Sectoare ale securităţii
În percepţia comună, adeseori, cultura de securitate se confundă sau se limitează la informaţiile şi nivelul de cunoştinţe generale pe care cineva le posedă în domeniile specifice securităţii. În epoca contemporană, însă, securitatea a devenit un cadru conceptual, un fenomen şi un deziderat extrem de complex care structurează modul în care recepţionăm informaţiile, cum percepem sau cum ne raportăm la mediul exterior.
Cultura de securitate modernă generează atitudini şi linii de conduită pe plan naţional şi internaţional, transformându-se într-un vector important în mâna „gestionarilor” procesului de globalizare. Conceptul de „război împotriva terorismului”, de exemplu, promovat de actori majori ai scenei internaţionale, a devenit unul global şi face parte deja din cultura de securitate a secolului XXI, ajungând chiar să deformeze sau să oculteze alte componente cel puţin la fel de importante, precum şi să direcţioneze linii şi conduite politice naţionale şi internaţionale.
Barry Buzan consideră conceptul de securitate ca fiind un mod mai versatil, mai pătrunzător şi mai folositor de abordare a studiului relaţiilor internaţionale decât puterea (abordată de Şcoala Realistă de Relaţii Internaţionale) sau pacea (conform Şcolii Idealiste).
Conform acestuia, „securitatea colectivităţilor umane este afectată de factori din cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu”, astfel încât putem vorbi de securitate militară (implică capacităţile ofensive şi defensive ale statului şi percepţia statelor, fiecare despre celălalt), securitate politică (stabilitatea organizaţională, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le legitimează), securitate economică (accesul la resurse, finanţe şi pieţe, necesar pentru a menţine un nivel acceptabil de bunăstare şi putere a statului), securitate socială (susţinerea elementelor tradiţionale de limbă, cultură, identitate şi obiceiuri culturale şi religioase), securitatea mediului (menţinerea biosferei locale şi planetare).
La toate acestea, într-o epocă ce avansează cu paşi rapizi spre societatea cunoaşterii, trebuie adăugat un nou sector, cel al securităţii informaţionale. Mediul informa-ţional creat de comunicaţiile globale şi noile tehnologii de transmitere, prelucrare şi stocare a informaţiilor constituie adevăratul mediu de schimb al economiei mondiale şi, totodată, primul teren de confruntare al diferitelor categorii de interese. În termeni militari, putem spune că mediul informaţional devine un adevărat „teatru de operaţii” în care acţionează actorii lumii globale, ofensiv sau defensiv, prin informare sau dezinformare, propagandă şi contrapropagandă, intoxicare şi manipulare, publicitate şi relaţii publice (PR), atacuri cibernetice şi spionaj informatic, operaţiuni psihologice şi campanii mediatice. Competiţia pentru informaţie este la fel de veche ca şi cea pentru putere şi resurse, este o caracteristică definitorie a umanităţii, în prezent devenind mult mai acută întrucât informaţia este atât produs sau scop în sine, cât şi mijloc de producţie sau de acţiune, atât armă de atac, cât şi armă de apărare. Informaţia este centrul dinamic al sistemului politic, economico-financiar, social şi militar modern şi, în acelaşi timp, o sursă şi resursă de putere ce trebuie permanent alimentată şi protejată.
Cultură de securitate versus cultură politică şi organizaţională
Pe acest fond, o adevărată cultură de securitate este sau ar trebui să fie o componentă majoră a culturii politice dintr-o societate, capabilă să coaguleze şi să guverneze comportamentul indivizilor şi organizaţiilor în situaţii diverse, să instituie cutume şi norme cu privire la modul în care trebuie realizate interacţiunile, cooperarea şi comunicarea interinstituţională şi, mai ales, să stabilească dezideratele şi nivelurile minime de performanţă ce trebuie atinse în toate domeniile securităţii, de la buna guvernare până la apărarea naţională.
