Potrivit acesteia, ţara noastră se situează pe locul 12 în lume în ce priveşte riscul alimentar generat în principal de volatitatea (vulnerabilitatea) preţurilor la alimente.
Volatilitatea extremă creează riscuri suplimentare din cauza decalajului dintre deciziile bazate pe preţurile viitoare aşteptate ale producţiei şi preţurile efectiv primite în momentul recoltării sau vânzării. Aceste diferenţe pot ameninţa chiar viabilitatea producătorilor agricoli (şi alţi actori din lanţul alimentar).
Volatilitatea preţurilor materiilor prime este o problemă gravă în mod special pentru statele lumii care sunt dependente de producătorii acestora. Aproximativ două miliarde de oameni, aproape o treime din din populaţia globului, depind de producţia de mărfuri primare cum ar fi cereale, ulei, zahăr, orez, carne, bumbac, metale feroase şi neferoase, cupru.
Indicele de vulnerabilitate a preţului alimentelor pentru primele 20 de ţări cu risc alimentar
Preţurile materiilor prime de bază sunt foarte volatile în special pe termen scurt, uneori acestea variind chiar cu peste 50% – 60% într-un singur an. În mod evident, aceste grimase ale economiei – preţurile mici la materiile prime, vor duce la venituri mai mici pentru agricultori şi implicit locuri de muncă mai puţine pentru lucrătorii din mediul agro-industrial.
Insecuritatea alimentară cumulată cu incertitudinea inerentă a preţurilor instabile induc şi complică întreagul management şi planificare financiară la nivel local, regional şi mondial. Toate acestea la rândul lor au un efect negativ asupra ţărilor şi producătoriilor dependenţi de materiile prime.
Dar nu este volatilitatea preţurilor în sine cea mai gravă problemă ci, mai degrabă, este volatilitatea veniturilor naţionale şi individuale care obstrucţionează planificarea pe termen mediu şi lung a guvernelor, a unităţilor de dependenţă de mărfuri, astfel se adânceşte inegalitatea dintre state şi conduc la degradarea continuă a mediului de afaceri. Volatilitatea preţurilor la materiile prime de bază, în trecut dar şi acum, a fost extrem de problematică. Practic, atunci când veniturile sunt mari, acestea au tendinţa de a denatura responsabilităţii fiscale ale persoanelor sau societăţilor comerciale ceea ce va duce către o încurajare a corupţiei.
Prin urmare, problematica volatilităţii preţurilor, la nivelul comunităţii internaţionale nu este ceva nou pentru omenire, cu atât mai mult pentru guvernanţi. Preţurile la alimente vor rămâne ridicate. Populaţia în creştere şi veniturile în ţările emergente şi în curs de dezvoltare consolidează în mod semnificativ cererea pentru produsele alimentare. Până în 2050, populaţia lumii este de aşteptat să fi atins circa 9 miliarde de oameni şi cererea de produse alimentare să crească între 70% şi 100%. Politicile de sprijin care duc la creşterea cererii pentru culturile de către sectorul de biocombustibili în ţările dezvoltate contribuie, de asemenea, la consolidarea cererii. Pe partea ofertei, rata de creştere a producţiei agricole este de aşteptat să scadă la 1,5% între acum şi 2030 şi în continuare la 0,9% între 2030 şi 2050, comparativ cu 2,3% pe an din 1961. În cazul în care rata de creştere a producţiei agricole nu ţine pasul cu cererea, presiunea va continua asupra preţurilor. Cu echilibrul dintre cerere şi ofertă deja strâns, un şoc extern poate duce la valuri semnificative ale preţurilor la alimente şi volatilitate extremă.
Dinamica preţurilor pentru produsele agricole de bază Indicii preţurilor calculaţi de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură – FAO
Indicele preţurilor alimentare (FFPI) calculat şi publicat de FAO a crescut în medie de 215 de puncte, în luna august 2012, neschimbat din luna iulie, de aproximativ 1% (2,4 puncte), mai mult decât cifra revizuită în luna ianuarie. Creşterea din luna august 2012 a fost în cea mai mare parte determinată de preţurile mai mari la produsele de bază: zahăr, uleiuri şi cereale în timp ce preţurile produselor lactate au scăzut uşor, după o creştere semnificativă în luna ianuarie. Nivelul actual, este cu 10 % mai jos de vârful (în termeni nominali), valorii calculate în luna august 2011.
