Din istoria „temutei” Direcții a V-a: Pază și protecție demnitari

Direcția a V-a a fost o structură a instituției Securității regimului comunist din România, specializată în protecția conducerii PMR/PCR și a persoanelor care se bucurau de imunitate diplomatică, inclusiv a înaltelor oficialități străine care se aflau temporar pe teritoriul României.

Direcția specializată în paza și protecția demnitarilor a funcționat sub diverse indicative: Direcția I (Decretul nr. 50 din 30 mai 1951 și Decretul nr. 3240 din 20 septembrie 1952); Direcția a IX-a (Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1361 din 11 iunie 1956); Direcția a V-a (Decretul nr. 710 din iunie 1967). Ca unitate centrală, avea structuri corespondente (birouri) la nivelul securităților regionale, iar după reorganizarea administrativ – teritorială, la nivelul Inspectoratelor județene de securitate. Doar în cadrul Securității Municipiului București, ulterior Inspectoratului de Securitate al Municipiului București (ISMB), structura specializată în paza și protecția demnitarilor era la nivel de Serviciu. Încă de la început, această unitate a funcționat după modelul sovietic.

După 1965, s-au înregistrat tentative de modernizare a Direcției a V-a. „Reforma” s-a făcut treptat. Mai întâi, au fost înlocuiți ofițerii cu funcții de comandă din perioada lui Gheorghiu-Dej. Generalul (r) Nicolae Pleșiță, care în perioada 1967-1972 a preluat comanda acestei unități, susține că a întocmit un plan detaliat pentru reformarea Direcției: „găsisem acolo Regulamentul lui Bucikov, un rus KGB-ist infiltrat la noi pe post de adjunct al Serviciului.

În regulamentul lui, se spunea că un ofițer de securitate și gardă «trebuie să fie tuns exemplar, ca un ostaș sovietic». Am aruncat regulamentul lui Bucikov, pe care nu-l mai prinsesem în funcție. Uniforma devenise tot rusească. Am cerut reformarea gărzii până la desprinderea de Ministerul de Interne”. Fiind suspectat că intenționează, prin această manevră, să devină funcționar de stat cu rang de ministru, Pleșiță a fost refuzat în tentativa lui reformatoare.

Mai mult ca sigur că nu aceasta a fost adevărata cauză pentru care nu s-a aprobat, de către Nicolae Ceaușescu, scoaterea Direcției a V-a din Securitate și Ministerul de Interne, pentru a fi organizată ca o structură militară independentă. Într-o astfel de situație, unitatea n-ar mai fi putut beneficia, pentru misiuni speciale, adică deplasările prin București și în țară ale cuplului Ceaușescu, de ofițeri din celelalte structuri ale Securității și Internelor. Edificatoare în acest sens sunt explicațiile oferite de generalul (r) Neagu Cosma, fost șef al Contraspionajului, și de Ion Stănescu, fost șef al Consiliului Securității Statului. Ei susțin că efectivele Direcției a V-a au crescut aproape an de an, „umflându-se ca un balon” datorită temerilor cuplului dictatorial „de a cădea victime unor atentate”, ceea ce ar fi deter minat „o deturnare a Securității de la rosturile ei”. „Așa se face, mai susțin acești memorialiști, că pe traseele de deplasare a celor doi, reale și acoperite, se înșirau ca mărgelele pe ață, la vedere ori deghizați, sute și uneori mii de ofițeri și subofițeri din toate compartimentele Securității, care vegheau la integritatea corporală a familiei Ceaușescu. Oamenii își abandonaseră propriile sarcini de contraspionaj, contrasabotaj, arhive, financiar etc., devenind paznici necalificați, tremurând de teama de a nu se petrece «atentatul» în sectorul care le fusese încredințat”. Iată deci adevăratul rost al „băieților de pe Calea Victoriei”, ca să folosim o expresie celebră a poetei disidente Ana Blandiana. La fel stăteau lucrurile și cu ocazia marilor mitinguri populare organizate pe stadioane sau în piețele publice cu prilejul sărbătoririi zilelor de 1 Mai sau 23 August, atunci când, cu excepția factorilor de comandă din unități și a personalului de serviciu, majoritatea angajaților instituției Securității, indiferent de sector (operativ sau tehnic), intra în „dispozitivul de luptă”, unde primea „misiuni de excepțională importanță”: „apărarea secretarului general al partidului”.