De asemenea, organizaţiile moderne, pentru a supravieţui mediului concurenţial şi ameninţărilor neconvenţionale, sunt obligate să integreze problematica securităţii în cadrul propriei culturi organizaţionale. Conform definiţiei sociologice, „cultura unei organizaţii se compune din totalitatea valorilor, normelor, cutumelor, simbolurilor, din limbajul specific/ jargonul, ritualurile, miturile şi legendele, sistemul de control, documentele şi tehnologia organizaţiei şi a membrilor acesteia şi din comportamentele acestora”.
Fiecare parte componentă enumerată mai sus este esenţială pentru definirea şi asigurarea continuităţii şi succesului organizaţiei şi trebuie să fie protejată şi prezervată în mod corespunzător. Atacul la simbolurile unui stat, de exemplu, reprezintă şi o problemă de securitate, nu numai una strict de imagine sau prestigiu a acestuia ca organizaţie. Astfel, „înţelegerea problemei securităţii naţionale necesită o înţelegere cuprinzătoare a nivelurilor majore ale analizei şi a chestiunilor sectoriale, care compun domeniul Studiilor Internaţionale”, spune Buzan, încercând să sublinieze conexiunile strânse între diferitele niveluri ale securităţii: individual, statal, regional şi sistemic.
Responsabilitatea şi anvergura culturii de securitate nu mai poate fi cuprinsă, explicată şi acoperită/ controlată doar de organizaţiile tradiţionale cu atribuţii directe în această sferă, cum sunt organizaţiile militare, de aplicare a legii sau cele de intelligence. Complexitatea şi viteza de schimbare şi evoluţie a mediului de securitate contem-poran impune o revalorizare, integrare şi adaptare permanentă de noi concepte, inclusiv la nivelul culturii organizaţionale şi de securitate al oricărui tip de organizaţie.
Securitatea naţională şi cultura de intelligence
Cultura de securitate include intrinsec şi o cultură de intelligence adecvată, care nu poate să plece decât de la înţelegerea conceptului de intelligence, sub toate cele trei aspecte ale sale (informaţii, activităţi şi organizaţii), a diferenţei între datele şi informaţiile brute şi informaţiile de intelligence, precum şi a importanţei acestora din urmă pentru procesele decizionale de nivel strategic, în orice tip de organizaţie, de stat sau privată, care acţionează într-un mediu concurenţial. Astfel, principalele elemente ale culturii de intelligence ţin de înţelegerea rolului şi importanţei sporite a obţinerii şi protejării informaţiei în societatea postmodernă şi, în acelaşi timp, de necesitatea, cel puţin în cazul serviciilor de informaţii, a împărtăşirii informaţiilor („need to share”), a cooperării inter-agenţii, cu organizaţiile societăţii civile, mediului privat şi academic pentru surmontarea provocărilor complexităţii cunoaşterii şi a ameninţărilor globale şi neconvenţionale. Cultura de intelligence implică şi înţelegerea riscurilor pe care le implică reţelele şi bazele de date electronice, vulnerabilităţile acestora la atacuri informatice din exterior sau interior în scopuri diverse: sustragerea unor informaţii importante şi utilizarea lor împotriva intereselor şi scopurilor organizaţiei, alterarea sau distrugerea acestora, compromiterea sistemelor de comunicaţii electronice prin blocarea acestora sau redirecţionarea fluxurilor de date şi spre alte destinaţii, monitorizarea rapoartelor şi planurilor care se întocmesc şi se redactează pe computerele organizaţiei, preluarea sub control şi utilizarea reţelei de calculatoare interne pentru lansarea unor atacuri informatice asupra unor terţi etc. Toate acestea fac parte din arsenalul specialiştilor în ceea ce este numit generic războiul informatic, componentă importantă a războiului informaţional modern.
Complexitatea poate funcţiona, şi funcţionează, ca un mecanism de descurajare a eforturilor de a înţelege realitatea tot mai camuflată în spatele aparenţelor. Este tot mai greu să ne formăm o imagine coerentă asupra acesteia, a interdependenţelor tot mai subtile, a intenţiilor şi ameninţărilor, pe măsură ce volumul şi cadenţa de apariţie a informaţiilor noi creşte, iar domeniile cunoaşterii se extind, în timp ce, pe de altă parte, se fragmentează şi devin tot mai specializate.
