Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord dispune de trei servicii de informații și securitate, cunoscute sub numele colectiv de ‘Agențiile’: Serviciul de Securitate (MI5), Serviciul Secret de Informații (SIS/MI6) și Centrul Guvernamental de Comunicații (GCHQ).
Activitatea și rolul celor trei au fost stabilite pe baza:
– Legii Serviciului de Securitate din 1989 (amendată în 1996);
– Legii Serviciilor de Informații din 1994 (referitoare la GCHQ și SIS), amendată prin Legea privind anti-terorismul, infracțiunile și securitatea din 2001;
– Reglementarea Legii privind competențele de investigare (RIPA) din 2000.
Aparatul informativ britanic mai cuprinde Serviciul Militar de Informații (DIS), parte integrantă a Ministerului Apărării, Centrul Comun de Analiză pe probleme de Terorism (JTAC) și Aparatul informativ central din cadrul Biroului Cabinetului britanic.
Serviciul de Securitate (The Secret Service)
Istoric
Serviciul de Securitate, cunoscut și sub numele de MI5, a luat ființă în 1909 ca ramură internă a Biroului Serviciului Secret, sub conducerea căpitanului de armată (ulterior Sir) Vernon Kell, însărcinat cu combaterea contraspionajului german. În 1931, serviciul și-a lărgit aria de responsabilitate prin evaluarea amenințărilor la adresa siguranței naționale în care intrau actele subversive comuniste comise pe plan internațional și, ulterior, fascismul.
În martie 1909, premierul britanic, Herbert Henry Asquith, a cerut Comisiei Apărării Imperiale să aibă în vedere pericolele pe care le prezintă spionajul german pentru porturile navale britanice.
La 1 octombrie 1909, în urma recomandărilor Comisiei, căpitanul Vernon Kell (‘K’) din cadrul regimentului sudic Staffordshire și căpitanul Mansfield Cumming (‘C’) din cadrul marinei regale, au înființat împreună Biroul Serviciului Secret. Pentru a îndeplini cerința amiralității privind informațiile despre marina germană, Kell și Cumming au decis să-și împartă activitățile. Așadar, ‘K’ răspundea de contraspionaj pe teritoriul insulelor britanice, iar ‘C’ răspundea de culegerea de informații din exterior.
Începând din martie 1909 și până la izbucnirea primului război mondial, Biroul Serviciului Secret a identificat și arestat peste 30 de spioni, anihilând astfel rețeaua de spioni a serviciului german. La momentul acela, Biroul dispunea doar de 10 cadre, cu tot cu Kell. Biroul a fost mobilizat rapid și a devenit o ramură a Ministerului de Război. În ianuarie 1916, a început să facă parte din noua Direcție de informații militare și a primit titulatura de MI5.
Legislația din timpul războiului a sporit responsabilitățile MI5, care includeau acum coordonarea strategiei guvernamentale privind regimul străinilor, verificările și alte măsuri de securitate la fabricile de muniție. MI5 a început să se ocupe și de controlul activităților de contraspionaj în întreg imperiul. La sfârșitul războiului, răstimp în care au mai fost identificați și arestați alți 35 de spioni, personalul MI5 era alcătuit din 850 de cadre.
După lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917, MI5 a început să se ocupe de amenințările subversiunii comuniste din cadrul serviciilor militare și de sabotajul împotriva dispozitivelor militare. La 15 octombrie 1931, serviciului i-a revenit sarcina oficială de a evalua toate amenințările la adresa securității naționale a Regatului Unit, cu excepția celor reprezentate de teroriștii și anarhiștii irlandezi. Această dată marchează înființarea Serviciului de Securitate, dar denumirea de MI5 a rămas populară până astăzi.
În urma ascensiunii lui Hitler la putere, noul serviciu a trebuit să se confrunte cu amenințarea subversiunii venită din partea fasciștilor. Cu toate acestea, la momentul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, MI5 era bine înzestrat pentru a răspunde numeroaselor sale sarcini, printre care se numărau: contra-spionajul; monitorizarea și consilierea privind prizonierii; verificările pentru departamentele guvernamentale; vizitarea firmelor implicate în efectuarea de lucrări de război pentru a le oferi consultanță în domeniul măsurilor de securitate împotriva spionajului și sabotajului; soluționarea relatărilor publicului privind activitățile suspecte. La începutul anului 1939, efectivul serviciului consta în doar 30 de ofițeri, iar secția de supraveghere număra doar 6 cadre. În plus, pentru a înrăutăți lucrurile, în septembrie 1940 o mare parte a arhivelor serviciului a fost distrusă de bombardamentele nemților.
Cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, serviciul și-a mutat sediul la Wormwood Scrubs Prison, dar la sfârșitul anilor ’40 cea mai mare parte a personalului a fost evacuată la Blenheim Palace. La începutul anului 1941, Sir David Petrie a fost numit primul director general al Serviciului de Securitate și a primit resursele necesare pentru a reconstrui o organizație solidă. Luarea de prizonieri la izbucnirea războiului i-a lăsat pe nemți practic fără nici un agent. În plus, la studierea arhivelor serviciului german de informații, după 1945, s-a descoperit că toți cei 200 de agenți germani din perioada războiului fuseseră identificați și capturați cu succes. Câțiva dintre ei au fost ‘convertiți’ și au devenit agenți dubli, furnizând nemților informații false cu privire la strategia militară pe toată perioada războiului: celebrul sistem ‘Double Cross’. Această înșelătorie a contribuit la succesul Forțelor Aliate care au debarcat în Normandia în ‘Ziua Z’ din iunie 1944.
În iunie 1952, premierul Winston Churchill i-a delegat propria răspundere privind activitatea serviciului ministrului de interne, Sir David Maxwell Fyfe, care a emis o directivă stipulând atribuțiile MI5 și rolul directorului general. Această directivă a stat la baza activității serviciului până în 1989, când legea privind Serviciul de Securitate i-a conferit pentru prima dată o bază statutară.
La începutul anilor ’50, personalul serviciului număra 850 de cadre. Printre acestea se numărau și 40 de ofițeri de legătură din străinătate, care ofereau consultanță și asistență guvernelor din Commonwealth și coloniilor. După înfrângerea Germaniei naziste și începutul războiului rece, Serviciul și-a îndreptat atenția asupra amenințării reprezentate de Uniunea Sovietică. De câtva timp, acesta viza activitățile Partidului Comunist al Marii Britanii, care la începutul anilor ’40 se afla la apogeu, însumând 55.000 de membri.
În martie 1948, premierul Clement Attlee declara că atât comuniștii, cât și fasciștii urmează să fie excluși din activități “vitale pentru securitatea statului”. Acest lucru s-a materializat prin crearea sistemului de verificări, pe care Serviciul a fost însărcinat să îl susțină. Cazurile Philby, Burgess și în special MacLean au demonstrat eficacitatea serviciului de informații rus în recrutarea de spioni motivați ideologic în Marea Britanie, în perioada premergătoare războiului.
În anii’ 60, identificarea cu succes a unui număr de spioni, printre care și George Blake, ofițer al Serviciului Secret de Informații, cercul de spioni de la Portland și recrutarea de către KGB, la Moscova, a lui John Vassall, un angajat al Amiralității, au demonstrat necesitatea unor eforturi sporite pe linie de contraspionaj. Raportul lordului Denning cu privire la Afacerea Profumo din 1963 a făcut publice, în premieră, detalii privind rolul și responsabilitățile Serviciului. Această perioadă din istoria sa a culminat, în 1971, cu expulzarea masivă din Marea Britanie a 105 cadre sovietice care periclitaseră grav operațiunile serviciului rus de informații la Londra.
La sfârșitul anilor ’70, resursele Serviciului au fost redirecționate de la activitățile care vizau subversiunile la terorismul irlandez și internațional. Activitățile pe linie de antiterorism ale Serviciului au demarat la sfârșitul anilor ’60, ca reacție la problema tot mai pregnantă a terorismului palestinian. Incidente majore, precum asediul terorist asupra ambasadei iraniene de la Londra, din 1980, și asupra Biroului Popular Libian, din 1984, au testat procedurile în curs de dezvoltare ale Serviciului și legăturile sale cu alte agenții. In această perioadă, Serviciul a jucat un rol decisiv în crearea unei rețele eficiente de cooperare pe linie de terorism cu serviciile de informații și securitate occidentale.
În 1983, Michael Bettaney, cadru MI5 care oferise informații KGB-ului, a fost depistat, pus sub acuzare și ulterior condamnat pentru spionaj. În urma unei anchete a Comisiei de Securitate, ale cărei concluzii au fost decisive pentru activitatea Serviciului, Sir Antony Duff a fost numit director general. El a inițiat dezbaterile care au pus bazele Serviciului în forma sa actuală, consolidate ulterior de statutul legal ce i s-a conferit prin Legea Serviciului de Securitate din 1989.
