În cadrul oricărei societăți, există un nucleu de cetățeni coagulat masiv în jurul unei identități colective (etno-lingvistice sau ideologice). În general, nucleul reprezintă majoritatea populației și din rândul lui se formează elita statului. În exprimarea apartenenței sale la un set de valori comune, masa demografică nu se bazează exclusiv pe o identitate colectivă unică. De exemplu, o identitate etno-lingvistică, definitorie în plan principal, este consolidată prin asocierea, în secundar, a unor valori ideologice (religioase, politice). Stabilitatea unei societăți și, implicit, a statului depinde de procesele derulate în interiorul acestui nucleu și de interacțiunea lui cu exteriorul. O societate riscă să se dezintegreze, iar statul acesteia să se prăbușească, dacă nucleul său devine instabil. Astfel, sunt imperios necesare prevenirea și combaterea acțiunilor interne și externe care îl pot dezechilibra.
Pentru a evidenția impactul stabilității nucleului asupra politicii de securitate a unui stat, vom analiza cazul Chinei. Întrecută demografic de India (2023), China nu mai este cea mai populată țară a lumii, dar continuă să fie reprezentată de cel mai numeros segment etno-lingvistic la nivel mondial. Prin ponderea sa, grupul han a deținut constant o poziție dominantă nu doar în istoria demografică a țării, ci și a omenirii. În prezent, alcătuiește peste nouă zecimi din populația Chinei și aproape două zecimi din cea globală. În prima parte a materialului, vom surprinde evoluția nucleului han în plan crono-spațial și civilizațional. Pe baza constatărilor, vom releva factori explicativi pentru situația prezentă a spațiului chinez, în cadrul unei analize care, în cea de a doua parte a articolului, va evalua și interacțiunea acestei civilizații cu Occidentul.
Cadru natural
Nucleul han își are originea în nord-estul Chinei, fiind localizat inițial în bazinul râului Wei, afluent al fluviului Huanghe (Galben). Se situa geografic la limita contactului dintre vastele câmpii, desfășurate de-a lungul fluviului până la Oceanul Pacific, și platourile masive ce se continuă, spre Tibet, cu lanțuri montane complexe. Spre deosebire de tibeto-birmani, cu care se înrudesc și care au ocupat regiunile înalte (munți și podișuri), chinezii s-au extins în ariile joase (mai ales, câmpii fluviale și litorale). Accesul la resurse abundente și fertile de apă și pământ le-a asigurat condițiile necesare fondării unei civilizații agricole și, ulterior, a unui imperiu. Coagulând de timpuriu o societate agricolă și sedentară, populația han a explodat demografic. Însă, sporul său demografic a fost impulsionat de particularitățile cadrului geografic în care s-a format și a evoluat în plan istoric.
Avansul nucleului han spre est și sud, în zonele fluviale și de coastă, a avut ca efect ocuparea uneia dintre cele mai întinse câmpii din lume, dar și a uneia dintre cele mai bogate, datorită inundațiilor frecvente ale fluviilor Huanghe și Yangtze (Albastru). Expansiunea grupului han s-a produs în zona de contact dintre Asia Musonică și Asia Continentală, fertilă și generoasă floro-faunistic. A fost favorizată și de climatul temperat sau subtropical, caracterizat prin ploi permanente și abundente, veri lungi și ierni scurte. Astfel, nucleul han a putut crea un sistem economic bazat esențial pe cultivarea orezului și exploatarea bambusului datorită căruia s-a dezvoltat masiv demografic. Orezul, față de grâu, era cultivat de mai multe ori pe an și asigura mai multe calorii, iar bambusul, față de lemn, era mai ușor de procurat și utilizat în multiple domenii datorită rezistenței și flexibilității lui (construcții, confecții etc.).