Ofițerii Direcției a V-a care formau primul inel de gardare și securitate corporală a soților Ceaușescu erau sprijiniți și de luptători antitero, care aparțineau Unității Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA). Aceștia erau infiltrați în mulțime sau se deplasau odată cu „obiectivul”. Concluzia formulată de aceiași memorialiști este fără echivoc: „asigurarea securității cuplului Ceaușescu, de maniera arătată, a perturbat grav munca informativă a compartimentelor, transformând-o într-o activitate de pază și ordine”. Acest lucru s-a întâmplat în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste, atunci când i se fixase întregii Securității ca principal obiectiv „apărarea secretarului general al partidului și a familiei sale”. Este perioada în care Direcția a V-a are în organigramă o structură informativ-operativă cu dreptul de a instrumenta dosare de urmărire informativă sau mape de verificare pentru persoanele care, prin comportament sau afirmații, „se făceau suspecte că intenționează ori se puteau preta la acțiuni necugetate”. În plan central, numărul acestor dosare clasate în arhivă se situa între 12-14 anual. În niciunul dintre ele nu se confirmă suspiciunile, întrucât în urma aplicării „măsurilor informativ-operative specifice”, adică filaj, interceptarea comunicațiilor, dirijarea surselor umane secrete etc., rezultase că persoanele respective se „manifestă dușmănos” în mod conjunctural și pe fondul unor „nemulțumiri personale”, dar se finalizau cu luarea „măsurilor preventive”, de regulă „influențare pozitivă” prin rețeaua informativă.

Un rol aparte în activitatea Direcției a V-a l-au avut „traseiștii” de la București și Sibiu. Pentru municipiul București, aceștia erau ofițeri și subofițeri angajați ai ISMB care asigurau zilnic traseul sau traseele pe care se deplasa Nicolae Ceaușescu, între reședința din Bulevardul Primăverii și sediul Comitetului Central. Palatul Cotroceni, după restaurare, era asigurat cu o gardă în exterior formată din soldați din trupele de securitate, îmbrăcați în civil.

Pentru Sibiu, asigurarea traseului pe care se deplasa „tovarășul Nicu” (fiul cel mic a lui Nicolae Ceaușescu, care îndeplinea funcția de prim-secretar al organizației județene de partid) reprezenta o problemă mai complicată. Biroul corespondent Direcției a V-a era încadrat doar cu patru ofițeri și doi subofițeri, iar traseul de la aeroport la sediul județenei de partid, de pe strada Unirii, măsoară în jur de 3 km. În astfel de circumstanțe, rolul „traseiștilor” îl jucau, prin rotație, ofițerii și subofițerii Inspectoratului Județean de Securitate Sibiu. Misiunea începea la ora 6 dimineața și se prelungea până la 9-9.30, uneori și 10, în funcție de cum sosea de la București, cu elicopterul, „tovarășul Nicu”, după care reveneau la programul normal, dar rămâneau „la dispoziție”, în funcție de necesități. Dacă după-amiaza sau seara „tovarășul Nicu” pleca spre București, atunci se executa „traseul obișnuit”; dacă pleca la o partidă de vânătoare sau onora o altă „întâlnire diplomatică”, misiunile traseiștilor de serviciu se adaptau noilor ordine. Practic, întregul activ al Securității Sibiu era permanent la cheremul secretarului județenei de partid. Dar nu asta era marea lor problemă, ci faptul că trebuia să-și legendeze foarte bine prezența pe lângă „obiectiv”, întrucât „tovarășului Nicu nu-i plăcea să vadă securiști în preajmă, mai ales în momente de intimitate”. Pe acest fond de suprasolicitare și deprofesionalizare, dar mai ales în urma stresului acumulat, ofițerii de securitate sibieni deveniseră extrem de vulnerabili. Așa se explică un eveniment care s-a petrecut la mijlocul lunii ianuarie 1989, când „dispozitivul de pază și gardă a fost penetrat”, ceea ce în concepția conducerii Securității reprezenta „cel mai grav pericol la adresa securității statului”.

