William Colby a fost numit director al CIA în septembrie 1973, mandatul său de doi ani și jumătate fiind considerat cea mai tumultoasă perioadă din istoria Agenției. Războiul din Vietnam escalada, președintele Richard Nixon se afla în pragul demisiei ca urmare a afacerii Watergate, Congresul și presa erau ostile Agenției, iar ofițerii de informații erau complet demoralizați.
Veteran al Office of Strategic Services (OSS), Colby luptase împotriva nazismului alături de membri ai mișcărilor de rezistență din Franța și Norvegia. S-a alăturat CIA în 1950, îndeplinind cu succes misiuni în Suedia și apoi în Italia, sub acoperire diplomatică. Zece ani mai târziu a preluat conducerea stației din Saigon, supervizând controversatul program Phoenix pentru eliminarea agenților VietCong din mediul rural.
Colby a avut o relație tensionată atât cu președintele Nixon, cât și cu succesorul acestuia, Gerald Ford, care i-au reproșat incapacitatea de a proteja secretele CIA față de „inchizitorii” din Congres. Cele mai substanțiale întâlniri ale lui Colby cu președinții sub care a servit au avut drept subiect problemele create de programul de operațiuni sub acoperire al Agenției.
Secretele Agenției, expuse în presă
Ford a devenit primul președinte care a fost informat zilnic, în cadrul unor activități de briefing, de către Agenție, dar i-a permis consilierului pentru securitate națională, Brent Scowcroft, și nu directorului CIA, să îi prezinte în rezumat Sinteza Prezidențială Zilnică (President’s Daily Brief/PDB).
Dacă afacerea Watergate a afectat imaginea CIA, dezvăluirile de presă din primul an de mandat al administrației Ford (1975) – descris în istoria serviciilor secrete drept „anul intelligence” – au reprezentat o lovitură mult mai puternică. În decembrie 1974, cunoscutul jurnalist de investigații Seymour Hersh a expus, într-un articol, un amplu program de monitorizare, pe teritoriul american, a mișcărilor pacifiste și altor grupuri de militanți anti-război – operațiunea CHAOS. După numai 48 de ore, într-un gest fără precedent în existența Agenției, Colby a confirmat informațiile, anunțând demisia coordonatorului operațiunii, James Jesus Angleton, influentul șef al contraspionajului CIA.
Una din cele mai grave dezvăluiri de pe parcursul a ceea ce istoricul CIA Harold Ford a numit „Decembrie Negru al lui Colby”, orchestrarea operațiunii de răsturnare de la putere a președintelui chilian Salvador Allende (proiectul FUBELT), a generat implicații penale pentru fostul director Richard Helms. La ordinul președintelui Nixon, cu câteva luni în urmă acesta comisese sperjur în fața comisiei de relații externe a Senatului, susținând că Agenția nu a acționat în Chile, pentru a proteja secretul operațiunii.
CIA, subiectul dezbaterilor la nivel înalt
Spre indignarea ofițerilor de informații, Colby, care purta în permanență asupra sa o Constituție în miniatură, a dispus sesizarea Departamentului de Justiție. Caz unic în analele Agenției, Helms, care între timp devenise ambasador în Iran, a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare și o amendă de 2.000 de dolari, achitată în urma unei chete voluntare a foștilor subordonați. La ieșirea din sala de judecată avocatul său a declarat presei că „își va purta pedeapsa ca pe o medalie de onoare”. Peste ani, Robert Gates, care i-a succedat la conducerea Agenției, a susținut că Helms a fost prins la mijloc între două epoci ale serviciilor secrete: optând să urmeze vechile reguli (protejarea secretului de stat, în orice împrejurare), a fost sancționat de cele noi (prerogativa de control a puterii legislative).
Dezvăluirile au generat dezbateri aprinse în legătură cu CIA, declanșând anchete din partea unei comisii prezidențiale condusă de vicepreședintele Nelson Rockefeller, unui comitet special al Senatului condus de Frank Church care viza pe acțiunile acoperite, și unui comitet al Camerei
Reprezentanților condus de congresmenul Oris Pike, axat pe eșecurile analitice. La scurt timp, nemulțumit de deschiderea față de Congres a lui Colby și de reticența acestuia în a susține eforturile Casei Albe de a limita investigațiile, președintele l-a concediat.
