Evoluţii ale mediului de securitate
Începutul secolului al XXI-lea este caracterizat prin modificări substanţiale ale parametrilor clasici de analiză a evoluţiei securităţii internaţionale. Astfel, dacă în perioada Războiului Rece puteam vorbi de o anumită simetrie în relaţiile dintre cele două mari blocuri politico-ideologice, în prezent asistăm la emergenţa unor forme multiple de asimetrie în conflictele contemporane şi nu doar – aşa cum ar putea să pară la o primă vedere – la asimetrie ca rezultat al diferenţierii dintre războiul convenţional şi noi for me de conflict, precum campania internaţională împotriva terorismului.
Caracteristica inedită a noilor tipuri de riscuri şi ameninţări (terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată transfrontalieră, cyber-criminalitatea etc.) este reprezentată de faptul că nu pot fi abordate şi gestionate separat, ci ca parte a unor dezvoltări complexe şi interdependente.
Graniţa volatilă şi difuză dintre acestea determină creşterea gradului de relaţionare şi interconectare şi, implicit, generează dificultăţi de cunoaştere şi anticipare din partea instituţiilor de stat ori a organismelor internaţionale, iar ulterior de prevenire şi combatere.
Mai mult, noul model al ameninţării este, în general, neconvenţional, dinamic, uneori chiar aleatoriu şi neliniar în incidenţă, fără constrângeri sau reguli de angajare, altfel spus: asimetric. Totodată, nu dispune de o doctrină proprie asemenea ameninţărilor vechi, de tip statal (în care declaraţiile politice şi strategiile includeau volens-nolens şi un grad de aşteptare al inamicului faţă de un anumit curs de acţiune viitor), este dificil de cuantificat şi prognozat şi este susţinut de o diversitate de entităţi (dacă ne referim doar la persoane, atunci putem întâlni criminali, traficanţi şi consumatori de droguri, terorişti, persoane corupte în aparatele statale, extremişti şi fanatici religioşi, xenofobi, mercenari etc.).
Implicaţii pentru procesul de intelligence
Într-o eră a incertitudinii şi probabilităţii, instituţiile de securitate trebuie să fie capabile să evalueze corect gravitatea impactului diferitelor evenimente sau fenomene şi să aprecieze în mod adecvat ce modalităţi de răspuns sunt fezabile şi eficiente.
Multiplicarea în progresie geometrică a datelor şi accesul tot mai mare şi în timp real la informaţii au contribuit la consolidarea importanţei analizei de intelligence în procesul de fundamentare a politicilor unui stat, respectiv de valorificare a oportunităţilor de realizare a unor interese de securitate naţională.
Pe acest fond, analiza a depăşit segmentul îngust care i-a fost atribuit iniţial în activitatea de informaţii (simpla procesare şi sintetizare a datelor în vederea obţinerii informaţiilor cu relevanţă pentru securitatea naţională). Factorii care influenţează în mod determinant obţinerea unui avantaj comparativ în domeniul intelligence, în raport cu alţi competitori, au devenit astfel:
– comprimarea timpului de reacţie, respectiv de prelucrare a datelor, astfel încât produsul informativ să fie disponibil la timp pentru a fi util în fundamentarea unor politici/strategii naţionale;
– capacitatea de interpretare/integrare a datelor cu accent pe analiza multisursă şi abordarea multidisciplinară a problemelor de interes strategic;
– forma şi metodologia corespunzătoare produselor informative prin utilizarea unor metode şi tehnici analitice în varii situaţii, astfel încât să fie eliminate acele cazuri în care analiza eşuează din cauza limitelor inerente subiectivităţii analiştilor implicaţi în acest proces.
Necesitatea de a elimina incer titudinea caracteristică domeniului intelligence a impus la nivel teoretic şi în plan acţional dezvoltarea unor modele capabile să avertizeze cu privire la posibilitatea producerii unor evenimente cu impact major asupra stării de securitate în plan intern sau internaţional. Niciunul dintre acestea, totuşi, nu este neapărat cheia absolută sau deplină a succesului în anticiparea surprizei strategice, un deziderat perpetuu al serviciilor de infor-maţii, dar care depinde atât de eficienţa şi profesionalismul lor, cât şi de elemente exterioare, obiective dificil de controlat adeseori.
