Eșecul invaziei din Golful Porcilor a zguduit din temelii CIA, conducând la demisia directorului Allen Dulles, un veteran al activității de informații care servise în opt administrații. Succesorul ales de președintele Kennedy, John McCone, avea un profil cu totul diferit. De profesie inginer, el performase în mediul privat, în cea mai mare parte a carierei sale. În noiembrie 1961 Kennedy i-a încredințat o misiune ce părea imposibilă pentru un outsider: restabilirea încrederii cetățenilor în agenția de intelligence aflată în prima linie de apărare a SUA.
La scurt timp, McCone a fost nevoit să gestioneze criza rachetelor din Cuba. Deși complet lipsit de experiență în domeniul informațiilor, pe 20 septembrie 1962, în timp ce se afla în luna de miere pe Riviera franceză, McCone a transmis Agenției o telegramă (cunoscută drept „Honneymoon Telegram”), prin care a atenționat că estimarea informativă care calificase drept puțin probabilă desfășurarea de rachete balistice nucleare în Cuba ar putea fi eronată. Documentul a evidențiat o poziție singulară în cadrul administrației, validată de evoluții ulterioare, deși s-a bazat pe intuiție, și nu pe informație secretă.
Evaluări primite cu neîncredere
În pofida unui debut promițător, McCone nu a reușit să stabilească cu președintele Lyndon Johnson o bună relație personală, bazată pe încredere. În dimineața de 23 noiembrie 1963, a doua zi după asasinarea lui Kennedy, McCone s-a prezentat la Casa Albă pentru un prim briefing. Pe parcursul a 15 minute el i-a prezentat noului președinte, care, spre deosebire de predecesorul său, nu era familiarizat cu activitatea de intelligence, conținutul documentului de informare dedicat (President’s Intelligence Checklist), iar acesta i-a solicitat să îl informeze cu privire la problemele urgente în orice moment, ziua sau noaptea.
După trei săptămâni de întâlniri cotidiene, au apărut tensiuni provocate de nemulțumirea președintelui față de evaluările pesimiste ale CIA privind implicarea SUA în războiul din Vietnam. Contrar deciziei politice și atitudinii de susținere din partea Departamentelor Apărării și de Stat, evaluările atenționau că desfășurarea forțelor terestre este o greșeală. Treptat, McCone a fost exclus din cercul consilierilor pe probleme de securitate națională, după cum amintește istoricul David Robarge, fost analist al CIA, în lucrarea „John McCone as Director of Central Intelligence. 1961 – 1965”.
În următoarele luni, Johnson a demonstrat că și-a pierdut nu doar încrederea în directorul CIA, ci și interesul pentru buletinul de informare zilnic, pe care îl percepea drept un document al administrației Kennedy, la care nu primise acces în calitate de vicepreședinte. Pentru a se adapta la profilul beneficiarului, în data de 9 ianuarie 1964, CIA i-a prezentat un nou produs analitic, bi-săptămânal, „President´s Intelligence Review”. Staff-ul lui Johnson a solicitat să primească în continuare și buletinul cotidian. Practica elaborării a două documente de informare destinate președintelui a continuat pe parcursul anului 1964, însă, în contextul campaniei prezidențiale, a apărut temerea diseminării potențiale a unor subiecte sensibile, dată fiind extinderea listei de beneficiari, la solicitarea lui Johnson. Pe acest fond, McCone a dispus conceperea unui nou format de informare destinat exclusiv președintelui: „President’s Daily Brief/PDB”. Primul număr, transmis Casei Albe la 1 decembrie 1964, a fost bine primit, fiind solicitată remiterea sa în cursul după-amiezii, dat fiind obiceiul lui Johnson de a citi majoritatea corespondenței noaptea.