Schimbări majore în activitatea Serviciului au avut loc la începutul anilor ’90, odată cu sfârșitul războiului rece. Amenințările reprezentate de subversiune s-au diminuat, iar amenințările de spionaj, deși au persistat, au solicitat mai puțin eforturile Serviciului.
Însă terorismul nu a regresat. În octombrie 1992, responsabilitatea față de coordonarea activităților informative împotriva terorismului republican irlandez pe teritoriul Marii Britanii i-a fost transferată Serviciului. În noua sa configurație, MI5 s-a inspirat din experiența dobândită în anii ’70 și ’80, când a desfășurat activități informative pe termen lung pentru combaterea altor forme de terorism. În perioada 1992 – aprilie 1998, în urma cooperării dintre MI5 și Poliție pe linia combaterii terorismului republican irlandez, au fost pronunțate 18 condamnări pentru delicte teroriste.
Numeroase atentate teroriste, printre care atacuri cu bombă asupra unor mari centre comerciale, au fost împiedicate. În ultimii ani au avut loc schimbări semnificative. Serviciul are un rol în cooperarea cu alte departe și agenții guvernamentale, în scopul prevenirii proliferării armelor de distrugere în masă. În 1996, legea Serviciului de Securitate a fost amendată pentru a conferi Serviciului atribuții suplimentare pentru susținerea Poliției și altor agenții responsabile cu aplicarea legii în prevenirea și detectarea delictelor grave.
Controlul asupra activității Serviciului s-a intensificat și el: în 1994 a fost înființată Comisia de Informații și Securitate, în baza legii Serviciilor de Informații, care completează măsurile de control a activității Serviciului deja aflate în vigoare.
Ulterior, au fost adoptate măsuri pentru a furniza publicului cât mai multe informații despre activitatea Serviciului, fără însă a prejudicia eficacitatea sa operativă sau a-i pune în pericol pe agenții și cadrele sale. Primul pas major în această direcție a fost publicarea, în 1993, a primei ediții a unei broșuri care conținea o adresă pentru corespondența publică. O ediție revizuită a acesteia a fost editată în 1996.
Alte măsuri de deschidere au inclus discursurile publice ale directorului general, precum cursul Dimbleby ținut în 1994 de directorul general Stella Rimington; recrutarea de personal prin anunțuri publice; în 1997, Biroul Arhivelor Naționale a făcut publice arhivele din primii ani de activitate ai Serviciului. În 1952, la începutul războiului rece, activitatea Serviciului și responsabilitățile directorului general erau stipulate într-un ordin ale cărui prevederi au fost mai târziu incorporate în Legea Serviciului Secret din 1989.
În prezent, această lege reprezintă statutul Serviciului, care se subordonează Ministrului de Interne. Legea precizează și rolul Serviciului, precum și anumite reglementări și măsuri de supraveghere.
Atribuții
Ca serviciu de informații responsabil cu securitatea internă a Marii Britanii, scopul său este de a proteja statul de amenințările grave, organizate în secret, în principal de terorism, spionaj și acte subversive. Odată cu aprobarea Legii Serviciului Secret, în 1996, rolul său s-a extins la sprijinirea agențiilor de aplicare a legii în domeniul crimei organizate.
In cadrul aparatului informativ al Marii Britanii, Serviciului îi revin următoarele sarcini:
– investigarea amenințărilor prin culegerea, analiza și evaluarea informațiilor;
– contracararea amenințărilor specifice, acționând, dacă este cazul, împreună cu alte organisme;
– informarea guvernului și altor factori, după caz, cu privire la natura amenințării și la măsurile de protecție și securitate ce se impun.
Serviciul de Securitate nu are putere executivă; în cazurile pasibile de urmărire penală se conlucrează îndeaproape cu Poliția sau cu Serviciul regal al vămilor și accizelor pentru luarea măsurilor adecvate.
De la înființarea Agenției pentru combaterea crimei organizate deosebit de grave, Serviciul și-a suspendat activitatea în acest domeniu, pentru a concentra mai multe resurse în domeniul combaterii terorismului.
Actualul director general al Serviciului de Securitate este Jonathan Evans, fostul adjunct al MI5, numit în funcție în data de 21.04.2007.
Sediul Serviciului este în Thames House, Londra.
Bugetul alocat celor trei servicii (milioane lire sterline) este următorul:
2004/05 2005/06 2006/07 2007/08
1126,6 1266,0 1336,0 1381,81,3
Numărul angajaților și structura Serviciului au suferit modificări considerabile în ultimii ani și își vor menține această tendință pentru a reflecta dinamica amenințărilor, noile metode de lucru, resursele disponibile și implementarea noilor tehnologii (IT).
