În accepțiunea clasică, menirea contraspionajului este de a împiedica accesarea secretelor de stat de către adversari. Cu toate acestea, pe parcursul istoriei și până în zilele noastre, spionii caută cu înfrigurare și prin toate mijloacele acces în mediile decizionale, pentru a determina decizii favorabile statului pe care îl reprezintă. Succesul în această situație este reprezentat, pe de-o parte, de abilitatea structurilor de contraspionaj de a avertiza decizionalii cu privire la intențiile adversarilor, iar pe de altă parte de a oferi spionilor iluzia îndeplinirii misiunilor proprii.
Importanța unor astfel de succese este demonstrată pe deplin de modul în care structurile de intelligence, și cu precădere cele de contraspionaj, au contribuit în momente dureroase pentru istoria românească la susținerea deciziei în stat și la protejarea intereselor naționale. Un exemplu relevant este momentul 1916, când, după semnarea tratatului cu Antanta prin care se recunoștea dreptul românilor din Austro-Ungaria de a se uni cu țara mamă, Bucureștiul intra în război și începea ofensiva în Transilvania. Alegerea pare să fi fost una firească pentru liderii politici români de atunci, pornind de la premisa că Tripla Înțelegere (Antanta) recunoștea dreptul la reîntregire și garanta integritatea teritorială a Regatului.
Pe de altă parte, situația de atunci a României nu îi permitea să mai rămână în afara războiului, fiind supusă unor presiuni și ultimatumuri atât din partea Antantei, cât și a Puterilor Centrale și împresurată de fronturi deschise. Ne putem imagina, și nu ne-am înșela în presupunerile noastre, că eforturile de a atrage România de o parte sau alta au fost însoțite de elemente pe care le putem încadra într-o paletă largă de activități – de la spionaj la influență și propagandă sau, așa cum a mai fost denumită de cercetători precum Ion Codruț Lucinescu, „diplomația secretă” (în articolul „Transilvania – obiectiv strategic pentru structurile informative naționale în perioada neutralității 1914 – 1916”, publicat în Revista Română de Studii de Intelligence nr13/1015).
Frontul secret în perioada neutralității
De toate acestea, în acei ani tulburi, s-au ocupat structuri dedicate, fie la nivelul armatei – direct vizată și afectată de modul în care puteau evolua lucrurile (structurile de informații și contrainformații de la nivelul Ministerului de Război) -, fie de către structurile poliției (Siguranța Generală a Statului din cadrul Direcției Poliției și Siguranței Generale). În perioada premergătoare războiului, în timpul neutralității, s-au depus eforturi considerabile pentru identificarea și documentarea activităților de spionaj și influență derulate atât reprezentanți ai Antantei, cât și ai Puterilor Centrale. La momentul mobilizării generale și a alegerii unei tabere, s-a trecut la arestarea celor asociați cu inamicul.
În perioada neutralității, structurile informative românești au depus o muncă asiduă pentru a susține decidenții politici de la acea dată cu informații utile pregătirii temeinice pentru conflictul care deja devenea previzibil.
Unul dintre fronturile nevăzute cele mai active din perioada neutralității a fost cel transilvănean, populat atât de demersurile informative ale structurilor românești cât și de cele contrainformative. În lucrarea „Puteri ascunse – Spionajul internațional și combaterea lui în Războiul Mondial și azi”, semnată de colonelul Walter Nicolai, fost șef al Serviciului de Informații al Comandamentului Suprem al Armatei Germane – apărută în Leipzig, în 1925, autorul notează că, după ocuparea Bucureștiului (în 1916), „s-a dovedit că și această țară (România – n.r.), pe când era neutră și încă în timp de pace, a întreținut un serviciu de informațiuni în contra Puterilor Centrale, care nu s-a putut dovedi înainte”.
Cercetările confirmă eforturile financiare și umane ale serviciilor adverse a determina o decizie favorabilă Puterilor Centrale. O parte a acestora sunt surprinse în Memoriile lui Maximilian Ronge – șef al serviciului de informații al Comandamentului imperial austro-ungar în perioada războiului. Traducerea, realizată la începutul anilor ’20 de către Gheorghe Baloșin, se regăsește la Arhivele Naționale. Ideile principale desprinse din material au fost preluate ulterior în mai multe materiale documentare realizate la nivelul structurilor de intelligence românești în vederea elaborării unei imagini cu privire la acțiunile de spionaj. Printre preocupările spionajului advers care transpar atât din scrierile lui Ronge, cât și din ale altor izvoare ale vremii, cele mai importante sunt accesarea de informații strategice de la nivelul cancelariei de la București în vederea influențării deciziei privind alegerea taberei alături de care Regatul să intre în război, dar și cunoașterea și contracararea mișcărilor transilvănene de eliberare.