Integritatea, mai presus de funcție
Realizarea cotidiană a PDB (cu excepția zilelor de duminică) a devenit un proces de 24 de ore. Produsul analitic integra informații din toate categoriile de surse (all-source intelligence: surse secrete umane – HUMINT, imagistică – IMINT, comunicații și semnale electronice – SIGINT și surse deschise – OSINT). Criteriile specifice pentru subiectele introduse în PDB au reflectat, în general, ceea ce autorii și recenzorii (directorul personalului PDB, directorul adjunct pentru Informații, directorul CIA) considerau că trebuie să aducă în atenția președintelui. Pentru angajații CIA, confirmarea că principalul beneficiar le apreciază, în cele din urmă, munca, a venit pe neașteptate, printr-o fotografie publicată pe prima pagină a marilor cotidiene, care îl prezenta pe președinte citind PDB, în timp ce doamna Johnson ținea în brațe primul nepot (John Helgerson, „Innovative Intelligence Support. The Transition to President Johnson”).
Refuzând să pună informația în slujba politicului, McCone a demisionat în aprilie 1965. Potrivit evidențelor Casei Albe, în cele 17 luni cât a servit administrația Johnson el s-a întâlnit cu președintele de 89 de ori și avut 14 convorbiri telefonice. McCone a fost un director prudent, realist și eficient, care a restabilit moralul în interiorul Agenției, a refăcut relațiile cu Departamentul de Stat și Congresul și nu a permis propriilor percepții să influențeze obiectivitatea evaluărilor CIA (CIA (2013). „Profiles in Leadership. Directors of the Central Intelligence Agency & Its Predecessors”). Primit cu ostilitate de către profesioniști, ca urmare a resorturilor politice ale numirii, McCone s-a dovedit a fi unul din cei mai buni directori pe care i-a avut CIA, fiind portretizat în mai multe filme și producții TV. Între acestea se numără thrillerul politic „13 zile”, ce reconstituie tensiunile din perioada crizei rachetelor din Cuba.
Un mandat sub presiune
Nominalizarea viceamiralului în retragere William Raborn la conducerea CIA, în aprilie 1965, a avut la bază, pe de o parte, devotamentul acestuia față de președinte, iar, pe de altă parte, relațiile bune pe care le avea la nivelul Congresului, utile în contextul politic extern al angajării în Asia. Ca și McCone, Raborn era un novice în ceea ce privește activitatea de informații. Ofițer de carieră al marinei, Raborn s-a remarcat prin acte de eroism în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în teatrul de operațiuni din Pacific, iar în anii 1950 a jucat un rol important în dezvoltarea primului sistem de rachete balistice lansate de pe submarine din lume – Polaris, o victorie de etapă în competiția înarmării din timpul Războiul Rece.
În mandatul său de 14 luni, marcat de creșterea implicării în Vietnam și de îngrijorările privind potențiala răspândire a comunismului în Caraibe, Johnson a presat CIA să producă intelligence care să sprijine decizia de invadare a Republicii Dominicane. Deoarece Raborn nu a putut furniza detalii ale implicării comuniste în noua criză, președintele a recurs la Biroul Federal de Informații pentru a le găsi, deși acesta nu avea atribuții externe.
Intelligence pentru confirmarea deciziei
Conștient că nu a putut câștiga nici încredea președintelui, nici pe cea a subordonaților, în iunie 1966 Raborn și-a exprimat intenția de a demisiona, propunându-l ca succesor pe directorul adjunct Richard Helms, primul ofițer de informații de carieră ajuns la conducerea Agenției. De profesie jurnalist, acesta activase, premergător înființării Agenției, în cadrul ramurii OSS responsabile de propaganda „neagră”, care avea scopul destabilizării guvernelor inamice și încurajării mișcărilor de rezistență. Helms a optat pentru un profil moderat, propunându-și să păstreze distanța față de putere și să se mențină „în umbra” președintelui pe care îl servea. O atitudine motivată de instinctul de conservare: „eu nu dispun de nicio susținere politică, militară sau diplomatică; sunt persoana de care Washingtonul se poate descotorosi cel mai ușor cu putință” (Danninos F.(2008). „CIA, o istorie politică 1947 – 2007”).
