În viața unui individ apar adesea situații care îl solicită contradictoriu. Anumite conveniențe sociale pot intra în contradicție cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori.
Apar în acest caz dilemele de comportament, depășirea lor presupunând maturitate socială, plasticitate psihică și suplețe comportamentală.
La nivel personal, comportamentul apare ca traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configurației totale a atitudinilor. Acestea nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai profunde în forma de comportament dată.
O particularitate a comportamentului caracterul învățat, dobândit al acestuia. Procesul de învățare reprezintă un fenomen care se extinde la nivelul întregii vieți, prin aceasta înțelegându-se orice achiziție pe care subiectul uman este capabil să o facă și care la rândul ei îi va influența comportamentul. Un rol important în învățarea unor comportamente îl au recompensa și sancțiunea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziții, fie la eliminarea celor necorespunzătoare.
Dacă adepții behaviorismului foloseau termenul de comportament pentru a face referire la reacțiile exteriorizate ale organismului, la ceea ce putea fi observat și măsurat direct, odată cu dezvoltarea procedeelor și tehnicilor de înregistrare a reacțiilor organismului au putut fi descoperite și urmărite noi modificări interne ce țin de procesele gândirii, emoției, limbajului etc., mai fine decât cele observate anterior. Astfel, s-au distins două modalități de răspuns comportamental (Ciofu, 1974):
Comportamentul aparent („overt behavior”) include reacțiile exteriorizate ale persoanei, observabile direct, cum ar fi limbajul verbal sau nonverbal, mimica, mișcarea membrelor sau corpului. Termenul apare inițial la Ruch (1963), McGuigan, Munn, Skinner (1966);
Comportamentul inaparent („covert behavior”) include modificările interne, indirect decelabile, ce însoțesc procesele gândirii, emoției, limbajului, dintre care: modificarea ritmului respirator, modificarea ritmului cardiac, modificarea secreției salivare, intensificarea activității glandelor sudoripare, modificarea compoziției chimice și hormonale a sângelui, creșterea conductanței electrice a pielii etc. (McGuigan, 1966).
Există o continuă interșanjabilitate între cele două modalități comportamentale, în sensul că unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însă nu oricăror manifestări inaparente le corespund manifestări de comportament aparent. Se știe că orice comportament are componente cognitive și/sau biochimice, după cum orice modificare biochimică este resimțită în modul de procesare a informației sau în comportament (Miclea,1977).
Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diverse cauze penale. În funcție de situația în care se află o anumită persoană, în funcție de interesul și scopul urmărit, comportamentul obișnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate, ceea ce înseamnă încercarea de a ascunde sau falsifica sensul unei realități.
Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenționalitate. Este o „greșeală” intenționată, susținută pragmatic, o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel inaparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1992).
Condiția succesului unei simulări este dată de consistența sa internă, de abilitatea cu care subiectul menține coerența demersului său fictiv. Ea presupune inteligență, este întotdeauna motivată, determinată de dorințe, de interese și apare în cele mai diferite situații: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecție, din dorința de răzbunare, pentru a rezista presiunilor și normelor coercitive ale comunității etc.
Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiție, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Aceasta reprezintă o metodă de coping comportamental având funcția de a preveni sau reduce reacția la stres provocată, de regulă, de orice investigație. Prin simulare, persoana este convinsă că poate controla agentul stresant, obținându-se astfel o reducere a reacției de stres. Copingul comportamental antrenat în cazul simulării reduce stresul doar atunci când:
– este urmat de un feed-back asupra eficienței intervenției comportamentale;
– costul realizării lui nu depășește beneficiile;
– reduce ambiguitatea și/sau incertitudinea legate de situația stresantă.
În cazul testării la poligraf, copingul comportamental este însă ineficient. Cu toate că beneficiile obținute de subiectul simulant sunt net superioare costurilor angajate în vederea realizării simulării, este puțin probabil să-și reducă stresul, deoarece:
– acesta nu primește niciun feed-back asupra eficienței intervenției sale comportamentale;
– neavând nicio informație asupra situației stresante (feed-back), incertitudinea legată de acest fapt nu are cum să se reducă.
La acestea se adaugă reactivarea, la nivelul sistemului cognitiv al subiectului, a aspectelor particulare ce țin de comiterea unei fapte menite să amplifice tensiunea psihică, astfel încât unitatea psiho-somatică a simulării ne oferă posibilitatea certă de investigare și depistare a oricărui comportament simulat.
Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puțin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoționale (gesturi, mimică etc.) și printr-o trăire subiectivă. Emoția nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, internă, ci formează o configurație complexă de relații, un răspuns psihofiziologic multidimensional dimensiunile procesului afectiv distingem:
– modificări cognitive (procesarea informației-stimul venită din mediu, care, în funcție de semnificație, are rol activator sau nu);
– modificări organice, vegetative (activarea cardiacă și a sistemului circulator, modificări la nivelul motilității gastrointestinale, tensiunii musculare, conductanței electrice a pielii etc.);
– modificări comportamentale (gesturi, reacții, mimică, expresii vocale etc).