În prezent, Serviciul se află în proces de extindere pentru a putea acoperi volumul mai mare de lucru din departamentele internaționale cu atribuții în domeniul combaterii terorismului. Serviciul dispune de 3.000 de angajați în sediul din Thames House, Londra, dintre care 44% femei și 54% cadre cu vârsta sub 40 de ani. Dintre aceștia, 240 au fost detașați sau transferați din alte departamente și servicii. În 2008, numărul angajaților este planificat să ajungă la aproximativ 3.500 de cadre.
Serviciul deține 8 birouri regionale în Marea Britanie, plus unul în Irlanda de Nord și este structurat pe 6 direcții, cu atribuții specifice, care acționează pentru combaterea unor amenințări precum: terorism, spionaj și proliferarea armelor de distrugere în masă.
În ultimul secol, Serviciul a jucat un rol-cheie în combaterea activităților de terorism și spionaj.
Serviciul de Informații Secrete (The Secret Intelligence Service)
Istoric
SIS, cunoscut și sub numele de MI6 (MI= Informații Militare; 6 = se pare că era numărul camerei în care era găzduit serviciul la începutul activității sale), a luat ființă în 1909, ca secție externă a Biroului Serviciului Secret, sub conducerea Comandantului RNR, Sir Mansfield Cumming, responsabil de culegerea informațiilor din străinătate. Cumming se semna “C” pe toate documentele oficiale. De atunci și până în prezent, toți șefii Serviciului Secret de Informații semnează cu “C” documentele oficiale.
În octombrie 1909, Biroul Serviciului Secret s-a divizat într-o secție militară și una navală, sub comanda căpitanului Vernon Kell și, respectiv, a căpitanului Mansfield Cumming.
Secția navală se ocupa de spionajul extern, iar cea militară de contrainformații pe teritoriul Marii Britanii. Secția navală s-a transformat în MI6, iar cea militară în MI5. În anul 1911, Biroul Serviciului Secret și-a schimbat denumirea în SIS.
După război, SIS a folosit Serviciul Diplomatic pentru a-și plasa ofițeri operativi în cadrul ambasadelor. Acești „ofițeri de la controlul pașapoartelor” controlau activitatea SIS din țara respectivă. Deși util, acest sistem a devenit de notorietate pentru majoritatea guvernelor străine la sfârșitul anilor ’30. Amiralitatea și Ministerul de Război au fost însărcinate cu supravegherea operativă parțială a MI6 în anii ’20. “Acordul din 1921” folosea ofițeri de legătură pentru a stabili obiective pentru grupurile operative și trimitea rezultatele la ministerele de interne. Acest acord este și acum folosit de SIS.
În anii ’20, SIS și-a îndreptat atenția spre Rusia, demarând activități de spionaj pe teritoriul acesteia. Serviciul a încercat să detroneze Partidul Comunist cu ajutorul lui Boris Savinkov și Sidney Reilly.
Sir Hugh Sinclair a devenit directorul MI6 în 1923. Sinclair a adăugat Serviciului noi responsabilități. A creat “Secția V”, care colabora cu MI5 pe linie de contrainformații.
Această colaborare a avut ca rezultat culegerea de informații de această factură din diferite țări, care erau apoi trimise agenților MI6 din toată lumea.
Printre celelalte secțiuni înființate în această perioadă se numără: “Secțiunea N” care intercepta corespondența diplomatică externă, “Secțiunea D” pentru acțiuni sub acoperire și paramilitare cu caracter politic pe timp de război, “Secțiunea 7” pentru informații economice și “Secțiunea 8” pentru comunicațiile radio între agenții SIS.
Odată cu ascensiunea naziștilor, în anii ’30, SIS și-a îndreptat atenția asupra Germaniei. Serviciul a găsit niște informatori de încredere în Germania, însă nu a avut atât de mult succes precum Ministerul de Externe în timpul celui de-al doilea război mondial. Rețelele de spioni recrutați de SIS au fost distruse în timpul războiului. MI6 supraveghea activitatea de spargere de coduri realizată de Government Code și Cipher School. Codul ‘Enigma’ a fost spart în cadrul acestui proiect, iar informațiile au fost trimise comandanților forțelor aliate din toată lumea.