Indicele preţurilor la cereale calculat şi publicat de FAO a crescut în medie de 260 de puncte, în luna august 2012, de aproximativ 2,1 %, mai mult decât cifra revizuită în luna ianuarie 2012. La nivel internaţional preţurile la porumb au crescut corelat cresterii preţurilor la grâu, în timp ce cotaţiile de orez au fost în general mai mici faţă de cotaţiile anterioare. Pieţele mondiale de grâu au fost susţinute de stocurile din anul 2011 în Europa şi CSI.
Indicele preţurilor la cereale calculat şi publicat de FAO a crescut în medie de 260 de puncte, în luna august 2012, de aproximativ 2,1 %, mai mult decât cifra revizuită în luna ianuarie 2012. La nivel internaţional preţurile la porumb au crescut corelat cresterii preţurilor la grâu, în timp ce cotatiile de orez au fost în general mai mici faţă de cotaţiile anterioare. Pieţele mondiale de grâu au fost susţinute de stocurile din anul 2011 în Europa şi CSI.
Preţurile la porumb, de asemenea, au crescut încă din luna februarie, în principal bazandu-se pe cererea de import puternică venită din zona Asiatică şi susţinută de deprecierea dolarului cât şi de tarifele mai mici aplicate la transportul de marfă, precum şi preocupările legate de perspectivele de cultură din America de Sud. Cu toate acestea, preţurile la orez au rămas constante datorită presiunii cererii de import dar şi concurenţei acerbe între exportatorii.
Concluzii
Asigurarea securităţii alimentare pe termen lung prin diminuarea efectului factorilor care au condus la apariţia crizei alimentare, trebuie să aibă în vedere: creşterea susţinută a disponibilităţii alimentelor printr-o producţie sporită şi de calitate a micilor fermieri, lărgirea acoperirii şi a eficienţei sistemelor de protecţie socială, îmbunătăţirea managementului de risc alimentar, îmbunătăţirea accesului la pieţele internaţionale de alimente, obţinerea unui consens internaţional mai extins referitor la biocombustibili pentru evitarea politicilor şi practicilor păguboase, care ameninţă securitatea alimentară globală.
Asigurarea unor standarde ridicate de sănătate şi a siguranţei alimentelor nu este doar o chestiune de legislaţie. Problemele cu care se confruntă lumea sunt legate de creşterea preţurilor la alimente, de securitatea alimentară şi de nutriţie. Preocupările legate de preţurile ridicate la alimente şi volatilitatea extremă stagnează. Volatilitatea preţurilor la produsele alimentare atacă grav dreptul fundamental al omului la o alimentaţie adecvată. Preţurile ridicate şi volatile, nu numai că cresc, ci, de asemenea, adâncesc sărăcia şi insecuritatea alimentară. Impactul volatilităţii preţurilor la produsele alimentare cade cel mai greu asupra celor mai săraci – în special saracii din mediul urban şi fără pământ. În cazul în care rata de creştere a producţiei agricole nu ţine pasul cu cererea, presiunea va continua asupra preţurilor. Cu echilibrul dintre cerere şi ofertă deja strâns, un şoc extern poate duce la valuri semnificative ale preţurilor la alimente şi volatilitate extremă.
În concluzie, evoluţiile din ultimii ani privind preţurile, consumul mediu şi autoconsumul pe locuitor, precum şi comerţul exterior cu produse agricole evidenţiază o evoluţie nefavorabilă privind producţia agricolă şi, mai ales, securitatea alimentară a populaţiei întregului pamânt şi evident a populaţiei României. Creşterea gradului de valorificare a potenţialului agricol este singura soluţie prin care se poate transforma România dintr-un stat net importator într-un stat independent în ce priveşte asigurarea securităţii alimentare a populaţiei, dar şi de furnizor de o astfel de securitate către alte ţări, printr-un export net de produse agricole, materii prime şi de alimente. Aceasta însă nu se poate realiza decât prin strategii şi politici adecvate, menite să stimuleze investiţiile în această ramură şi să crească performanţa şi competitivitatea în sectorul agroalimentar, în ansamblu, şi în toate organizaţiile economice care îl compun.
Sursa imaginii: www.newsfood.com
Autor: Bogdan Bazgă