Colby a revenit în avocatură, iar în aprilie 1996, în timp ce se afla la reședința de week-end din Maryland, s-a înecat în circumstanțe suspecte. Printre scrisorile de condoleanțe s-au regăsit mai multe anonime atribuite unor veterani ai CIA, având drept element comun mesajul „a primit ce merita”; după două decenii, ofițerii de informații nu îl iertaseră pentru „că a deschis porțile cetății, ca să intre barbarii înăuntru” (Chris Whipple, ”Maeștrii spionajului. Cum influențează directorii CIA istoria și viitorul”, Editura Litera, București, 2004, p. 111). Opinii avizate au concluzionat că, permițând puterii legislative să investigheze abuzurile și să reglementeze controlul democratic asupra activității de informații, Colby a salvat Agenția de la a fi desființată.
Cel mai interesant loc de muncă
În noiembrie 1975, în plin „asediu” asupra Agenției, George W. Bush, care servea ca trimis special la Beijing (întrucât nu existau raporturi diplomatice la nivel de ambasadă), a primit o telegramă prin care Henri Kissinger, consilierul pe probleme de securitate al lui Gerald Ford, i-a solicitat, în numele președintelui, să accepte poziția de director al CIA. În pofida sfaturilor apropiaților, care l-au atenționat că numirea va pune capăt carierei sale politice, Bush a acceptat. După numai trei luni petrecute în Agenție, va mărturisi prietenilor că este cel mai interesant loc de muncă pe care l-a avut.
Nominalizarea ca director al CIA a unui politician marcant al partidului aflat la putere a determinat opoziția unor congresmeni care au susținut că numirea va afecta independența politică prezumată a funcției. Temerile s-au dovedit a fi nejustificate. Deși un outsider, Bush a refăcut cu rapiditate moralul angajaților, utilizându-și influența politică pentru a restabili accesul CIA la Casa Albă și reputația publică.
George W. Bush a relaționat nemijlocit cu președintele Ford și a fost prezent la ședințele NSC, polemizând în mod frecvent cu influentul secretar de stat Henry Kissinger, ca urmare a viziunii diferite asupra unor subiecte de politică externă.
Recâștigarea încrederii
Deși președintele Ford l-a considerat „prea politic”, tocmai abilitățile sale politice au refăcut încrederea în Agenție. Bush a conștientizat că sprijinul legislativului este esențial pentru eficiența CIA, cooperând cu Senatul și Camera Reprezentanților pentru instituirea unor comisii permanente de supraveghere a serviciilor de informații.
În iunie 1976, într-un gest fără precedent, guvernatorul Jimmy Carter, care încă nu fusese nominalizat drept candidat la președinție, a solicitat CIA să îl informeze. Carter era nerăbdător să învețe despre activitatea de intelligence, iar Bush a adus la briefinguri opt experți seniori ai Agenției, pentru a se asigura că poate oferi răspunsuri la orice întrebare a beneficiarului atipic. Briefingurile CIA l-au plasat pe Carter pe poziții de egalitate cu Ford în dezbaterile pe teme de politică externă, din timpul campaniei prezidențiale.
În scurtul său mandat (sub un an), Bush a fost nu doar unul din cei mai responsabili și rezonabili directori ai CIA, ci și printre cei mai populari. Pe 26 aprilie 1999, în onoarea contribuțiilor sale în domeniul activității de informații, CIA și-a denumit cartierul general ”Centrul George Bush pentru Intelligence”.
Concedieri în „inima” Agenției
Președintele Jimmy Carter a întâmpinat dificultăți în nominalizarea unui nou director al CIA, după mai multe încercări eșuate avansându-i propunerea fostului său coleg de promoție din cadrul Academiei Navale din Annapolis, amiralul cu patru stele Stansfield Turner. După ce a servit în războaiele din Coreea și Vietnam, Turner a fost numit președinte al Colegiului Național de Război și ulterior promovat comandant al Forțelor Aliate din sudul Europei. Deși viza funcția de șef al Operațiunilor Navale, militarul obișnuit să execute ordine a acceptat solicitarea imperativă a președintelui. În cadrul audierilor din Congres, Tuner s-a angajat să conducă operațiunile de intelligence în strictă concordanță cu legea și valorile americane. Pentru a se asigura că CIA nu va mai apela la practicile din trecut, la scurt timp după preluarea mandatului (martie 1977) Turner a concediat 820 de angajați ai Directoratului Operațiuni, considerat „inima” Agenției. Relația cu analiștii a fost mai cordială, directorul adnotându-le adesea rapoartele cu cerneală roșie.