Executivul Operațiunilor Speciale (SOE), care avea drept scop sabotarea dispozitivelor inamice și culegerea de informații din toată Europa, a fost înființat în 1940, parțial din “Secția D” de atunci a SIS. După război, SOE a fost dizolvat, iar unii dintre membrii săi au fost reabsorbiți în SIS. ‘Incidentul Venlo’, în care doi agenți MI6 au fost răpiți de serviciile secrete germane, a pătat imaginea Serviciului.
În timpul primului război mondial, SIS s-a confruntat cu probleme serioase. Serviciul nu a reușit să plaseze agenți în Germania, însă a folosit cu succes o rețea de spioni din teritoriile ocupate și din Rusia împotriva Germaniei.
După câteva eșecuri inițiale, SIS a început să desfășoare operațiuni încununate de succes. În Orientul Mijlociu, Europa și Asia opera sub numele de cod “Interservice Liaison Department”.
În 1946, Acordul din 1921 a fost modificat astfel încât unitățile să aibă conducere regională. Serviciul a trebuit să-și reevalueze prioritățile în timpul războiului rece, când sovieticii reușeau să penetreze oficialitățile guvernamentale de rang înalt din Anglia.
Unul din motive era că secția de contraspionaj denumită R5 era condusă de Kim Philby, un simpatizant al comuniștilor, care furnizase KGB informații sensibile ani la rând. Din cauza unor spioni precum grupul Cambridge Five și George Blake, activitatea contrainformativă a MI6 a fost cu ușurință zădărnicită de KGB.
Situația a început să se schimbe în anii ’60, când Serviciul a reușit să recruteze câteva surse de încredere din cadrul URSS. Una dintre acestea era colonelul Oleg Penkovski, care a furnizat Serviciului o serie de documente importante privind armata rusă. Printre acestea se numără manuale ale rachetelor rusești, care au dezvăluit planurile sovieticilor de a desfășura rachete în Cuba.
MI6 a colaborat cu CIA pentru a înlătura guvernul Mossadeq din Iran, în 1953. Totodată, în 1980, a reușit să lanseze o luptă pentru putere între grupările paramilitare libaneze. Majoritatea activităților SIS erau îndreptate împotriva URSS, iar Serviciul a reușit să recruteze mai mulți agenți ruși care călătoreau în alte state.
După încheierea războiului rece, SIS a început să se axeze mai mult pe riscurile la adresa securității, concentrându-se mai puțin pe regiuni geografice. Principalele zone de interes erau Armata Republicană Irlandeză, delictele grave, combaterea terorismului, traficul de droguri, proliferarea armelor nucleare și bunăstarea publicului. Unele dintre aceste activități erau rezultatul colaborării dintre MI6 și alte servicii.
Sub conducerea lui Sir Collin McColl, Serviciul a adoptat politica de a limita transparența informațiilor privind activitatea sa.
În urma amenințării sovietice, Marea Britanie a redus bugetul destinat apărării. Astfel, MI6 a primit cu 25% mai puține fonduri și aproape 40% din conducere a fost schimbată. Secția africană și cea a Orientului Mijlociu s-au unificat. Criticile privind informațiile eronate despre armele de distrugere în masă ale Irakului au contribuit într-o mare măsură la aceste reduceri.
Odată cu aprobarea Legii Serviciilor de Informații (1994), SIS a fost plasat pe bază legală în subordinea ministrului de externe și al Commonwealth-ului în fața căruia răspunde pentru toate aspectele activității sale. Legea stabilește atribuțiile Serviciului și ale șefului acestuia, precum și măsurile de control și supraveghere. Rolul principal al Serviciului este culegerea de informații secrete în sprijinul securității, apărării, politicii externe și economice în cadrul cerințelor impuse de JIC (Joint Intelligence Committee Comisia mixtă de supraveghere a activității serviciilor de informații) și aprobate de miniștri. Acesta îndeplinește cerințele JIC privind culegerea de informații și alte sarcini printr-o varietate de surse, umane și tehnice și printr-o legătură cu o gamă largă de servicii străine de informații și de securitate.
Atribuții
Potrivit legii, rolul SIS este de a obține și a furniza informații privind acțiunile și intențiile persoanelor din străinătate: în domeniul securității naționale și mai cu seamă în domeniul apărării statului și politicii externe, în interesul bunăstării economice a Regatului Unit și în sprijinul prevenirii sau detectării infracțiunilor grave.
Operațiunile specifice fac obiectul unor proceduri de lungă durată de verificări oficiale și ministeriale. Această legislație se aplică și pentru Government Communications Headquarters (GCHQ) și, împreună cu Legea Serviciilor Secrete din 1989, oferă cadrul în care funcționează serviciile de securitate britanice.