Evenimentul s-a petrecut în felul următor: după ce „tovarășul Nicu” a intrat dimineața în birou, s-a trezit cu un sas din Sibiu care, cu politețe, l-a întrebat de ce nu i se dă viză să plece definitiv în R. F. Germania, întrucât acolo are toată familia, iar în România nu mai are pe nimeni, dar și că posibilitățile de a se întreține fuseseră reduse. Cu mult calm, „tovarășul Nicu” l-a poftit să ia loc, l-a servit cu un pahar de whisky și o cafea, a dat un telefon la Pașapoarte, iar după câteva minute a primit răspunsul pozitiv, adică cetățeanului respectiv i se rezolvase problema.

După despărțirea amiabilă de vizitatorul „nepoftit”, „tovarășul Nicu” a telefonat furios „tovarășului Postelnicu”, ministrul de Interne la acea dată. A urmat vizita, neplanificată, a ofițerilor de la Corpul de Control al Departamentului Securității Statului (DSS), iar după o lună au fost schimbați din funcții majoritatea ofițerilor de comandă, în frunte cu șeful Securității din Sibiu. În schimb, Nicolae Ceaușescu avea un comportament oscilant față de ofițerii Direcției a V-a. De exemplu, când era însoțit de un oaspete străin cu care făcea obișnuita „baie de mulțime”, nu accepta niciun fel de „fisură” în dispozitivul de pază și gardă, adică „nu era dispus să primească scrisori”. În astfel de cazuri, generalul Marin Neagoe, șeful Direcției a V-a, era admonestat pentru „lipsă de vijilență”, iar șefii de dispozitiv și cei din biroul de operații direct responsabili erau schimbați din funcții, unii chiar trecuți în rezervă pentru „încălcarea consemnului în timpul misiunii de luptă”. Așa s-a întâmplat cu ocazia ultimei vizite la București a lui Iosip Broz Tito, când un cetățean desprins din mulțime s-a agățat de bara din spate a mașinii prezidențiale, fiind târât câțiva metri, până ce mașina s-a oprit. Evenimentul s-a petrecut în fața peronului gării prezidențiale de la Băneasa. Nu la fel se întâmpla în timpul vizitelor interne de lucru, atunci când, același Nicolae Ceaușescu îi admonesta pe ofițerii Direcției a V-a dacă îi surprindea că îi bruschează ori îi obstrucționează pe cetățenii care doreau să i se adreseze sau care-i strecurau scrisori. Așa s-a ajuns, în ultimii ani ai dictaturii, ca măsurile de pază și gardă să fie din ce în ce mai supradimensionate.

După îndemnul ceaușist al inconfundabilului limbaj de lemn „să facem totul”, ofițerii din conducerea Direcției a V-a au înțeles că trebuie să stăpânească situația operativă prin a-i verifica pe toți participanții. Erau verificați până și părinții pionierilor care duceau flori „tovarășilor din conducerea superioară de partid și de stat” sau dansatorii și cântăreții ansamblurilor folclorice. La fel și actorii care recitau versuri patriotice ori coriștii. În plus, acestora nu li se mai permitea să recite sau să cânte live, ci doar play-back. Nici în ziua spectacolului, deși actorii verificați aveau rezervată o intrare separată, nu scăpau de controlul corporal, iar actrițele erau obligate să-și desfacă poșetele. Mai mult, stadioanele sau sălile care urmau să găzduiască diferitele spectacole omagiale (Sala Palatului, Sala Polivalentă sau Stadionul 23 August) erau preluate ca dispozitive de securitate de către Direcția a V-a, cu o săptămână înainte de eveniment, iar sutele de ofițeri mobilizați erau dispuși în trei schimburi, fiecare cu consemnul lui, cu luare la cunoștință pe bază de semnătură. În fiecare zi se făcea un control antitero întregii locații. La ultima consfătuire la nivel de șefi de stat a Tratatului de la Varșovia, care a avut loc la București în vara anului 1989, dispozitivul de securitate de la Sala Palatului a fost ridicat după 48 de ore de la sfârșitul evenimentului. Rațiunea unei astfel de măsuri: „să nu se producă un eveniment de securitate care să fie exploatat dușmănos de propaganda occidentală”.

