Obiective, decizii, parteneriate, management, analiză și multe altele au devenit strategice sau de importanță strategică. Oricine are nevoie de o strategie, căci aceasta există acum în tot și în toate, de la război, politică și afaceri la toate contextele vieții sociale, de la nivelul statal la cel organizațional (instituții sau corporații) sau individual (problemele de zi cu zi). Și aceasta deoarece simpla alăturare a acestui adjectiv transformă înțelesul și dimensiunea oricărei activități.
Strategia nu mai este de mult apanajul exclusiv al militarilor, iar această evoluție a termenului, adoptat în politică, economie sau ideologie și preluat în vocabularul cotidian, a diluat și chiar golit de conținut conceptul, aducând cu sine confuzie și lipsă de rigoare terminologică. Și totuși, așa cum conchide Sir Lawrence Freedman, profesor emerit la universitatea britanică King’s College, în „Strategia. O istorie completă”, conceptul „rămâne cel mai bun cuvânt pe care îl avem pentru a exprima încercările de a ne gândi acțiunile în lumina scopurilor și a capacităților noastre”.
Astăzi, cu toții vorbim despre acest concept, dar este dificil să îl explicăm în termeni simpli. Tocmai din pricina ubicuității termenului, el capătă semnificații diferite și este deseori înțeles greșit. Pare mai la îndemână a menționa, însă, ce nu este strategia. Aceasta nu se rezumă la viziune și misiune; nu este o simplă înșiruire de obiective formulate de decidenți; nu este un document de planificare; ea nu este un simplu plan de acțiune, iar un plan nu este o strategie. În același timp, ea nu este o declarație de intenție și nu se rezumă la tactici și nici la managementul crizelor.
Și totuși, ce este strategia?
Nu există o definiție general acceptată a conceptului, care să descrie domeniul și să îi stabilească limitele clare, dar întotdeauna, în sfere distincte – militară, politică, de afaceri etc. -, a existat un grad de convergență în jurul ideii că practica optimă în materie de strategie ar viza, așa cum surprinde același Freedman, „elaborarea unor scenarii obligatorii privind ghidarea unei situații în evoluție către scopul dorit”. Din această perspectivă, paradigma scopuri-mijloace-metode propusă de profesorul american Arthur F. Lykke Jr., de la US Army War College, își poate dovedi utilitatea.
Configurația este triunghiulară, strategia fiind astfel deconstruită în „scopuri” potențial infinite, „mijloace” (instrumente ale puterii naționale – întotdeauna finite) și „moduri” (direcții de acțiune). Obiectivele sunt atinse folosind mijloacele în moduri adecvate, iar strategia surprinde procesul care presupune păstrarea unui echilibru între scopuri, resurse și moduri de acțiune. În termeni simpliști este vorba despre cum ne gândim acțiunile în avans, în lumina scopurilor pe care ni le propunem și în funcție de mijloacele de care dispunem. Dar întotdeauna în relație cu alții, căci, așa cum a surprins cel mai influent teoretician al domeniului, generalul-maior prusac Carl von Clausewitz, sensul primar al strategiei este inerent circumscris conceptului de război, care presupune o confruntare între două voințe concurențiale, dar interdependente.
De altfel, după cum sublinia Edward N. Luttwak – cercetător și practician, de origine română (născut la Timișoara) –, în lucrarea „Strategia: logica războiului și a păcii”: „În știința strategiilor internaționale vorbim despre știința contrariilor, căci, așa cum știm, pentru a avea pace, întotdeauna trebuie să ne pregătim de război”.
Aplicabilitatea conceptului se referă, întotdeauna, la „un comportament conștient, inteligent, sofisticat, manifestat în cadrul unui conflict”, așa cum remarcă teoreticianul Thomas Schelling, în lucrarea „Strategia conflictului”. Logica strategiei intervine întotdeauna în paradigmă conflictuală, pentru că operează prin relații de putere concentrate în jurul forței (recursul la forță sau amenințarea cu forța). Prin extensie, se poate vorbi, astfel, despre orice nivel de interacțiune între două părți capabile de a folosi forța una împotriva celeilalte.
Rezultat sau proces?
Cea mai mare provocare din punct de vedere conceptual rămâne însă determinarea sferei de cuprindere. De aceea, din perspectivă metodologică, este util să definim conținutul acestei noțiuni din perspectiva dihotomiei output–input. Strategia poate fi văzută ca un rezultat (al deciziei), o foaie de parcurs pentru coordonarea eforturilor în vederea atingerii scopurilor, dar și ca un proces, care contribuie la luarea deciziei.