MI6 a plătit pentru instalarea unor posturi telefonice amplasate pe o stradă aglomerată din sudul Londrei, care a fost identificată drept centrul de pregătire a spionilor. Ceea ce se bănuiește a fi fostul birou al MI6 din Londra se află într-un bloc de birouri din Square Mile.
Foreign & Commonwealth Office (Ministerul de Externe și al Commonwealth-ului) mai deține și o vastă proprietate la periferia Milton Keynes, Hanslope Park, despre care se spune că găzduiește Departamentul Tehnic de Securitate al SIS.
Totuși, cel mai misterios dintre imobilele SIS este centrul de pregătire în teren de la Fort Monckton, din Gosport, Hampshire. Situat în vârful Peninsulei Gosport, vechiul fort napoleonic este accesibil numai printr-un pod basculant și se spune că aici agenții învață ‘munca de teren’.
După cum CIA este cunoscută sub numele de ‘Compania’, MI6 este cunoscut ca ‘Firma’.
În martie 1994 serviciul avea 2300 de angajați și un buget anual în valoare de 150 milioane £, însă aceste cifre au mai scăzut în ultimii ani.
Actualul șef al SIS este John McLeod Scarlett, numit în funcție în anul 2004.
Sediul SIS se află la adresa: 85 Albert Embankment, Vauxhall Cross, Londra SE1, într-o clădire cunoscută de cei care lucrează aici sub numele de ‘Legoland’.
Deși în decursul istoriei sale SIS a fost adus în atenția opiniei publice în urma unor trădări de proporții sau dezvăluirii numelor agenților în activitate, a continuat să desfășoare acțiuni sub acoperire în toată lumea: în Irlanda de Nord, Orientul Mijlociu, Africa și Afganistan.
În prezent, SIS se află sub jurisdicția Foreign and Commonwealth Office, iar pentru activitățile lor răspund în fața ministrului de externe și a Cabinetului. Rolul SIS s-a modificat simțitor odată cu încheierea Războiului Rece, deoarece nevoia de contraspionaj în Rusia Sovietică s-a diminuat. Însă amenințarea terorismului internațional le-a oferit o nouă provocare.
Centrul Guvernamental de Comunicații (Government Communications Headquarters)
Centrul Guvernamental de Comunicații (GCHQ) furnizează Departamentelor guvernamentale și Comandamentelor militare informații obținute prin tehnica de transmisiuni (Sigint) în conformitate cu cerințele impuse de JIC (referitor la activitatea SIS) în sprijinul securității, apărării, politicii externe și economice. GCHQ a fost înființat în 1919 ca Școala guvernamentală de coduri și cifruri, iar în 1946 a adoptat actuala denumire. Și-a adus o contribuție remarcabilă în al doilea război mondial (când își avea sediul în Bletchley Park), prin decriptarea mesajelor nemților, cifrate cu dispozitivul ENIGMA.
În 1952, GCHQ s-a mutat la periferia Cheltenham, unde își are și acum sediul. Noul sediu al GCHQ’s, numit ‘gogoașa’ datorită formei sale circulare și centrului gol, este estimat la 330 milioane £. Directorul GCHQ se subordonează Foreign & Commonwealth Secretary pentru toate aspectele legate de activitatea sa.
GCHQ obține informații SIGINT prin monitorizarea unor comunicații și alte semnale, cum ar fi radarele. În acest scop, controlează și administrează Organizația Semnalelor Mixte care operează dintr-o serie de locații din Marea Britanie și din străinătate. Ca și SIS și Serviciul de Securitate, GCHQ funcționează în legătură cu o serie de servicii de informații și de securitate străine.
Pe lângă furnizarea de informații obținute prin tehnica de transmisiuni, GCHQ oferă și consultanță și asistență Departamentelor guvernamentale și Forțelor Armate în ceea ce privește securitatea comunicațiilor lor și a sistemelor informatice. Această sarcină este preluată de Grupul de securitate a comunicațiilor electronice din cadrul GCHQ, care lucrează îndeaproape cu clienții lor și industria, precum și cu Serviciul de Securitate, pentru a se asigura că informațiile oficiale din asemenea sisteme sunt protejate în mod adecvat.
GCHQ, care supraveghează comunicațiile prin telefon, e-mail și satelit, joacă un rol important în contracararea terorismului internațional, sprijinind totodată MI5 și MI6.