Din organigrama Direcției a V-a făcea parte și un compartiment specializat în transmisiuni, care dispunea de aparatură tehnică de ultimă oră și care era încadrat cu ofițeri specialiști de înaltă calificare. Aceștia îl însoțeau pe secretarul general al partidului în toate deplasările din țară și străinătate.

Lor le revenea și sarcina de a asigura banda sonoră cu urale și ovații la marile mitinguri, mai ales acelea în care entuziasmul participanților era incert, ca de exemplu la deschiderea anului universitar sau la „întâlnirile cu oamenii de știință, artă și cultură”.
În schimb, la mitingul din 21 decembrie 1989, deși ofițerii de securitate erau mobilizați pentru acțiune încă de la ora 6 dimineața la sediul ISMB li s-a pus în vedere, de către generalul Ștefan Alexie, din partea conducerii DSS, că „au de îndeplinit o misiune extrem de importantă” și că „trebuie să răspundă chiar cu prețul vieții, dacă va fi nevoie, pentru îndeplinirea misiunii”, totuși au intrat precipitat în dispozitiv, fără a mai semna documentele cu consemnul misiunii. În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, majoritatea ofițerilor Direcției a V-a, unii înainte, alții după fuga cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central a soților Ceaușescu, s-a prezentat diferitelor unități militare din Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, unde au depus la ofițerii de serviciu, pe bază de proces-verbal, armamentul din dotare și documentele de serviciu.

Practic, Direcția a V-a a fost prima și singura structură centrală din DSS care s-a autodesființat. În seara aceleiași zile de 22 decembrie, când revoluționarii au intrat în sediul acesteia, aflat în imediata apropiere a clădirii CC, nu au mai găsit nimic. Totul fusese dislocat sau distrus, inclusiv documentele de planificare a operațiilor de gardare și dosarele de personal ale cadrelor. O astfel de reacție în bloc a cadrelor Direcției a V-a nu se poate realiza decât urmare a unui ordin bazat pe existența unui „plan de acțiune prestabilit” ori a „unei variante operative” pentru momentele critice.

Cu certitudine, ofițerii de securitate din direcțiile centrale operative, inclusiv cei din Direcția a V-a, cunoșteau foarte bine și cu lux de amănunte două evenimente din istoria instituțiilor de securitate similare din țările Blocului Estic european. În octombrie 1956, ofițerii de securitate de la Budapesta, care au deschis focul fără ordin și fără somație asupra mulțimii protestatare adunate în fața clădirii Parlamentului, au sfârșit prin a fi linșați de mulțimea dezlănțuită. În august 1968, ofițerii de securitate de la Praga, care se ocupau cu contraspionajul față de sovietici, surprinși strategic de rapiditatea invaziei trupelor sovietice, și-au găsit și ei sfârșitul, fiind împușcați în birouri, în fața fișetelor deschise și a dosarelor pe care le instrumentaseră până atunci. Morala: „să nu deschizi foc în mulțimea dezlănțuită și să nu te lași surprins de mișcările strategice ale sovieticilor, dacă vrei să supraviețuiești”. Din cercetările efectuate până în prezent, rezultă că niciun ofițer al Direcției a V-a nu a decedat în timpul evenimentelor din decembrie 1989, deși prin jurământ ori prin consemn li se cerea „să-și dea viața dacă era nevoie pentru realizarea obiectivului misiunii”. Ceea ce înseamnă că atât ordinul, cât și planul de operații pe care se baza subliniau cu claritate că nu era nevoie.

În momentul în care a fost arestat în clădirea CC, alături de Tudor Postelnicu, generalul Marin Neagoe, ultimul șef al Direcției a V-a, a arătat camerelor de filmat semnul victoriei. Secvența respectivă a rămas ca un document iconografic interesant pentru istorie. Totuși, nimeni nu s-a încumetat până în prezent să descifreze semnificația acestui gest și cui i s-a adresat. Dar nici nu a fost întrebat.

Autor: Cristian Troncotă