Totuşi, în raport cu rolul lor în ansamblul instituţiilor statului, una dintre principalele funcţii ale activităţii de intelligence rămâne aceea de a avertiza din timp cu privire la tendinţele de manifestare a unor riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale sau internaţionale, în scopul de a reduce efectul de surpriză (de a elimina starea de incertitudine), respectiv de a sprijini fundamentarea unor decizii, politici şi strategii preventive sau de acţiune post-factum. De altfel, modul în care este îndeplinită această funcţie reprezintă unul dintre indicatorii relevanţi prin care poate fi evaluată performanţa serviciilor de informaţii.
Sursele incertitudinii sunt variate, acestea derivând din:
– nesiguranţa „naturală” (incertitudinea inerentă), determinată de posibilitatea apariţiei unor fenomene non – deter minate (aleatorii);
– existenţa unor „goluri de cunoaştere” asupra ţintei vizate (incertitudinea epistemică);
– operaţiuni de manipulare şi dezinformare iniţiate de alte state sau servicii de informaţii străine (incertitudinea indusă).
Dacă acestea sunt câteva din sursele incertitudinii, demersul de a realiza avertizări şi analize predictive este cu atât mai dificil, pentru că majoritatea sistemelor dinamice din mediul de securitate (intern şi extern) se caracterizează prin non-linearitate (relaţiile cauză – efect nefiind proporţionale).
Aşadar, principalele surse ale incertitudinii sunt fenomenele non-determinate (aleatorii) sau divergente (care nu sunt supuse legii cauzalităţii), limitele cognitive şi mentale ale furnizorilor şi beneficiarilor avertizărilor şi proiecţiilor strategice, precum şi (non)acţiunile adversar ului (centrate pe raportul dintre intenţii şi capabilităţi).
▪ Robert M. Clark susţine că manifestările oricărui sistem pot fi anticipate prin analiza fenomenelor sale convergente (care determină existenţa unei predicţii şi care sunt guvernate de legea cauză-efect), dar şi a fenomenelor divergente (care inhibă predicţia).
Potrivit acestuia, formularea corectă a predicţiei este condiţionată de identificarea forţelor care acţionează asupra unei entităţi, atât în prezent cât şi estimativ, de previzionarea schimbărilor survenite în acestea de-a lungul timpului, respectiv de suficienţa argumentării în formularea opiniei.
Un exemplu elocvent de fenomene divergente în activitatea de informaţii, care apar independent de voinţa celor care acţionează, îl reprezintă loviturile de stat şi acţiunile teroriste (greu de previzionat prin însăşi natura conspirativă a evenimentelor).
▪ Kenneth Waltz a avansat un model de eliminare a “incertitudinii aleatorii”, derulat pe trei niveluri de analiză, de natură a determina evoluţiile mediului inter naţional de securitate, respectiv: influenţa indivizilor, repercusiunile deciziilor de politică intenă asupra contextului internaţional şi relaţiile (anarhice) dintre state. Potrivit acestuia, cele trei niveluri interacţionează şi formează un sistem complex prin excelenţă, identificarea corectă a variabilelor care ar putea determina o evoluţie sau alta fiind cheia realizării unor predicţii corecte.
▪ Dificultatea de a prevedea schimbările non-lineare (black swan) este dublată de faptul că procesarea şi interpretarea infor maţiilor este inevitabil afectată de limitele cognitive şi mentale ale furnizorilor produselor informaţionale. Astfel, utilizarea de tipare mentale pentru a „transporta” elementele de noutate în zona familiarului sau inteligibilului poate să contribuie substanţial la alcătuirea unei reprezentări distorsionate asupra lumii exterioare, în timp ce natura imperfectă a memoriei şi capacităţii cognitive umane ar putea determina întârzieri de acţiune şi, implicit, pierderea unei oportunităţi în context strategic.
