Considerată ca un complex de măsuri îndreptate spre formarea spiritului, spre determinarea comportamentului indivizilor, potrivit intereselor de ansamblu ale comunităților, educația s-a bucurat de-a lungul vremii, din antichitate până azi, de o grijă aparte. Întotdeauna s-a pornit de la ideea că un om apt să contribuie la imprimarea unui traseu progresiv societății trebuie să fie depozitarul unor acumulări de natură intelectuală, morală și fizică, deopotrivă, consecințe ale demersurilor de dezvoltare metodică a ființei umane.
Se impune a se sublinia încă de la început că, mai ales în zilele noastre când civilizația cere o specializare tot mai strictă, care poate conduce la o educație preponderent tehnică necesitatea reconsiderării viziunii asupra educației, în sensul recunoașterii nevoii de a conduce omul, așa cum spunea Kant, spre propria sa umanitate, încât el nefiind în mod automat dirijat de instinct, să poată dobândi prin cultură ceea ce natura nu i-a oferit. De aceea, echilibrul dintre disciplină considerată a fi „partea negativă” a educației, având rolul de a obișnui individul să respecte eventualele constrângeri impuse de norme – și instrucție – apreciată ca „latură pozitivă”, întrucât presupune acțiunea de formare și îmbogățire a spiritului, atât prin transmiterea și asimilarea cunoașterii cât și prin studiu, trebuie să fie mereu real.
Sub toate fațetele sale, educația a reprezentat și reprezintă o țintă și un mijloc al evoluției societății. Așa se explică aprecierea de care s-a bucurat în decursul vremii din partea unor minți luminate. Învățatul antic grec Platon o considera „arta de a forma binele deprinderii” , iar Aristotel o vedea ca pe un „obiect al supravegherii publice”, nu ca pe un domeniu al demersurilor particulare. Nici gânditorii din veacurile următoare n-au putut ocoli problema, întrucât ea era de cea mai mare însemnătate pentru făurirea omului și a societății, era – cum spunea John Locke – o expresie a relației interpersonale de supraveghere și intervenție între cel ce educă și cel ce este educat.
Educația, ca urmare a intervenției impuse de latura „disciplină” presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, dar și corelarea eficientă a subdiviziunilor sale precum învățământul, modelarea morală, conviețuirea sau guvernarea.
Fără intenția de a realiza o sinteză cu privire la punctele de vedere referitoare la educație, ele fiind multiple și complexe, se poate concluziona că în mai toate abordările în domeniu se cristalizează trei direcții esențiale ca scop al educației, și anume: instruirea, adaptarea pe plan social și formarea judecății libere și personale a indivizilor într-un context dat.
Este evident faptul că dimensiunea fundamentală a educației este învățământul. Valențele acestei componente sunt atât de puternice, încât, în vorbirea cotidiană educația se identifică aproape cu învățământul. De aici decurge și rolul imens pe care instituțiile de învățământ grădinițele, școlile, unitățile de învățământ superior – îl au în educația copiilor, tinerilor și adulților, alături de așezămintele culturale și de cult, mijloacele de comunicare în masă și, nu în ultimul rând, alături de familie. Nu este lipsit de importanță, în context, de amintit că printre funcțiile familiei, enunțate de sociologul Henri H. Sthal, se înscriu și acelea de înfăptuire a solidarității familiale ca premisă a solidarității sociale necesare unității și siguranței unui stat și cele pedagogico-educative și morale, prin care se asigură socializarea membrilor familiei.
În prezent, date fiind particularitățile naționale de ordin economic și social, familia trebuie atrasă în mai mare măsură în procesul desfășurat de instituțiile educative, împreună cu ceilalți factori ce au contribuții în acest domeniu.
Școala – la modul generic – în ansamblul său, preia indivizii deja inițiați în multe dintre deprinderile pe care trebuie să și le consolideze pe parcursul vieții pentru ca, mai târziu, să înțeleagă semnificația stării de legalitate, echilibru și stabilitate care trebuie să caracterizeze o societate modernă.
Învățământul românesc, ca pilon al educației, a fost supus în ultimii ani tranziției și reformei. S-ar impune, poate, o analiză a stadiului reformei în condițiile acceptării de către toți „actorii” cu roluri majore pe „scena educației” a Pactului național privind educația. Cei interesați de o cercetare reală vor constata, laolaltă cu mulți dintre slujitorii școlii din întregul sistem național de învățământ, că măsurile în salturi, întoarcerile periodice la atitudini și practici anterioare, acuzațiile, devenite obișnuință, în privința ,,dezastruoasei moșteniri”, lipsa de continuitate strategică din învățământ, sunt tot atâtea pericole pentru asigurarea unei educații adecvate susținerii intereselor naționale.