Bugetul anual al serviciului este în valoare de aproximativ 700 milioane £, iar volumul alocat anual celor trei servicii de informații britanice se ridică la 1 miliard £.
Actualul director al GCHQ este David Pepper, numit în aprilie 2003.
Serviciul Militar de Informații (The Defence Intelligence Staff)
Serviciul Militar de Informații (DIS), parte a Ministerului Apărării, este un element esențial al aparatului informativ central. A fost creat în 1964, prin fuzionarea celor trei conduceri informative și a Biroului comun de informații (civil), pentru a forma un organism compus capabil să servească Ministerul Apărării, Forțele Armate ale Majestății Sale și alte departamente guvernamentale cu evaluări informative și consultanță. Are un rol crucial în susținerea NATO.
Sarcina DIS este de a analiza informații dintr-o varietate de surse, atât deschise, cât și secrete. Seful DIS răspunde de activitatea DIS și este însărcinat și cu conducerea generală a activității de informații în cadrul comunității de apărare.
Sediul DIS se află în clădirea Ministerului Apărării din Whitehall, Londra.
DIS are un efectiv total de 4.600 de angajați, militari și civili, dintre care 700 lucrează în sediul central al DIS din clădirea Old War Office, iar restul în baze de pe teritoriul Marii Britanii și din străinătate. Aproximativ 60% dintre cadre fac parte din Forțele Armate ale Majestății sale, restul fiind personal civil: cercetători, experți și lingviști.
Șeful DIS este un ofițer superior din rândurile Forțelor Armate ale Majestății Sale care se subordonează șefului Statului Major al Apărării și secretarului de stat pentru Apărare. În plus, el răspunde și de coordonarea globală a activității de informații în cadrul forțelor armate.
Șeful DIS este și vicepreședintele Comisiei mixte de supraveghere a activității serviciilor de informații (JIC), care produce evaluări informative competente în numele comunității informative britanice și care este principalul organism național de consiliere cu privire la prioritățile culegerii și evaluării informațiilor. JIC stabilește cerințele activității informative și sarcinile care le revin SIS și GCHQ. Acestea sunt revizuite anual în cadrul unui proces supravegheat de coordonatorul pe linie de informații și supuse aprobării miniștrilor.
Seful DIS este mareșalul de aviație Stuart Peach, care ocupă această funcție începând din 2006.
Centrul Comun de Analiză pe probleme de Terorism (Joint Terrorism Analysis Centre – JTAC)
Centrul Comun de Analiză pe probleme de Terorism (JTAC) a fost înființat în anul 2003, ca parte a măsurilor coordonate de manevrare și difuzare a informațiilor ca reacție față de amenințarea teroristă internațională. Este o unitate multi-agenție, cu personal din cele trei servicii, din cadrul DIS și reprezentanți din alte departamente aferente, printre care Foreign and Commonwealth Office, Ministerul de Interne și Poliție.
De la înființarea sa, JTAC a devenit cunoscut pe scară largă ca o structură eficientă și o autoritate în analiza informațiilor provenite din toate sursele cu privire la activitățile, intențiile și posibilitățile teroriștilor internaționali care pot amenința Regatul Unit și interesele aliaților din întreaga lume. Centrul stabilește nivelurile de amenințare și emite avertizări oportune privind amenințările (privind terorismul internațional), precum și furnizarea unor rapoarte mai aprofundate privind tendințele, rețelele și potențialul terorist.
Șeful JTAC răspunde direct în fața directorului general al serviciului de securitate, care, la rândul său, răspunde în fața JIC pentru îndeplinirea atribuțiilor JTAC. Un comitet de supraveghere, prezidat de Oficiul Cabinetului se asigură că JTAC îndeplinește cerințele beneficiarilor monitorizând eficiența sistemelor JTAC.
Controlul parlamentar
Controlul și răspunderea față de activitatea serviciilor de informații se realizează în trei moduri:
– prin intermediul miniștrilor, care răspund în fața Parlamentului pentru activitatea serviciilor;
– prin intermediul Parlamentului însuși, pentru a furniza un control independent politic asupra activității serviciilor;
– prin intermediul comisarilor independenți, care oferă
expertiză judiciară cu privire la îndeplinirea atribuțiilor legale de către servicii și prin intermediul unui Tribunal cu competențe pe linie de investigații, care cercetează plângerile formulate de diverse persoane cu privire la conduita serviciilor față de acestea sau cu privire la interceptarea comunicațiilor.