Pe de altă parte, limitele cognitive individuale sunt replicate şi întărite în contextul instituţional specific domeniului intelligence. Astfel, trasarea unor direcţii (priorităţi informative) de colectare a informaţiilor necesită o anumită „viziune” asupra a ceea ce trebuie căutat, iar adesea principiul „compartimentării” (bazat pe vechea paradigmă a need to know) forţează analiştii să formuleze predicţii pe baza unor informaţii reduse, în comparaţie cu cele existente la nivelul întregii organizaţii. Mai mult, lansarea unei avertizări şi proiectarea analitică a unei strategii de contracarare a efectelor preconizate nu poate elimina starea de incertitudine privind evoluţiile ulterioare, întrucât realitatea va altera întotdeauna relaţiile cauză-efect prognozate şi parametrii pe care acestea se fundamentează. Ulterior lansării avertizării, conceperea unei strategii preventive sau defensive şi operaţionalizarea acesteia produce cunoaştere care este utilizată pentru a valida sau infirma previziunile iniţiale, generând ciclic noi incertitudini epistemice cu privire la modifi-carea intenţiilor adversarului şi măsurile luate sau preconizate de acesta.
Întrucât activitatea de intelligence implică, de regulă, o confruntare cu un adversar real, avertizarea timpurie şi analiza strategică trebuie să determine intenţiile şi capabilităţile reale de care dispune acesta, alocând o atenţie sporită identificării acţiunilor deliberate de manipulare şi dezinformare.
Însă, chiar dacă predicţiile sunt corecte, apariţia unor factori exogeni neaşteptaţi ar putea schimba cursul evenimentelor, context în care ipotezele alternative avansate trebuie să ofere o imagine exhaustivă a capacităţii de a gândi şi acţiona a adversarului (inclusiv prin luarea în calcul a metodelor neortodoxe sau puţin probabile la care acesta ar putea recurge).
Acţiunile inamicului rămân o sursă inerentă de incertitudine în intelligence, fiind necesară evaluarea atentă a acestora din perspectiva unor posibile tentative de inducere în eroare cu privire la adevăratele intenţii şi capabilităţi de care dispune la nivel strategic, operaţional sau tactic. Astfel, speculând existenţa unor prejudecăţi sau preconcepţii, partea adversă ar putea iniţia acţiuni de dezinformare sau inducere a unei interpretări distorsionate a realităţii (spre exemplu, determinând adversarul să creadă că pregătirile militare ofensive sunt simple exerciţii, similar atacului german asupra URSS din 1941).
Reducerea stării de incertitudine (inerentă sau epistemică) prin intermediul prognozei este condiţionată şi de identificarea factorilor cheie care acţionează asupra problemei vizate (componentele spaţială şi temporală; mecanismele declanşatoare; modalităţile şi formele de manifestare; factori favorizanţi ori inhibitori; probabilitatea de apariţie sau manifestare; potenţialul impact asupra securităţii naţionale etc.), cu ajutorul cărora sunt formulate proiecţii sau scenarii de evoluţie şi sunt trasate modalităţi de contracarare a posibilelor efecte. În esenţă, obiectivul prognozei este acela de a fundamenta adoptarea, în prezent, a acelor decizii capabile să prevină materializarea evoluţiei indezirabile a unor riscuri în viitor.
Provocări pentru analiza de intelligence
Complexitatea mediului global de securitate, non-linearitatea înregistrată la nivelul sub-sistemelor componente, precum şi influenţele diversificate ce acţionează asupra acestora reduc capacitatea serviciilor de informaţii de a extrage informaţia utilă („sunetul”) dintr-un „fundal de zgomote” şi, pe cale de consecinţă, de a formula prognoze adecvate. Ceea ce Clausewitz numea „ceaţa războiului” („the fog of war”) este de fapt mediul în care au acţionat şi acţionează întotdeauna serviciile de informaţii.
Pe de altă parte, aceste evoluţii oferă şi oportunităţi pentru remodelarea modalităţilor de acţiune ale structurilor de intelligence prin adaptarea la noile realităţi, context în care sunt favorizate inovarea, experimentarea, inten-sificarea cooperării între structurile/insti-tuţiile din diferite domenii sau cu parte-neri externi şi, nu în ultimul rând, învăţarea din greşeli.