Prin urmare, informaţia brută, deşi este accesibilă şi disponibilă din abundenţă, de cele mai multe ori ea este inutilizabilă în procesele de decizie, de creare a strategiilor şi planurilor de acţiune într-o organizaţie. Pentru a putea fi utilă, ea trebuie să sufere un proces specific activităţii de intelligence-de identificare şi selecţie, verificare, prelucrare, analiză şi sinteză, în conformitate cu scopurile organizaţionale urmărite – proces în urma căruia rezultă ceea ce se numeşte informaţie de intelligence.
Ea este cea care stă la baza managementului informaţional şi decizional în organizaţiile moderne. În unele state şi în multe din organizaţiile civile moderne, publice şi, mai ales, private, acest proces a devenit o activitate de sine stătătoare sub denumirea de intelligence competitiv.
În Japonia, de exemplu, „cultura informaţiilor (s.n.), se circumscrie civilizaţiei naţionale, iar ansamblul economiei funcţionează în jurul acestei axe. Aşadar, statul nipon se află în întregime în slujba întreprinderilor şi a priorităţilor economice, astfel încât concentrează în această direcţie eforturi care nu au echivalent altundeva în lume”. Dacă state precum Japonia, SUA sau Franţa consideră esenţială, pentru supravieţuirea pe o piaţă tot mai competitivă, necesitatea revitalizării sau imprimării unei culturi a informaţiilor, a unei culturi de intelligence, la toate nivelurile societăţii, cu atât mai mult factorii politici şi de decizie din ţări mai puţin performante ar trebui să acorde atenţie acestei probleme.
În societatea informaţională, bazată pe cunoaştere, rolul informaţiei de intelligence devine capitală pentru înţelegerea şi luarea măsurilor necesare prevenirii şi contracarării oricărei ameninţări la adresa securităţii, fie că este vorba de securitatea individuală sau cea organizaţională, naţională, regională sau globală.
Informaţiile specifice fiecărui domeniu de cunoaştere şi activitate sunt tot mai numeroase, mai specializate şi încifrate pentru profani. Conexiunile şi interdepen-denţele dintre aceste domenii se multiplică în permanenţă, iar cei în măsură să le cuprindă şi să le înţeleagă, sub toate aspectele şi consecinţele, sunt tot mai puţini. Ameninţările locale devin globale sau cele globale se pot manifesta local într-un mod rapid, violent şi dificil de anticipat, ca urmare a coagulării unor serii de factori imponderabili, aproape imposibil de decelat la nivelul simţului comun. Astfel de manifestări pot fi prognozate doar de cei ce deţin informaţia corectă şi cunosc tiparele de asamblare posibile la un anumit moment şi într-un context situaţional dat. Coborârea din sfera posibilului în cea a probabilului nu pot să o facă decât specialiştii în/ din domeniul securităţii în general şi al intelligence-ului în special, care cunosc posibilele matrici de asamblare şi pot anticipa, pe baza unor informaţii exacte, oportune şi, adeseori, foarte specializate, care dintre acestea are probabilitatea maximă de a fi „activată”.
Complexitatea lumii de azi face, pe de altă parte, să nu mai fie suficiente cunoştinţele şi nivelul de expertiză pe care îl deţin majoritatea structurilor militare, de intelligence şi / sau de aplicare a legii. Urmărirea şi înţelegerea, de exemplu, a unor activităţi, fluxuri şi inginerii financiare specifice „criminalităţii gulerelor albe” sau menite să susţină o grupare teroristă, ori achiziţionarea de către un stat susţinător al fenomenului terorist a unor tehnologii cu dublă utilizare aflate sub embargou, necesită, pe lângă capabilităţi specifice, o cunoaştere specializată suficient de îngustă pentru a nu fi la îndemâna personalului pe care şi-l permit majoritatea agenţiilor însărcinate cu prevenirea şi descoperirea lor.