Primul succes major în mandatul său l-a reprezentat predicția corectă a victoriei Israelului în războiul cu statele arabe, declanșat pe 5 iunie 1967, într-un interval cuprins între șase și zece zile. Președintele a fost atât de impresionat de acuratețea estimării, încât Helms a devenit o prezență nelipsită la dejunurile de marți, în cadrul cărora erau discutate informal afaceri internaționale (Ronan P. Mainprize, „A seat at the president’s table? Lyndon Johnson, The CIA, and the Six Day War”, Intelligence and National Security, Volume 38, 2023, Issue 6). Pentru a nu avea soarta predecesorului său, Helms a optat să furnizeze exclusiv informații consonante politicii administrației.
În februarie 1967 președintele a solicitat să primească PDB la ora 6:30, înainte de a citi presa. Pentru a se conforma, colectivul de analiști desemnat a fost nevoit să lucreze în trei ture, finalizând documentul de informare cel mai târziu la ora 5. La cererea expresă a lui Johnson, din 7 septembrie 1967 la PDB a fost atașat un Raport Special privind Vietnamul de Nord, marcat „Exclusiv pentru informarea președintelui” (For President`s Eyes Only).
În esență, Johnson s-a limitat la a folosi CIA doar pentru a-i confirma politicile, ignorând orice informare care îi contrazicea deciziile. Ilustrativă pentru modul de raportare a președintelui la serviciile de informații este relatarea lui Helms despre o poveste spusă de Johnson în timpul unei cine private: „În timpul copilăriei petrecute în Texas, aveam obiceiul de a bea în fiecare dimineață o cană de lapte proaspăt, pe care îl mulgeam de la o vacă pe care o botezasem Bessie. Într-o zi, concentrat pe muncă, nu i-am acordat atenția obișnuită, iar bătrâna Bessie și-a trecut coada murdară de bălegar prin cana mea. Știți, asta fac și tipii ăștia din intelligence. Muncești din greu, faci o politică bună, iar ei bagă o coadă plină de rahat prin ea” (Robert M. Gates, „An Opportunity Unfulfilled: The Use and Perceptions of Intelligence at the White House”, Washington Quarterly, Winter 1989: 42).
Un profesionist fără opțiuni politice
Johnson și-a sfătuit succesorul, pe Richard Nixon, să îl păstreze pe Helms în administrația sa, pe considerentul că este un profesionist fără opțiuni politice. Nixon a ținut cont de recomandare, însă, în pofida mecanismelor instituționale și a tradiției, rolul de principal sfătuitor pe probleme de informații al președintelui nu a revenit directorului CIA, ci asistentului pentru afaceri de securitate națională, Henry Kissinger. Nixon a citit foarte rar informările întocmite de Agenție, preferând să lectureze notițele prezentate de Kissinger, care a devenit un „filtru” pentru cunoașterea secretă, prin intermediul căruia oferea și feedback.
Nixon a primit primul PDB la 21 ianuarie 1969. Din acest moment și până pe 28 aprilie 1969, CIA a elaborat zilnic și un al doilea PDB, prezentat după-amiaza (documente numite în Agenție „Note târzii”), la solicitarea expresă a lui Kissinger, care dorea să fie la curent cu dinamica rapidă a evoluțiilor internaționale. Consumator exigent, acesta a criticat conținutul prea eliptic al unor subiecte, faptul că sunt selectate aleatoriu și nu au continuitatea necesară pentru un cititor neinițiat (John Helgerson, „A Difficult Relationship. Intelligence Support for Richard M. Nixon”). Treptat, PDB a crescut în dimensiune (în general având 10 pagini), fiind structurat în trei secțiuni – „Probleme majore” (cu subcapitole referitoare la Vietnam, Orientul Mijlociu, Afaceri Sovietice și Europa), „Alte evoluții importante” și o anexă conținând, de regulă, evaluări ale Comunității Informative, precum Estimările Informative Naționale (National Intelligence Estimates/NIE). Pentru gestionarea mai ușoară a conținutului, formatului i-a fost adăugat un cuprins.