După unii autori, principala provocare pentr u analiza de intelligence nu este aceea de a oferi prognoze cât mai exacte, ci de a furniza – cu acurateţe şi în regim de urgenţă – analize relevante şi utile fundamentării unor decizii la nivel acţional.
De altfel, multe limitări ale prognozei realizate de serviciile de informaţii nu sunt generate neapărat de faptul că ceea ce urma să se întâmple a fost greşit anticipat. Adesea, domeniul intelligence interacţionează cu realitatea operaţională (de pe teren) prin informarea beneficiarilor, uneori prin acţiuni directe în mediul vizat, schimbându-se variabilele realităţii faptice supuse analizei şi prognozei. Cu alte cuvinte, spre exemplu, deşi pot prognoza sporirea interesului unor organizaţii extremiste de a organiza acte teroriste asupra unor obiective importante, serviciile de informaţii acţionează ofensiv, preluând sub control, infiltrând, deturnând ori destructurând reţelele ori persoanele vizate. Deşi s-ar putea presupune că au greşit avansând diferite scenarii de evoluţie a unor factori de risc, serviciile de informaţii nu au voie să aştepte să vadă dacă acestea se vor şi confirma. Principalul lor rol este de a preveni afectarea securităţii naţionale şi de a acţiona în consecinţă. O predicţie, prin însăşi forţa sa modelatoare, ajunge să devină falsă, tocmai pentru că au fost adoptate acele politici care să împiedice realizarea sa şi să prevină o ameninţare la adresa securităţii unui stat („self-denying prophecy”).
Multe din „surprizele strategice” s-au datorat nu atât absenţei informaţiei, cât faptului că agenţiile de securitate implicate nu au fost conştiente de propria cunoaştere instituţională, informaţiile existente nefiind exploatate. Pe acest fond, accentul activităţii de intelligence nu trebuie să fie pus pe proprietatea / controlul asupra informaţiei, cât pe gradul de utilizare a acesteia („information usability”).
Îmbunătăţirea abilităţii de a furniza anumite semnale privind o ameninţare sau o oportunitate implică accesul deopotrivă la surse mai bune de informare şi la noi tipuri de tehnici cognitive, care să-i permită analistului să anticipeze evoluţiile temporale.
Unii autori susţin că ciclul tradiţional al activităţii de informaţii trebuie remodelat pentru ca modelul de analiză a informaţiilor să răspundă schimbărilor rapide ale mediului de securitate şi, pe acest fond, necesităţilor de informare ale beneficiarilor. Astfel, Robert M. Clark a avansat ideea centrării activităţii de informaţii pe o ţintă-model concentrică, fapt ce ar presupune, constituirea unor echipe mixte de analişti, gestionari ai culegerii de informaţii şi beneficiari, focalizaţi pe sarcina activităţii informative, în aşa fel încât procesul să poată beneficia de multiplele avantaje generate de expansiunea tehnologiei informaţiei şi de noile provocări globale.
Polemica existentă în dezbaterile contemporane privind relaţia dintre furnizorul şi beneficiarul informaţiilor scoate în evidenţă accentul tot mai mare acordat de domeniul intelligence „agendei politice” a factorilor de decizie în stat („customer-centric approach”). De altfel, necesitatea unei mai bune corelări între analizele efectuate de serviciile de informaţii şi nevoile beneficiarilor, decidenţilor politici este general acceptată în forurile de dezbatere publică, soluţiile avansate variind de la cooperare până la formularea de solicitări reale şi concrete. Indiferent de natura relaţionării, serviciile de informaţii trebuie să furnizeze prognoze nu de dragul de a previziona şi informa beneficiarii, ci pentru a-i ajuta pe aceştia să poată „vizualiza” posibilele „dimensiuni” ale viitorului.
Relevanţa şi acurateţea analizei de intelligence nu implică neapărat şi obţinerea unor evoluţii pozitive în plan operaţional, succesul fiind asigurat doar în măsura în care predicţiile formulate determină schimbarea unei strategii sau politici. În această zonă a întrepătrunderii dintre analiza de intelligence şi decizia strategică se află de fapt cheia succesului sau eşecului iar un eventual eşec de a preveni o surpriză strategică poate fi imputabil, în egală măsură, atât celui care produce, cât şi celui care utilizează informaţia, dacă aceasta este ignorată sau contestată.