Evoluții socio-economice
Chinezii s-au extins în direcția regiunilor prielnice agriculturii pluviale, departe de gerul iernii. Au ocupat, în timp, un vast ansamblu de zone plane și colinare, flancat pe axa nord-sud de cele două arii puternic împădurite ale Asiei: taigaua și jungla tropicală. Au avut condiții favorabile pentru a dezvolta o agricultură creativă prin exploatarea cadrului natural și lucrări hidrotehnice. Au construit diguri contra inundațiilor și rețele de irigații, inclusiv Marele Canal, interconectând fluviile Huanghe și Yangtze. Au probat ingeniozitate, contribuind la avansul tehnic al umanității prin invențiile lor (hârtia, tiparul, busola, compasul, praful de pușcă, bancnota, porțelanul, mătasea etc.). Au obținut progrese în medicină, asigurând sănătatea unei populații în plină expansiune demografică. Prin practici tradiționale, remedii naturiste și măsuri sanitare, au menținut în limite acceptabile igiena necesară masei demografice imense.
Societatea era compusă din familii patriarhale, iar țăranii alcătuiau cea mai întinsă pătură a sa. Majoritatea populației locuia la sate, dar, alături de agricultori și fermieri, trăiau, mai ales la orașe, meșteșugari și negustori. De-a lungul drumurilor au apărut orașe-târguri, din rândul cărora s-au afirmat centre de putere datorită poziției strategice. Nobilii erau supuși împăratului, dar acumulau putere în exces în momentele de declin ale imperiului. În raport cu populația numeroasă și teritoriul vast, suveranul acționa printr-o rețea extinsă de funcționari, iar, ca să le protejeze, dispunea de o armată imensă. Imperiul și-a dezvoltat comerțul terestru, până în Occident (Drumul Mătăsii), și cel maritim, până în Africa. Prin schimburi comerciale, se alimentau importul și exportul de produse economice și culturale. Surplusul de populație era canalizat, prin formarea de comunități extrateritoriale, mai ales în Asia de Sud-Est.
Conflicte interne
China a avut o istorie ciclică în care apogeul imperial și civilizațional din timpul unor dinastii (Han, Tang) a alternat cu haosul generat de conflictele interne. Au existat episoade atât de intense încât au cauzat prăbușirea violentă a unor dinastii, mai ales a celor care nu au avut timp să își consolideze puterea (Qin, Xin, Sui). Ca în orice civilizație agricolă, imperiul se baza pe un echilibru fragil ce putea fi distrus ușor prin războaie, răscoale țărănești, schimbări climatice, foamete, epidemii, cutremure și inundații care provocau foarte multe victime. Populația numeroasă, concentrată în zone supraaglomerate, favoriza manifestarea și accentuarea riscurilor, așa cum s-a întâmplat cu apariția și răspândirea bolilor ori a revoltelor. Conducând în baza mandatului divin, suveranul putea fi considerat responsabil de producerea acestor hazarduri, iar, dacă se aprecia că nu mai are legitimitate, poporul se simțea îndreptățit să îl detroneze.
Coeziunea imperiului a fost periclitată și de forțele centrifuge, nobili și militari, care acționau pentru a-și impune conducerea sau pentru a obține autonomie ori independență. S-au coagulat, frecvent, nuclee politico-militare locale, exploatând condițiile naturale avantajoase. Astfel, s-au creat puteri fondatoare de dinastii, cu sediul în văile fluviale și ale afluenților, angajate în competiție pentru supremație imperială, în special pe axa nord-sud. Specificul geografic s-a suprapus și unor particularități culturale regionale ce au supraviețuit istoric. Grupul han s-a extins pe teritorii locuite de populații diverse (tibeto-birmane, austro-asiatice și austroneziene), însă fuziunea culturală a fost incompletă, aspect evidențiat și de evoluția divergentă a dialectelor limbii chineze. Identitățile culturale distincte au permis, implicit, afirmarea unor nuclee regionale cu pretenții statale, în special în epocile de disoluție a centrului imperial.