De asemenea, ameninţările derivate din utilizarea în scopuri distr uctive a biotehnologiei sau a nanotehnologiei ştiinţă care se dezvoltă în mare parte în laboratoare civile şi datorită unor fonduri şi interese private sunt de natură să scape puterii de înţelegere şi/ sau imaginare a specialiştilor şi organizaţiilor tradiţionale din domeniul securităţii de pe plan mondial. Astfel, ameninţările care pot veni dinspre astfel de domenii, la fel ca şi cele derivate din studiile si cercetările din domeniul PSI, al manipulării comportamentului şi conştiinţei umane, de exemplu, riscă să prolifereze, fără ca cineva să se ocupe în mod programatic şi sistematic de monitorizarea şi evaluarea lor. Astfel de acţiuni/ ameninţări, nefiind vizibile, nu pot fi investigate cu mijloace obişnuite, iar modul de acţiune „nespectaculos”, care nu poate fi surprins pe peliculă, le face să nu fie mediatizate şi, ca urmare, nu penetrează conştiinţa publică. În consecinţă, nefiind pe agenda publică, există riscul de a nu se aloca fonduri pentru cercetarea şi investigarea unor astfel de ameninţări, neexistând, bineînţeles, nici „riscul” ca opinia publică sau mass-media să acuze lipsa de măsuri sau să solicite explicaţii şi asumarea răspunderii factorilor de decizie pentru consecinţe. Oricum, serviciile de informaţii nu vor avea niciodată bugete suficiente pentru a-şi permite aparatura şi specialiştii necesari abordării şi controlării unor astfel de ameninţări în mod independent. Dacă în cadrul organizaţiilor de securitate nu există şi nu se cultivă o cultură organizaţională şi de intelligence care să favorizeze întărirea legăturilor şi realizarea cooperării cu mediul neguvernamental, privat şi academic, soluţiile la astfel de provocări s-ar putea să fie găsite prea târziu.
Într-o epocă în care distincţia dintre intern şi extern în domeniul securităţii, cu toate sectoarele acesteia, este tot mai dificil de realizat, focalizarea doar asupra problemelor interne statului riscă să creeze vulnerabilităţi şi dezavantaje competitive majore. Bunăstarea unei naţiuni este într-o măsură tot mai redusă legată strict de evoluţiile şi conexiunile dintre oamenii şi organizaţiile interne, indiferent cât de importante sau câtă miză s-ar pune în ele. Cine nu reuşeşte să vadă ansamblul şi să recunoască modelele de evoluţie şi soluţiile ce se prefigurează la niveluri mai largi, nu va fi în stare să se adapteze şi să ia măsuri la timp. Laboratorul de bază al creării şi dezvoltării unei culturi de securitate adecvate lumii de azi şi de mâine îl reprezintă organizaţiile, în general, şi organizaţiile cu atribuţii în sfera securităţii, în special. Acest proces trebuie să plece de la înţelegerea importanţei informaţiilor, a cunoştinţelor înalt specializate pentru eficienţa oricărei organizaţii, pentru capacitatea sa de adaptare şi de atingere a scopului pentru care a fost creată.
Înţelegerea relaţiei dintre informaţie şi scopul organizaţional, reprezintă axul central al culturii organizaţionale moderne. Restul sunt cutume, tehnici, proceduri, tehnologii şi doctrine specifice fiecărui scop organizaţional în parte. Informaţia este factor de putere doar în mâna celor care înţeleg cum poate aceasta determina atingerea unui scop sau valorificarea unei oportunităţi. Ca urmare, puterea unei organizaţii stă în capacitatea specialiştilor săi de a sesiza, a colecta, a pune în relaţie şi a valorifica informaţiile utile şi, în acelaşi timp, de a proteja propriile informaţii critice. În aceeaşi logică se poate demonstra că puterea unui stat este dată de puterea organizaţiilor sale. Interconectările realizate în baza unei culturi şi a unui set de principii sau deziderate comune, pot genera o reţea de securitate şi de putere coerentă, flexibilă, capabilă să se adapteze şi sa facă faţă oricăror provocări.
Autor: Laurențiu Sorin Han