Raporturile dintre CIA și Casa Albă au fost oficiale și rigide. Consilierul pe probleme de securitate națională, Zbigniew Brzezinski, a depus eforturi pentru a-l ține pe Turner departe de președinte. Ca și Kissinger în mandatul lui Nixon, Brzezinski era cel care îi prezenta președintelui informările zilnice elaborate de Agenție.
Un episod este ilustrativ pentru modul de derulare a relației dintre președinte și directorul principalei agenții de informații. În prima sa vizită la Casa Albă, Turner a observat că în agenda președintelui figura zilnic, la ora 6:30, o ședință de informare din partea serviciilor secrete. După ce i-a reproșat, lui Brzezinski, că nu i s-a solicitat participarea la această activitate, Turner a constatat, o zi mai târziu, o precizare în calendarul din Biroul Oval: informare susținută de Agenția Națională de Securitate.
Evenimente neașteptate
La finele anului 1979 două evenimente au luat CIA prin surprindere. Primul, revoluția iraniană și ocuparea ambasadei SUA de la Teheran de către suporterii ayatollah-ului Ruhollah Khomeini, a fost calificat drept un „eșec abisal al serviciilor secrete”. Al doilea a fost invadarea Afganistanului de către URSS, soldată cu declanșarea unui conflict de 10 ani cu mișcarea de rezistență afgană. Un memorandum prezidențial, emis în acel context, debuta cu afirmația: „nu sunt mulțumit de calitatea serviciilor noastre de informații politice”. Analizând eșecul de intelligence în privința Iranului, Stuart Eizenstat, fost consilier pentru afaceri interne al președintelui Carter, concluziona că un bun serviciu secret nu asigură neapărat o decizie corectă, însă un serviciu secret prost duce, inevitabil, la eșec.
Lui Turner i-a revenit misiunea complicată de a proiecta răspunsul CIA la cele două provocări majore, care continuă să influențeze mediul global de securitate până în zilele noastre. În următorii doi ani, directorul CIA a susținut briefinguri bi-săptămânale detaliate cu președintele, pe subiecte selectate de acesta. Între temele abordate s-au aflat grupurile politice și religioase din Liban ori programul nuclear al Africii de Sud.
În memoriile publicate în 1985 sub titlul „Secret și democrație: CIA în tranziție”, Stansfield Turner și-a dezvăluit crezul: mai multă supraveghere parlamentară este benefică pentru activitatea de intelligence, întrucât garantează onestitatea. Turner a încetat din viață în ianuarie 2018, la vârsta de 94 de ani. Într-un mesaj transmis cu acest prilej, directorul CIA în funcție, Mike Pompeo, l-a descris drept „un patriot devotat și un funcționar public care a condus Agenția într-o perioadă turbulentă a istoriei (incluzând invazia din Afganistan și revoluția iraniană), a susținut inovația analitică și a aplicat cunoștințele și înțelegerea militară extinsă pe care le deținea pentru a gestiona provocările momentului”.
(va urma)
Abstract
The Central Intelligence Agency has a strong tradition of informing policymakers, being responsible for the daily intelligence briefings of the US Presidents, from its founding in 1947 until 2005. Director William Colby had a strained relationship with Presidents Richard Nixon and Gerald Ford, who criticized his inability to protect CIA secrets from congressional ”inquisitors”. His succesor, George W. Bush, though an outsider, had a direct relation with the First Customer, using his political influence to restore the CIA’s acces to the White House, the confidence of the Congress, and the Agency’s public reputation. During the Jimmy Carter administration, the relations between CIA director Stansfield Turner and the president were formal and rigid, ”filtered” by Zbigniew Brzezinski, the influent national security adviser.
Autor: dr. Horațiu Blidaru