Cetățenii își pun tot felul de întrebări legate de organizarea și desfășurarea procesului educațional, de finalitatea acestuia. De ce, în școli se produc acte de violență între elevi – pe de o parte – și profesori, elevi sau studenți, pe de altă parte? De ce încercările și – din păcate – reușitele de sinucidere în rândul copiilor și tinerilor sunt atât de numeroase? De ce foarte mulți dintre elevi și studenți abandonează școala în fiecare an, în condițiile în care Constituția României prevede că „dreptul la învățătură este asigurat”, iar „învățământul de stat este gratuit, potrivit legii”? De ce în ultimii ani numărul studenților care provin din lumea satelor este în scădere dramatică? Care este mesajul și conținutul efectiv al educării, atâta vreme cât, deseori, primează promovarea non-valorilor, a unei „educații a șmecherilor”, în detrimentul educației comportamentelor, al educației pentru muncă, al educației în spiritul dragostei față de țară? De ce unora le este jenă să și pronunțe cuvintele patrie și patriotism, considerându-le desuete? De ce educația permanentă rămâne, de ani de zile, la nivel de concept? Sunt, toate acestea, de natură să stimuleze solidaritatea cetățenilor ca fundament al statului român?
Astfel de întrebări nu trebuie să rămână retorice! Din fericire, reprezentanții celor mai importante comunități academice din țară au readus recent în atenția opiniei publice și a decidenților statului problema optimizării reformei în educație, în contextul în care aceasta reprezintă o prioritate națională și, implicit, o dimensiune a stării de securitate națională. În acest sens, construcția și viabilitatea unei strategii de securitate națională care trebuie, printre altele, să fie prospectivă, este dată și de modul de abordare a direcțiilor domeniului educației, cercetării și culturii. Problemele de fond ale acestui domeniu, care ar putea fi numite ale unei securități culturale, în sensul larg, sunt în mod direct legate de nevoia afirmării unor noi mentalități și atitudini care să contribuie la configurarea dimensiunii culturale și civilizatorii a reformelor, cerută în mod implicit de noul nostru statut european și euroatlantic. Spiritul comunitar, solidaritatea națională, cultura comunicațională, atitudinea față de performanță, respectul pentru elite și promovarea lor se află încă în stadii insuficiente de dezvoltare. De aceea, punerea în valoare și dezvoltarea potențialului cultural, științific și uman de care dispune România constituie o componentă și o resursă esențială a securității naționale și a modernizării societății, context în care diversificarea modalităților de consolidare a solidarității sociale și a spiritului civic, în complementaritate cu acțiunea instituțiilor din sistemul de învățământ și educație, se impune ca un imperativ de prim ordin.
Una din principalele direcții de acțiune în domeniul securității educaționale, pe lângă continuarea reformei sistemului de învățământ, o reprezintă revigorarea pe baze competitive (inclusiv prin îmbunătățirea cadrului legislativ și instituțional) a sistemului național de cercetare dezvoltare, capabil să contribuie în mod real la dezvoltarea și modernizarea societății românești.
Unitățile de învățământ, ca formatoare în domeniul educației, au menirea de a realiza obiectivele fundamentale prin care se satisfac cerințele grupurilor de beneficiari, ca segmente ale societății, în vederea integrării individului educat într-o lume a valorilor reale, ținta idealurilor fiecăruia, caracterizată prin echilibru și stabilitate socială, legalitate și egalitate de șanse, unde să-și exercite neîngrădit drepturile și libertățile fundamentale stipulate în Constituția României.
Pentru a realiza acest deziderat, într-un mediu educațional caracterizat în ultimul timp de globalizare ce presupune mutații structurale și funcționale și redimensionări fundamentale ale instituțiilor de învățământ – se impune stringent, pe de-o parte, a se realiza un echilibru dinamic între acestea și mediul social, cultural și economic, iar pe de altă parte a se asigura o viziune pragmatică și capabilă să evalueze pe termen mediu și lung șansele reale de dezvoltare a învățământului, și care să genereze o atitudine de încredere în viitorul educației.
Readucerea învățământului și a educației, în general, acolo unde le este locul într-o societate aliniată valorilor mondiale va fi posibilă numai atunci când factorii implicați în realizarea actului educațional în ansamblul său vor răspunde cerințelor de dezvoltare a mediului intelectual al societății, când vor realiza conexiuni structurale reale și viabile cu mediul de afaceri și viața publică. Statul, prin instituții abilitate, are obligația de a se implica ferm în înlăturarea stării de regres al calității educației, așa cum este în prezent receptată de populație. Nu trebuie uitat că performanța și afirmarea unei națiuni sunt determinate de gradul de educație a membrilor acesteia.
Tradiția învățământului românesc, care, incontestabil, a format elite mondiale în multe domenii de vârf ale științei, merită să fie valorificată pentru a întregi strategia de reformă a educației.
Autor: Cătălin Peptan