În domeniul psihologiei judiciare, emoția este considerată ca fenomen tipic sferei afective, deoarece aceasta, prin modificările psihofiziologice pe care le implică, poate fi supusă unei analize științifice sistematice.
Deschiderea de mare anvergură a criminalisticii spre domeniile conexe acesteia a determinat specialiștii implicați în activitățile umane puse în slujba ideilor de adevăr, dreptate și justiție să adopte pentru această disciplină denumirea de „investigarea științifică a comportamentului simulat”. Astfel, s-a ajuns la crearea unui statut propriu al acestei discipline, la elaborarea unui sistem conceptual – operațional al metodelor și tehnicilor de investigare. Activitatea infracțională este marcată de o încordare psihică, caracterizată printr-o exacerbare a simțurilor și atenției, ceea ce face ca der ularea evenimentelor caracteristice comiterii faptei să fie reținute irevocabil și independent de voința făptuitorilor la nivelul memoriei, sub formă de informație. Toate aceste date (informații percepute senzorial) definesc matricea infracțională și se regăsesc în modul de operare, reprezentând o clasă aparte de „urme”, care sunt mult mai stabile în timp decât categoriile de urme clasice, dar pentru care este nevoie de metode specifice de prelevare și interpretare.
Mijloace de investigare a comportamentului simulat sunt:
– tehnica poligraf;
– metoda detectării stresului din voce;
– metoda detectării stresului emoțional în scris.
Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului simulat, deoarece abordează în mod indirect planul conștiinței subiectului, căutând să evidențieze dacă acesta redă cu fidelitate și în mod sincer „ceea ce știe”, adică elementele de conținut ale „realității subiective”, în fapt matricea pattern-ul infracțional ca achiziție mentală „amintirea faptei” pe care o poartă în planul conștiinței sale.
Etapele obligatorii ce trebuie parcurse sunt :
– studiul dosarului;
– discuția pre-test;
– examinarea propriu-zisă;
– discuția post-test;
Se pot utiliza categorii de teste care au fost în prealabil verificate în activitatea de cercetare aplicativă sau care sunt publicate în reviste de specialitate ca fiind testate și validate. Testele sunt compuse dintr-o succesiune de întrebări care sunt de trei categorii: relevante, neutre și de control. Alte categorii de întrebări NU se vor pune subiectului examinat.
Întrebările se formulează în așa fel încât:
– să se poată răspunde numai prin “DA” sau “NU”;
– să fie scurte, simple și directe;
– conținutul să fie clar și să nu dea loc la interpretări;
– să nu presupună cunoștințe juridice sau termeni juridici necunoscuți subiectului;
– să fie formulate într-un limbaj accesibil subiectului.
Scop
Datele obținute în urma examinărilor poligraf permit:
– excluderea bănuiților ce sunt neimplicați în cauzele investigate, prevenindu-se erorile judiciare sau pierderile de timp prin verificări inutile;
– identifcarea autorilor de infracțiuni indiferent de gen; ?verificarea veridicității decla-rațiilor persoanelor cuprinse în cercul de bănuiți;
– stabilirea sincerității apărărilor formulate de către persoanele implicate în comiterea unor infracțiuni (cauze care înlătură caracterul penal al faptei, legitima apărare, starea de necesitate, eroarea de fapt, constrângerea fizică sau morală );
– stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte; ?depistarea caracterului calomnios al unor denunțuri sau plângeri penale;
În practică, pot să apară și alte aspecte care vizează stabilirea adevărului, astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită și adaptată oricăror situații.