Cea de-a doua abordare se concentrează asupra procesului în sine, oferind o interpretare în contextul mai larg al ecosistemului de securitate națională pe cele trei componente ale sale: decizională, analitică și acțională. Pare mult mai cuprinzător să considerăm strategia un proces decizional complex (sau chiar un sistem de procese interconectate) care ar trebui să asigure convergența dintre scopurile urmărite (obiective), modalitățile și mijloacele de realizare a acestor scopuri, având rolul de ajuta decidenții în elaborarea unor politici coerente care să gestioneze resursele statului de așa manieră încât să asigure îndeplinirea obiectivelor politice naționale.
Această perspectivă dihotomică, rezultat vs. proces, generează două paradigme diferite, precum și două roluri esențiale asociate oricărui demers strategic: palierul deciziei (rezervat decidentului) și practica.
Strategia devine, astfel, o umbrelă conceptuală care acoperă un întreg proces continuu sau, mai bine spus, un sistem de procese interconectate, în care sunt implicați teoreticieni și practicieni, care surprinde mai multe etape. Prima etapă constă în definirea rolului unei națiuni în sistemul internațional de state, pornind de la întrebările majore – de ce, cum și în ce scopuri își folosesc statele puterea națională? O a doua etapă vizează orientarea procesului decizional prin identificarea obiectivelor naționale, pe fiecare dintre componentele politicii de securitate națională. A treia etapă urmărește angrenarea mijloacelor la dispoziție pentru atingerea acestor obiective.
Arhitecții conceptului
Conceptul a migrat rapid, lărgindu-și în timp sfera de cuprindere, de la domeniul militar (apanajul câmpului de luptă) la cel național (apanajul politicii). În ecosistemul de securitate națională, strategia devine, astfel, recursul la toate mijloacele reale sau potențiale, aflate la dispoziția unui stat, în scopul asigurării securității. Sintagma „ecosistem de securitate națională” înglobează interacțiunea dintre oamenii și instituțiile care își aduc contribuția la îndeplinirea scopului esențial al statelor în sistemul internațional (securitatea), pe cele trei niveluri: cunoaștere (intelligence), puterea de convingere (diplomația) și puterea militară. Sfera de cuprindere a strategiei se confundă, astfel, cu cea a politicii de securitate națională având ca scop apărarea și promovarea intereselor naționale.
Dar cum îi putem numi pe oamenii care stau în spatele fundamentării unei decizii strategice de securitate națională? Dificultățile de identificare a unui termen cuprinzător derivă, mai întâi, din confuzia terminologică a conceptului, având la bază considerarea puterii militare ca singura sursă a puterii naționale. Pentru că a apărut, inițial, în sfera militară, fiind văzută ca un plan conceput pentru a câștiga războiul, în trecut, rolul definirii strategiei aparținea conducătorului militar (om de stat și comandant în același timp, responsabil atât de formularea, cât și de punerea în practică a acesteia). Istoria oferă și exemple: Pericle, Alexandru cel Mare, Gaius Iulius Cezar sau Napoleon Bonaparte.
Odată cu emanciparea de sub incidența spectrului militar, aceste două funcții s-au separat, stabilirea obiectivelor revenind componentei decizionale (politicului), iar punerea în practică a strategiei căzând în sarcina generalilor. Deși în sfera corporatistă (inclusiv în spațiul românesc) apare consacrat deja cuvântul împrumutat din limbajul anglo-saxon – strategist –, pe dimensiunea de securitate națională, termenul de „strateg” păstrează cel mai bine esența clausewitziană a conceptului.
Intelligence strategic
În urmă cu mai bine de 70 de ani, un profesor de istorie de la Universitatea Yale a publicat un volum care avea să devină în timp cea mai influentă lucrare scrisă vreodată în mediul comunității de informații americane: „Strategic Intelligence for American World Policy” (1949). Printre multiplele merite ce i se atribuie autorului Sherman Kent, considerat părintele analizei de intelligence, se distinge introducerea unui nou concept în dicționarul american al securității naționale „intelligence strategic”. Dar la ce se referă acest concept?
Potrivit „Dicționarului de termeni militari” elaborat de Departamentul american al Apărării în 2010 și revizuit în 2016 (JP 1-02, 509), intelligence-ul strategic se referă la „informațiile care sunt necesare pentru formularea strategiei, a politicilor, a planurilor și a operațiunilor militare, în plan național sau în teatre (de război)”.
În termenii cei mai simpliști, conceptul vizează în esență activitatea de informații pentru asigurarea securității – scopul esențial al statelor. Astfel, misiunea esențială a strategului vizează orientarea activității de intelligence care va servi ca suport în procesul decizional în materie de securitate națională. O observație devine necesară în acest punct: decidentul pe dimensiunea securității naționale este, în fapt, un conglomerat de actori politici, aparatul guvernamental și instituții, iar strategia devine un rezultat al negocierilor care au loc între acești jucători.