Presiune externă
China a suportat o presiune imensă exercitată constant, din nord, de către invadatorii nomazi (huni, khitani, jurcheni / manciurieni, mongoli). Pentru a o apăra, împărații s-au sprijinit pe o armată uriașă și s-au folosit de Marele Zid, în nord, și Marele Canal, în est. Au fost și suverani nevoiți să cumpere pacea, plătind tribut nomazilor, pentru a evita consecințele războaielor purtate împotriva lor. Astfel, imperiul a putut să prospere în continuare, beneficiind de stabilitate internă și interacționând cu restul ariilor civilizaționale. Doar mongolii și manciurienii au reușit să cucerească întreg spațiul chinez, pentru că, în sud, Yangtze și afluentul său Han au format o barieră naturală, dublată de epidemiile, umiditatea și căldura specifice climei subtropicale, care a oprit sau încetinit avansul nomazilor. Au existat dinastii (Song, Ming) care s-au retras în sud și au rezistat temporar invaziei mongole, respectiv manciuriene.
Împărații au acționat permanent pentru a asigura protecția nucleului han expus invaziilor. Și-au extins influența sau chiar au ocupat regiunile din nord, vest și chiar sud, aflate în vecinătatea populației han și folosite ca platforme de invadatori, pe care le-au transformat în zone tampon. A fost un proces de durată concretizat prin formarea unei centuri de protecție terestră, cuprinzând Yunnan, Tibetul, Xinjiang, Mongolia Interioară și Manciuria, consolidată prin colonizarea han a acestor teritorii. S-au lansat expediții și spre Indochina (Vietnam, Burma), însă acestea au înregistrat un succes limitat. Până la apariția europenilor în Oceanul Pacific, nucleul han nu a avut nevoie de un înveliș de protecție maritimă. În raport cu Occidentul, superior tehnologic, China s-a autoizolat strategic și s-a limitat exclusiv la relații economice. În schimb, s-a axat pe consolidarea puterii în zona centurii de protecție terestră (mai ales față de tibetani și turco-mongoli).
Sisteme ideologice
Dezvoltând o cultură scrisă, în China s-au normat de timpuriu limba și comportamentele sociale, ceea ce a favorizat organizarea și funcționarea imperiului. S-au elaborat coduri legislative și sisteme filozofico-religioase (taoism, confucianism) ce au încorporat practici și credințe populare (zeități, ritualuri, cultul strămoșilor și al naturii, simboluri, geomanție, astrologie, medicină tradițională). Confucianismul a fost asumat oficial de aproape toate dinastiile pentru că legitima puterea absolută a împăratului. Propovăduind armonia, disciplina și moralitatea, era folosit și ca pârghie ideologică în menținerea ierarhiei și ordinii sociale. Promovând meritocrația, era utilizat și ca bază de recrutare a aparatului birocratic, inclusiv din rândul țărănimii, pentru a contrabalansa puterea nobilimii. Apogeul imperial a coincis cu funcționarea birocrației meritocratice, iar haosul, cu extinderea corupției prin acumularea de putere la nivel regional.
Contactele inter-civilizaționale au produs importul budismului, islamului și creștinismului. În China, islamul și creștinismul occidental au avut impact limitat, din cauza ciocnirilor militare violente cu arabii și europenii, ceea ce nu s-a întâmplat în relația cu India de unde fusese împrumutat budismul. Astfel, budismul a fost adoptat oficial ca religie de multiple dinastii, iar alături de confucianism și taoism a fost exportat pentru a susține expansiunea civilizației chineze în Coreea, Japonia și nordul Vietnamului. Stăpânirea mongolă în China s-a prăbușit repede, întrucât, deși, a promovat budismul ca religie oficială, a exclus confucianismul, neputând obține sprijinul populației han. Ulterior ocupației mongole, confucianismul a fost revitalizat pentru a se afirma specificul tradițional chinezesc. Manciurienii, în schimb, și-au asumat confucianismul și sistemul politico-administrativ creat în jurul lui, fondând un imperiu durabil.