Spionaj și contraspionaj în timpul războiului
Reocuparea propriu-zisă a Transilvaniei în 1916 de către forțele Puterilor Centrale a ridicat o serie de dificultăți, în special pentru spionajul românesc și a oamenilor lăsați în urmă, dar și pe fondul intensificării acțiunilor serviciilor dualiste de a capta informații valoroase din Regat. Efortul informativ al serviciilor Puterilor Centrale nu s-a rezumat la deconspirarea agenților români care acționaseră împotriva Imperiului. Potrivit lui Ronge au fost descoperite de către austro-ungari peste 100 de cazuri de spionaj în favoarea Bucureștiului, în anii de neutralitate. În studiul realizat de Lucinescu, este invocată cifra de 1000 de persoane, de naționalitate română, dar nu numai, care sub o formă sau alta au spionat în favoarea Regatului. Acțiunile informative ale serviciilor Puterilor Centrale au vizat și captarea de informație strategică de la București, privind sistemul de alianțe politice și slăbiciunile militare ale românilor în ceea ce privește pregătirea pentru efortul de război, dar și permeabilitatea sau soliditatea laturii contrainformative a armatei. Putem aminti, astfel, de cazul deconspirării Mariei Bălan, în urma unei scurgeri de informații din structurile românești.
Acțiunile spionilor de atunci au servit ulterior drept lecție învățată, folosită de structurile românești de contraspionaj ale vremii pentru a se adapta și perfecționa și pentru a răspunde pe viitor mai eficient la amenințările venite pe această filieră. Dincolo de concluziile trase cu privire la modalitatea de a acționa a adversarului – precum recrutarea din mediul de afaceri sau crearea de informatori itineranți- s-au conturat și două trăsături care au fost intens speculate de spionajul de la acea vreme, și nu numai – corupția – de la grănicer la marii funcționari ai țării, respectiv neglijența păstrătorilor de secrete.
Evoluțiile pozitive din 1916, inițial mânate de un avânt naționalist justificat și marcate câteva victorii asupra trupelor austro-ungare în Transilvania, s-au transformat până spre sfârșitul anului în încercări din ce în ce mai grele pentru România, culminând cu pierderea suferită de armata națională în 29 noiembrie/3 decembrie 1916 – în Bătălia de pe Neajlov (numită și „Bătălia pentru București”) și ocuparea capitalei de către armata germană. În teritoriile proaspăt ocupate, inamicul de la acel moment și-a dublat eforturile de război prin antrenarea și angrenarea de spioni, care să asigure că victoriile de etapă de pe acest front puteau fi susținute. Prin activitatea structurilor de contraspionaj românești, au fost identificate multe dintre inserțiile inamice în orașele ocupate.
Schimbarea de regim din Rusia din martie 1917 a afectat profund evoluția războiului pentru România, deoarece noua putere a făcut pace cu Germania și a ieșit practic din război (Armistiţiul germano-rus de la Brest-Litovsk, din 22 noiembrie/5 decembrie 1917, şi pacea semnată de autorităţile bolşevice ruse la 18 februarie/3 martie 1918 şi de Ucraina, la 27ianuarie/9 februarie, cu Puterile Centrale, în aceeaşi localitate. Începând cu 1918 Lenin s-a concentrat pe războiul civil care a cuprins Rusia şi care se va termina în 1922 cu crearea Uniunii Sovietice).
Astfel, la 9 decembrie 1917, România a semnat un armistițiu cu Puterile Centrale, iar la 7 mai 1918 la București a semnat tratatul de pace. Condițiile grele care au fost impuse României au implicat pierderea Dobrogei de Sud în favoarea Bulgariei și punerea sub regim de ocupație străină a restului teritoriului, precum și cedarea teritorială către Austro-Ungaria. Deși Parlamentul a ratificat acest tratat, regele Ferdinand nu l-a sancționat, ceea ce a permis reluarea ostilităților de partea Antantei între 9 și 11 noiembrie 1918. Aceste două zile în care România a avut statutul de țară beligerantă au permis participarea la Conferința de Pace de la Paris și eliberarea teritoriului românesc (prin lupte care au continuat în 1919).
Abstract
Counterespionage during wartime was definitely of paramount importance. During World War I, Romania faced multiple challenges, both as a neutral and a belligerent state. Counterespionage had to adapt and properly address the threats between 1914 and 1918. This article aims to present a clear image of Romanian counterespionage during WWI and all the efforts made by the Romanian intelligence, especially by the Romanian counterespionage, that ultimately led to the end of the Great War and the fulfillment of the national unification goal.
Autor: Direcția Generală Contraspionaj
