Agenția Internațională pentru Energia Atomică (AIEA) a fost înființată cu ocazia Convenției ONU de la New York din 26 octombrie 1956, în scopul controlului activităților nucleare ale tuturor statelor lumii, ca urmare a semnalului de alarmă tras de către președintele american Eisenhower în lucrarea „Atomi pentru pace”, înaintată Adunării Generale a ONU în anul 1953.
Agenția are ca obiective creșterea contribuției energiei atomice în domeniul păcii, sănătății și prosperității în întreaga lume. Agenția Internațională pentru Energia Atomică a fost creată pentru a supraveghea transportul nuclear, modul de folosire a acestuia de către țările semnatare ale Tratatului de Neproliferare și pentru a încuraja cercetarea, dezvoltarea și aplicațiile energiei nucleare.
În statutul Agenției Internaționale pentru Energia Atomică se prevede ca repartizarea resurselor de care dispune să se realizeze astfel încât să se asigure că prin utilizarea acestora se va contribui la progresul tuturor regiunilor lumii, dar în special al țărilor în curs de dezvoltare. Ajutorul pe care îl acordă Agenția Internațională pentru Energia Atomică statelor nu trebuie să fie subordonat unor condiții politice, economice sau militare, respectându-se, în acest sens, egalitatea suverană a statelor membre.
Odată cu amplificarea utilizării energiei nucleare, dar și a accidentelor nucleare (cum a fost cel de la Cernobîl, din 1986), atribuțiile AIEA s-au extins, în special după aprobarea, în anul 1996, de către Adunarea Generală a ONU, a Tratatului pentru Interzicerea Totală a Experiențelor Nucleare. Prin acesta, a fost acceptat faptul că AIEA poate interveni și soluționa problemele care au rămas în urma cursei înarmării nucleare, respectiv verificarea folosirii pașnice și stocarea materialului nuclear provenit de la arme dezamorsate și a surplusului militar de material fisionabil, precum și determinarea riscului provocat de deșeurile nucleare aruncate în Oceanul Arctic de pe vasele de război și verificarea testelor convenționale, în Asia Centrală și Pacific.
În acest context, AIEA are o misiune foarte dificilă, prin prisma a două argumente. Astfel, pe de o parte Agenția încurajează folosirea energiei atomice de către statele semnatare, oferindu-le asistența tehnică necesară și punându-le la dispoziție experți în domeniu, respectiv baza logistică necesară. Pe de altă parte, AIEA trebuie să supravegheze modul în care o țară anume folosește energia atomică, mai bine spus trebuie să se asigure că respectiva țară utilizează energia atomică în scopuri pașnice (civile), și nu militare.
Pentru acest lucru, regulamentul AIEA prevede faptul că țările semnatare trebuie să-și supună centrele de utilizare a energiei atomice experților Agenției pentru controlul activităților.
Agenția desemnează inspectori pentru a verifica modul în care energia nucleară este utilizată. În urma inspecțiilor, AIEA întocmește rapoarte exhaustive despre activitățile nucleare ale unei țări anume. În urma unui proces decizional îndelungat, membrii AIEA decid, pe baza raportului întocmit, dacă îl vor fi înainta Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, pentru a se vota impunerea de sancțiuni.
Din punct de vedere teoretic, modul de luare a deciziilor este unul birocratic, pentru că este rezultatul acțiunii mai multor jucători, iar decizia este rezultatul unor negocieri complexe. În cadrul negocierii, trebuie să se țină cont de interesele organizației ca întreg, dar și ale membrilor săi, de regulile scrise și nescrise ale jocului, precum și de interacțiunile cu mediul extern al organizației.
Principalul tratat în materie de proliferare nucleară este Tratatul de Neproliferare din 1968, alături de care au fost încheiate și tratate de neproliferare regionale „care reflectă aspirațiile politice ale statelor din zona respectivă cu privire la această problemă”. Tratatele regionale mai poartă denumirea de „zone libere de arme nucleare” sau „zone denuclearizate”, reprezentând „o instituție relativ nouă în dreptul internațional, concretizând hotărârea unor state de a interzice existența, experimentarea și folosirea armelor nucleare în regiunile respective”. Următoarele tratate sunt în vigoare sau în proces de ratificare: Tratatul pentru Interzicerea Armelor Nucleare în America Latină (Tratatul Tlatelolco), care a fost propus pentru semnare în 1967;
– Tratatul Zonei Libere de Arme Nucleare a Pacificului de Sud (Tratatul Ratoronga), care a intrat în vigoare în 1986;
– Tratatul Zonei Libere de Arme Nucleare a Asiei de Sud-Est (Tratatul Bangkok), intrat în vigoare în 1997;
– Tratatul Zonei Libere de Arme Nucleare a Africii (Tratatul Pelindaba), propus pentru semnare în 1996.
Controlul armamentelor și dezarmarea
Controlul armamentelor presupune încheierea unor acorduri privind folosirea armelor, tipurile și caracteristicile acestora și unde vor fi utilizate.
Acordurile privind controlul armamentelor urmăresc crearea stabilității, pentru ca niciuna dintre părți să nu fie tentată să folosească prima armele.
Controlul armamentelor reprezintă o măsură de prevenire a înarmării. Națiunile Unite au în vedere controlarea numărului și calitatății armelor de care un stat dispune la un moment dat, pentru ca posibilitatea începerii unui război de mare amploare să fie cât mai mică. Reducerea numărului de arme intră în cadrul conceptului de dezarmare.
Eforturi conjugate AIEA China pentru Jocurile Olimpice
China și AIEA au conlucrat îndeaproape, ca parte a unor ample pregătiri vizând asigurarea securității Jocurilor Olimpice, încheiate recent la Beijing.
Sprijinul AIEA în această direcție s-a desfășurat în ultimii doi ani și a vizat integrarea, în planurile referitoare la asigurarea securității Jocurilor Olimpice, constituite de poliție și comunitatea de informații din China, a unui plan de răspuns în fața unei posibile amenințări radiologice.
În acest scop, au avut loc workshop-uri și misiuni consultative, pe teme ca detecția radiațiilor, protecția fizică și răspunsul în situații de urgență din perspectivă nucleară. Aceste eforturi au fost conjugate de cele ale Autorității Chineze a Energiei Atomice.
În ultimii ani, AIEA a oferit asistență tehnică specializată și expertiză în probleme de securitate nucleară țărilor care au găzduit importante evenimente publice internaționale. Exemple în acest sens sunt, pe lângă Jocurile Olimpice de vară de la Beijing (8-24 august a.c.), Jocurile Olimpice din 2004, desfășurate în Grecia, Cupa FIFA 2006, din Germania, sau Jocurile Panamericane din 2007, găzduite de Brazilia.
Autor: Nicolae Mureșan