Centru civilizațional
Unitatea nucleului han nu se bazează exclusiv pe coeziunea etno-lingvistică a membrilor săi, conștienți de distincția produsă de limba vorbită și tradițiile moștenite în cadrul unei istorii comune. Este asigurată mai ales de apartenența la un sistem de valori culturale și materiale care stă la originea uneia dintre cele mai avansate civilizații ale umanității (invenții tehnice, creații artistice și arhitecturale, sisteme ideologice etc.). În spațiu, civilizația chineză s-a extins în estul și, parțial, în sud-estul Asiei (Tibet, Coreea, Japonia, nordul Vietnamului). În timp, a interacționat, terestru și maritim, cu civilizațiile indiană, mesopotamiană, bizantină, arabă și occidentală, de regulă, în cadrul unor schimburi pașnice marcate de influențe reciproce (comerciale, culturale). Confruntările armate s-au produs în mod excepțional în contextul extinderii spre arealul chinez a arabilor și, mai târziu, a europenilor.
Nu doar datorită masei demografice imense, ci și civilizației sale avansate, nucleul han a rezistat și nu s-a dezintegrat sub forța migratorilor. A absorbit presiunea externă, inclusiv a nomazilor care au fondat dinastii (Liao, Jin, Yuan, Qing) și au ocupat imperiul, dar care au fost asimilați complet și rapid. Astfel, similar celorlalte civilizații agricole și sedentare, China s-a impus prin aculturare în raport cu triburile nomade și pastorale. În schimb, deși s-a autoizolat, a cedat treptat în fața puterilor europene și a celor modernizate tehnologic (Rusia, Japonia). Dacă Occidentul și-a asumat progresele civilizației chineze pentru a deveni o putere globală, China, convinsă de superioritatea sa, a respins orice era străin și a regresat constant. Profitând de vulnerabilitatea sa internă, europenii au obținut concesii și colonii (în special, în scop comercial), iar rușii și japonezii s-au extins masiv pe teritoriul chinez.
Occidentalizare asumată
Strategia de autoizolare a eșuat, iar China a fost nevoită să opteze pentru modernizare. Ca nucleu civilizațional, îi era tot mai greu să reziste presiunii, nu doar din cauza coloniilor europene active pe teritoriul său, ci și pentru că părți din învelișul extern s-au desprins pentru a se occidentaliza. Renunțând la izolare și modernizându-se tehnologic (1868), Japonia a devenit o putere ce și-a extins influența în Coreea (1895) pe care a deschis-o în fața progresului occidental. China a urmat calea modernizării pentru a-și redobândi teritoriile și prestigiul, dar și pentru că Japonia, anexând Coreea (1910), s-a apropiat de nucleul han. Dacă în Japonia modernizarea s-a produs ca reformă, în China a izbucnit ca revoluție (1911) contra ocupației străine și a dinastiei manciuriene. S-a instaurat republica prin afirmarea naționalismului han și a democrației ca ideal. A urmat, însă, un lung război civil (1927-1949) ca efect al haosului provocat de disoluția imperiului.
Confruntarea dintre forțele naționaliste și cele comuniste avea la suprafață un caracter ideologic, iar, în profunzime, unul civilizațional. Ambele revendicau și moștenirea tradițională, și necesitatea modernizării, însă priveau diferit procesul de fuziune civilizațională. Conflictul avea implicații civilizaționale, dar nu în esența lui, ci în modul și gradul de asumare a occidentalizării. Deși erau adversare ideologic, atât timp cât Japonia s-a extins în China răsăriteană, în zona unde era concentrat nucleul han, cele două tabere au luptat împreună contra niponilor (1936-1946). Ulterior înfrângerii japoneze, ostilitățile au fost reluate, iar comuniștii au ocupat partea continentală în întregime, înființând Republica Populară Chineză, în timp ce naționaliștii s-au retras în zona maritimă a Taiwanului și a unor insule din jur, formând Republica China. Prin urmare, la Beijing și la Taipei s-au deschis două căi diferite de modernizare a spațiului chinez.