Poziția față de informările zilnice – „CIA nu-mi aduce la cunoștință nimic mai mult față de ce am citit eu cu trei zile mai înainte în New York Times”, ori reacția la auzul știrii privind declanșarea de către Khmerii Roșii a unui război civil în Cambodgia – „Ce naiba fac clovnii ăia de la Langley!” – sunt relevante pentru lipsa de considerație acordată Agenției de către Nixon. În timpul administrației sale, relațiile dintre CIA și Casa Albă au atins cel mai scăzut nivel.
Un club pentru gentlemeni
În contextul scandalului Watergate, Helms a refuzat să se conformeze presiunilor exercitate de președinte, pentru mușamalizarea gravului derapaj antidemocratic, iar Nixon a început să se raporteze la CIA cu ostilitate. După câștigarea celui de al doilea mandat, în februarie 1973, Nixon l-a înlocuit pe Helms cu cel mai tânăr director din istoria Agenției, James Schlesinger. Strălucit economist, Schlesinger a fost coleg de clasă, la Harvard, cu Kissinger, ambii fiind exponenții unei generații de birocrați care a făcut carieră pe baza meritocrației.
Deși a avut un mandat de numai 5 luni, Schlesinger, unul dintre oamenii loiali lui Nixon, este considerat cel mai nepopular director al CIA. El a fost nevoit să instaleze o cameră video în fața portretului oficial expus în incinta cartierului general din Langley, pentru a preveni vandalizarea acestuia de către subordonați. Antipatia profundă a ofițerilor de informații a fost o consecință a demersurilor lui Schlesinger de a schimba cultura organizațională, în încercarea de a transforma CIA într-un instrument obedient președintelui. Controversata decizie de a concedia aproape 7% din forța de muncă a CIA (circa 1.000 de angajați), preponderent din Directoratul Operațiuni, a constituit punctul culminant al unei epurări mascate drept reformă. Viteza și brutalitatea programului de transformare organizațională, perceput drept o răzbunare a președintelui, a avut efecte negative profunde asupra moralului angajaților (Christopher Moran, „Nixon´s Axe Man: CIA Director James R. Schlesinger”, Journal of American Studies, Volume 53, Issue 1, February 2019).
Definitorie pentru profilul lui Schlesinger este remarca „CIA este un club pentru gentlemeni, iar eu nu sunt un gentlemen”. Opinie împărtășită de subordonați, printre care Robert Gates, care îi va succeda în funcțiile de director al CIA și Secretar al Apărării. Gates, la momentul respectiv un tânăr analist specialist în probleme sovietice, a fost marcat de imaginea unui director ieșit din tipare, cu părul nepieptănat și cămașa scoasă din pantaloni, descriindu-l drept crud, exigent, arogant și lipsit de experiență, după cum amintea jurnalistul britanic Rupert Cornwell.
(va urma)
Abstract
The Central Intelligence Agency has a strong tradition of informing policymakers, being responsible for the daily intelligence briefings of the US Presidents, from its founding in 1947 until 2005, when the mission was taken over by the Director of National Intelligence. Providing intelligence support for Presidents Lyndon Johnson and Richard Nixon proved to be a difficult task for CIA directors. In an attempt to adapt to the profile of its main beneficiary, the Agency sought different forms of analytical information products, including the President’s Intelligence Checklist and the President’s Intelligence Review. Beginning with December 1st, 1964, the format of the President’s Daily Brief, which has been maintained to this day, became permanent.
Autor: dr. Horațiu Blidaru