Comisia de Informații și Securitate (ISC), înființată în baza Legii Serviciilor de Informații din 1994 și alcătuită din membri ai Parlamentului, răspunde de controlul parlamentar al celor trei servicii de informații civile: SIS (MI6), GCHQ și Serviciul de Securitate (MI5).
Serviciul de Securitate (MI5), ale cărui atribuții sunt definite de Legea din 1989, se subordonează Ministerului de Interne. Acesta răspunde de securitatea internă (lupta împotriva terorismului, activități subversive și contraspionaj).
Serviciul Secret de Informații (MI6) se subordonează Ministerului de Externe. Conform Legii din 1994, acesta răspunde de informațiile din afara granițelor țării.
Centrul Comunicațiilor Guvernamentale (GCHQ) se subordonează, de asemenea, Ministerului de Externe. Conform Legii din 1994, acesta răspunde de informațiile electronice.
Însă legea din 1994 nu se referă la activitatea Serviciului de Informații Militare (Defence Intelligence Staff), care se subordonează Ministerului Apărării, sau a Serviciului de Informații al Poliției (National Criminal Intelligence Service). Cele două organisme se supun controlului comisiilor parlamentare responsabile cu apărarea și afacerile interne.
Comisiei îi revine sarcina, potrivit legii, de a examina bugetul, managementul și strategia celor trei servicii. Controlul aspectelor operative este, însă, sarcina executivului. Șefii celor trei servicii sunt obligați prin lege să furnizeze ISC informațiile solicitate de aceasta. ISC are acces deplin la gama de activități desfășurate de serviciu și la informații strict secrete.
Există, însă restricții cu privire la informațiile pe care Comisia parlamentară este îndreptățită să le solicite, prin aceea că șefii acestor servicii pot refuza să ofere, pe de o parte, informații „sensibile”, iar pe de altă parte, informații pe care ministrul le consideră inadecvate a fi divulgate. Informațiile sensibile, potrivit Legii, sunt cele care se referă la surse, metode de lucru, și operațiuni, fie ele trecute, în desfășurare sau viitoare, sau informații provenind dintr-o țară străină al cărei guvern se opune divulgării acelor informații. Această noțiune nu are legătură cu clasificarea documentelor. Cu toate acestea, în cazul în care șefii serviciilor consideră că anumite informații sensibile pot fi divulgate fără nici un pericol, acestea pot fi dezvăluite membrilor ISC. În eventualitatea unui dezacord, ministrul competent va lua decizia finală.
ISC elaborează un raport anual pe care îl prezintă prim-ministrului care îl poate cenzura, prin eliminarea materialelor sensibile, înainte de a-l înainta celor două Camere ale Parlamentului. Periodic, Comisia furnizează premierului rapoarte ad hoc. Comisia este sprijinită de un funcționar și de un mic secretariat din cadrul Biroului Cabinetului (Cabinet Office) și poate angaja un agent de investigații pentru a urmări anumite aspecte mai detaliat.
Potrivit Legii din 1994, ISC este alcătuită din nouă membri ai Parlamentului din cele două Camere, dar care nu trebuie să fie miniștri. Aceștia sunt numiți de prim-ministru, în urma consultării cu liderul Opoziției. Mandatul lor începe la debutul fiecărei legislaturi și în principiu se încheie la finalul acelei legislaturi. Președintele ISC este numit pe baza aceleiași proceduri.
Potrivit legii, ISC elaborează propriile legi. Cu toate acestea, legea nu prevede existența unui cvorum de trei membri, iar în eventualitatea unei egalități, președintele are votul decisiv.
Majoritatea parlamentarilor britanici se plâng de natura limitată a sarcinilor atribuite ISC și de faptul că aceasta nu este total independentă față de Guvern.
Furnizarea de informații Comisiei de către directorul general al Serviciului de Securitate este reglementată de Anexa 3-4 a Legii din 1994 privind Serviciile de Informații. Acesta poate furniza Comisiei informații sensibile, iar în ultimii ani ISC a fost informată cu privire la gamă largă de activități operative ale Serviciului. Directorul general poate, totodată, să refuze divulgarea anumitor informații, cu acordul ministrului de interne, din cauza caracterului sensibil al acestora.
Comisia este actualmente prezidată de Rt Hon Paul Murphy. Membrii Comisiei, începând din iulie 2005, sunt următorii: Paul Murphy (președinte), Ben Chapman, George Howarth, Dari Taylor, Michael Ancram, Michael Mates, Richard Ottaway, Alan Beith, Rt Hon Lord Foulkes of Cumnock (din 7 februarie 2007).
Autor: Centrul Surse Deschise