Ritm de integrare
La Taipei a fost impus un ritm avansat de modernizare, similar Japoniei și Coreei de Sud, culminând cu integrarea Taiwanului în Occidentul extins, nu doar în plan economic, ci și politic, prin democratizare. Procesul a fost accelerat de nevoia Taiwanului de a-și asigura protecția occidentală din cauza lipsei recunoașterii internaționale ca stat. Modernizarea s-a produs cu menținerea specificului civilizațional, dar cu formarea unei conștiințe naționale distincte. În pofida legăturilor strânse (culturale, economice), cetățenii săi tind să renunțe la ideea reunificării cu China în favoarea independenței și să își asume o identitate taiwaneză în detrimentul celei han. Poate că evoluția a fost influențată și de modul în care regimul comunist a integrat Hong Kong-ul, căruia i-a limitat autonomia, însă, în mod cert, a fost stimulată de opțiunea afirmată la Beijing de reunificare printr-o soluție hard-power, respectiv invazie militară, pe fondul eșuării metodelor soft-power.
Beijingul a avut un ritm mai lent de modernizare, impus de complexitatea demografică și teritorială. A adaptat comunismul la specificul chinez, creând o economie capitalistă de stat integrată în sistemul internațional și având Occidentul extins ca principal partener comercial. A imitat și replicat masiv tehnologia occidentală și a contribuit la dezvoltarea sa pe baza experienței în inovație a civilizației chineze (similar Japoniei, Coreei de Sud și Taiwanului). A devenit gradual o putere capabilă să conteste supremația occidentală în plan tehnologic, economic și politico-militar. Deși și-a conservat fondul civilizațional, nucleul han a fost influențat de contactul cu valorile occidentale. S-au produs în interiorul lui modificări de suprafață (modă, divertisment, arhitectură, tehnică), dar și profunde, marcate de urbanizare alertă, industrializare masivă, dezvoltarea societății de consum, ascensiunea creștinismului și a utilizării limbii engleze, natalitate scăzută.
Apogeu imperial
Beneficiind de stabilitate internă, China tinde, sub regimul de la Beijing, spre apogeul imperial ce se manifestă ciclic în istoria sa. Totuși, față de trecut, apogeul va fi obținut nu ca putere regională, ci globală, datorită integrării în fondul civilizațional chinez a unor valori occidentale. În plan strategic, Beijingul continuă să se folosească, însă, de tradiția chineză, pentru a asigura protecția nucleului han. În acest sens, pot fi observate multiple cazuri în politica internă, ca, de pildă, campania excesivă pentru combaterea pandemiei ori a corupției, prin prisma instabilității provocate, în istoria sa, de epidemii, respectiv de acțiunea centrifugă a forțelor regionale. Și în politica externă poate fi identificată amprenta moștenirii imperiale, ca, de exemplu, relansarea Drumului Mătăsii sau conflictul cu Vietnamul, pentru a-și reafirma, ca în trecut, influența economică globală, respectiv strategică într-un areal de interes pentru nucleul han.
Asigurându-se din zona Heartlandului prin parteneriatul cu Rusia, Beijingul și-a consolidat poziția în centura internă de protecție terestră a populației han și în exteriorul său. Și-a extins influența în special în Rimland, concurând SUA ca putere dominantă, dar neliniștind multe țări, nevoite să se apropie de Occident. Însă, prin expansiunea în arealul pacific, i-a putut crea nucleului han un înveliș de protecție maritimă. Pentru a anticipa evoluția relației sale cu Occidentul, apreciem că pot fi avute în vedere două repere istorice: folosirea de către China imperială atât a războiului, cât și a păcii, pentru a proteja nucleul han, și experiența Japoniei. Astfel, credem că Beijingul va urma calea cooperării, dacă procesul de occidentalizare a nucleului han se va accelera, și cea a confruntării, dacă va stagna. Actuala competiție politico-economică cu Occidentul va continua, dacă nu destabilizează nucleul han, iar soluția militară se va activa, dacă nu este riscantă.
Abstract
In any society, there is a core of citizens massively coagulated around a collective identity (ethno-linguistic, ideological etc.). The stability of society and implicitly of the state depends on the processes that take place inside this core and on its interactions with the exterior. The case of China will be analyzed to reveal the impact of a state’s security policy on its core stability. This article presents the evolution in time and space of the core represented by the Han people, including its interaction with the Western civilization.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „AL. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