Complexitatea mediului de securitate impune creşterea numărului de misiuni aferente activităţii de informaţii, inclusiv cu problematici care depăşesc domeniul clasic al securităţii naţionale, dar care aduc atingere securităţii cetăţeanului (crizele economice, probleme legate de mediu, pandemii etc.). Abordările transdisciplinare, din perspective diferite, precum şi instituirea unor formate de cooperare ad-hoc între analiştii cu diferite specializări, atât din serviciile de informaţii, cât şi din mediul academic sau de cercetare specializată, facilitează identificarea ameninţării şi, în special, a legăturilor dintre elementele care o generează sau favorizează. De aceea, în prezent se ridică tot mai mult problema externalizării („out-sourcing”) ca sursă a cunoaşterii şi formă de cooperare a serviciilor de informaţii cu medii şi zone de specialitate dintre cele mai diverse, pentru că, totuşi, un serviciu de informaţii nu va avea niciodată prin el însuşi, o cunoaştere atotcuprinzătoare asupra tuturor evoluţiilor de risc cu efecte asupra statului şi cetăţeanului şi va depinde şi de modul în care sistemele de securitate ştiu să gestioneze cunoaşterea sau tehnologia de care dispune societatea.
Pentru a asigura cunoaşterea predictiv-anticipativă a evoluţiei riscurilor şi adecvarea capacităţii de acţiune, serviciile de informaţii trebuie să-şi remodeleze misiunile, obiectivele şi capabilităţile şi să-şi consolideze parteneriatul cu factorii de decizie în domeniul securităţii. Din această perspectivă, relevante sunt:
– abordarea comprehensivă a problematicii de securitate, ceea ce presupune înglobarea unor noi domenii de interes strategic, precum securitatea energetică, protecţia infrastructurilor critice sau gestionarea noilor tipuri de riscuri (de ex. cibernetice).
– creşterea preciziei şi acurateţei prognozelor de securitate, pentru asigurarea avertizării timpurii şi evaluării anticipative a evoluţiilor relevante ale mediului de securitate, prin translatarea unor concepte şi metodologii din zona intelligence-ului competitiv sau business intelligence;
– definirea şi operaţionalizarea unor formate interactive de cooperare cu mediul academic şi societatea civilă şi ser vicii partenere, precum şi de consiliere între producătorii şi consumatorii de informaţii, care să crească eficienţa utilizării produsului de intelligence.
Dat fiind spectrul mare de ameninţări, nevoia de expertiză analitică de calitate şi constrân-gerile în alocarea resurselor impune comunităţilor de informa-ţii să extindă reţeaua partene-riatelor peste limitele tradiţionale, determinând o amplificare a cooperării cu entităţi din spaţiul privat (care deţin cunoaştere şi resursele necesare pentru o bună predicţie şi un răspuns adecvat). Totodată, extinderea partene-riatelor strategice cu servicii de informaţii din alte state contribuie la creşterea interacţiunii şi a posibilităţii de realizare a unei evaluări corecte a riscului.
Accesul tot mai amplu şi mai facil la informaţii a impus modificarea paradigmei intelligence-ului, prin renunţarea la dihotomia clasică „noi” şi „ceilalţi”.
9/11 a demonstrat că „ceilalţi” nu mai sunt doar statele, ci actorii non-statali (cu acces la tehnologii moderne), care şi-au creat propriile „web of trust” şi reţele de sprijin şi s-au organizat astfel încât să reziste încercărilor de distrugere.
Adaptarea structurilor de intelligence la noile realităţi presupune identificarea unui nou echilibru între dihotomiile intern extern, secret nesecret şi renun-ţarea la modul de gândire linear sau la modele intelectuale şi informa-ţionale depăşite.
În cele din urmă, succesul serviciilor de informaţii în a furniza avertizări şi predicţii corecte constă în capacitatea de adaptare la complexitatea lumii moderne.
Autor: Ionel Nițu