Avantajele utilizării tehnicii poligraf
– metodele folosite sunt non-violente, ele nu lezează viața, integritatea și securitatea persoanei fizice, nu aduc atingere onoarei, libertății și demnității persoanei. Ele reflectă litera și spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului – apără pe nevinovați, contribuie la restabilirea și protejarea drepturilor victimelor;
– toată procedura complexă de examinare nu urmărește inculparea suspecților, ci și, în egală măsură, disculparea acestora;
– în investigarea infracțiunilor, tehnica poligraf acoperă o zonă importantă, neabordabilă prin alte metode în procesul judiciar – respectiv identifică, captează, înregistrează și interpretează modificările psiho-fiziologice care apar în condițiile disimulării adevărului prin contradicția existentă între cei doi poli creați, “matricea moralității” și “matricea infracțională”;
– astfel, trebuie notat că prima condiție a unei testări poligraf este starea “în afară de orice stres” a persoanelor testate;
– examinarea poligraf presupunând o colaborare între subiect și examinator, nu se poate efectua decât cu acordul de voință scris al subiectului;
– folosită în faza actelor premergătoare, tehnica poligraf, având ca obiect identificarea autorilor de infracțiuni, este un mijloc de investigație de mare importanță și eficacitate pentru înfăptuirea justiției;
– metoda tehnicii poligraf asigură legătura dintre subiecții examinați (prin interpretarea diagramelor) și orice categorii de urme identificate, fixate, ridicate și exploatate în conformitate cu normele tehnicii criminalistice pe de o parte, iar pe de altă parte, cu normele procedurale respectiv – modul de operare, portretul robot, anturajul victimei, mobilul infracțiunii, stările conflictuale (date obținute prin activitatea de informații și investigații);
– prin instructajul făcut persoanei în discuția pre-test se verifică orice anomalie în starea subiectului, iar transparența metodei permite subiectului să se elibereze de prejudecăți și surse de stres exterioare, asigurându-se astfel o colaborare sinceră, liberă de orice reținere în favoarea rezolvării cauzei;
– rezultatele examinărilor, materializate în rapoartele de constatare tehnico-științifică și diagramele poligraf depuse la dosarul cauzei, asigură posibilitatea legală a contestării lor, solicitarea unei noi expertize sau a reinterpretării lor “în orb” de către un alt expert, fără să fie necesară prezența subiec-tului;
– examinările poligraf sunt singurele care asigură conversia bioinformațiilor în mijloace clasice de probă și totodată stabilesc gradul de implicare al fiecărui subiect în comiterea faptei, intenția, premeditarea, identificarea altor persoane participante, neputând fi rezolvate totdeauna complet și exact prin ancheta judiciară;
– deși metoda se folosește, în principiu, la scurt interval după comiterea unei infracțiuni, ea nu este legată de unitatea de timp, fiind la fel de eficientă după trecerea unei perioade îndelun-gate de la săvârșirea faptei, când probele materiale se distrug, dar nu și matricea infracțiunii;
– tehnica poligraf se poate adapta ușor la orice situație în care este vizat comportamentul simulat;
– instrumentul de lucru, testele, procedurile însoțitoare, transparența metodei, creează asupra subiectului vinovat un efect psihologic important, astfel încât se generează atmosfera în care acesta poate face foarte ușor mărturisiri complete;
– procentul ridicat al exactității rezultatelor obținute prin testarea poligraf (96-98%) conferă o puternică credibilitate aplicării metodei;
– prin excluderea rapidă, din cercul de suspecți, a persoanelor nevinovate, inițial bănuite de comiterea infracțiunilor cercetate, se evită tracasarea inutilă a acestora în procesul judiciar.
Creșterea explozivă a utilizării tehnicii poligraf a avut impact și la nivel guvernamental, astfel încât, pentru mai bine de 30 de ani, numai CIA și NSA au condus examinările poligraf, numărul angajaților federali testați crescând semnificativ datorită unor cazuri de spionaj.
În 1970, opt departamente guvernamentale aveau disponibilitatea utilizării poligrafului, iar în prezent sunt peste 14, dintre care: U.S. Army, Air Force, US Navy, Marine Corps, FBI, CIA, NSA, US Postal Service, Secret Service etc.
În SUA există peste 30 de școli de pregătire în domeniul poligraf, acreditate de către APA (American Polygraph Asociation), asociație cu peste 3.000 de membri în toată lumea.
În ceea ce privește apariția poligrafului în România, începând cu anul 1974, în cadrul Institutului de Criminalistică a fost analizată posibilitatea de diversificare a metodelor și mijloacelor de investigație prin introducerea tehnicii poligraf, care în SUA era utilizată cu succes și în activitatea poliției. Pentru realizarea acestui deziderat, în anul 1975, Tudorel Butoi și Ioan Buș au realizat un studiu ce a evidențiat caracterul profund științific al metodei poligraf și totodată posibilitatea acesteia de a se adapta la orice situație în care este vizat comportamentul simulat, deci și în activitatea de cercetare a infracțiu-nilor ce revin în competența poliției.
Este de remarcat faptul că materialele experților americani care au revoluționat ideea de investigare științifică a infracțiunii au stat și stau în continuare la baza întregii activități poligraf din România.
Pasul următor era procurarea de aparatură poligraf și instruirea primilor specialiști în tehnica poligraf din România.
În perioada 1974-1994, toată activitatea a fost desfășurată după modelul și metodologia americană, dar marele inconvenient a fost acela că nu s-a putut evalua nivelul de pregătire și organizarea sistemului, neavând elementul de comparație, respectiv suficiente contacte cu alți specialiști din lume.
Din 1994 și până în prezent a existat o mai mare deschidere și receptivitate față de această tehnică, astfel încât a fost înființată și Asociația Română Poligraf, sub conducerea lui Adrian Coman, fost șef al Serviciului de detecție a comportamentului simulat din cadrul Institutului de Criminalistică, iar în ultimii 10 ani au fost și inițiative de introducere a acestei metode și în alte structuri ale sistemului de siguranță națională.
Autor: Radu Băboianu