Strategul este (sau ar trebui să fie) liantul din ecosistemul de securitate națională, veriga ce face legătura între mecanismele și componentele instituționale ale acestuia, pe cele trei dimensiuni: analiză, decizie și acțiune. Lui îi revine, astfel, un triplu rol fundamental: suport, orientare și implementare a deciziei strategice.
Prima sarcină a strategului în intelligence este cunoașterea contextului (identificarea riscurilor la adresa intereselor naționale, dar și a oportunităților aferente), printr-un proces obiectiv de analiză a mediului de securitate. Însă el nu este responsabil doar de analiza și prelucrarea datelor (transformate în produse de intelligence ce vor constitui suport pentru decizia strategică). Lui îi revine totodată rolul de a anticipa tendințele și potențialele implicații, prin prezentarea de scenarii alternative de evoluție, căci numai în baza unui proces analitic adecvat tendințele se pot identifica, influența și chiar modela.
Tot în sarcina strategului revine și rolul de a identifica instrumentele puterii naționale necesare atingerii obiectivelor și modul în care acestea se vor folosi. Cu alte cuvinte, propune inclusiv direcții de acțiune pentru atingerea obiectivelor, pornind de la resursele existente. Iar aceste direcții de acțiune vor sta întotdeauna la baza unei decizii care va fundamenta planificarea și elaborarea politicilor de securitate. Strategia participă astfel, direct sau mediat, ca expertiză la elaborarea deciziei de securitate națională.
Responsabilitățile strategului vizează nu doar orientarea procesului decizional, dar și păstrarea unui echilibru între scopuri, resurse și mijloace. El admite faptul că viitorul nu poate fi prezis, dar crede că acesta poate fi anticipat și modelat în termeni favorabili prin inducerea unor efecte dorite. Astfel, el caută să influențeze și să modeleze mediul viitor, nu doar să reacționeze la context. Potrivit lui Lawrence Freedman „Să ai strategie înseamnă să vezi dincolo de termenele scurte, să ai în vedere esența, să abordezi mai degrabă cauzele decât efectele, să vezi mai degrabă pădurea, și nu copacii”. De aceea, evaluarea și managementul riscului pentru asigurarea avantajului strategic reprezintă un test de măiestrie.
Păstrarea echilibrului
Situarea conceptului la confluența dintre sfera militară și cea civilă reprezintă punctul nevralgic în dezvoltarea unei științe a strategiei, întrucât, pe de o parte, cele două tabere trebuie să se afle într-un dialog permanent, dar, pe de altă parte, procesul este îngreunat de „lipsa de predictibilitate a afacerilor militare și de și mai marea imprevizibilitate a afacerilor politice”, după cum remarca Lawrence Freedman.
Această relație delicată între conducerea civilă și cea militară, chemate să formuleze și implementeze politicile de securitate națională, exprimă una dintre cele mai sensibile dimensiuni ale dezbaterilor privind activitatea comunităților de intelligence. Și nimic nu surprinde mai elocvent imperativul atingerii unui echilibru decât celebra afirmație atribuită prim-ministrului francez Clemenceau, la începutul Primului Război Mondial: „războiul este prea important pentru a fi lăsat pe mâna generalilor” și, implicit, reciproca sa: „războiul este prea important pentru a fi lăsat pe mâna politicienilor”, căci politicul rareori reușește să distingă în mod onest între ceea ce își dorește și ceea ce este fezabil.
Ca un corolar, misiunea esențială a strategului este aceea de a asigura păstrarea unui echilibru optim în relația dintre civili și militari, între viziunea decidenților politici civili (deținători ai puterii prin delegare din partea poporului) și viziunea militarilor. Un maestru al domeniului este acela a cărui viziune operează în ambele sfere, fiecare cu propria cultură instituțională. Până la urmă, strategia este puntea care unește puterea militară de obiectivele de securitate ale statului, iar strategul este cel care trebuie să dețină arta (și știința) de a construi această punte.
Abstract
In a fast-paced world, strategic thinking is a reliable tool for enhancing decision-making under uncertainty, and intelligence remains a valuable asset in formulating and executing strategy. The purpose of this article is to explore strategy and grasp the role of strategists who work in intelligence. Emphasis is placed upon the interaction of national security, politics, warfare and strategic intelligence. Whatever the complexity of the puzzle of understanding strategy, one must keep in mind that, reduced to its essentials, „strategizing” is all about maintaining a balance between goals, ways and means. In the simplest terms, the first and foremost task of an intelligence strategist is to guide the decision-making process in order to ensure security, the essential purpose of states. Achieving the state of art in connecting the three pillars of the strategy cycle – analysis, decision and action –becomes a landmark for intelligence strategists.
Autor: dr. Iulia Moise
