Activitatea de prevenire și contracarare a extremismului, fie de natură religioasă, fie de natură seculară (ideologică) se regăsește în misiunea oricărui serviciu de informații din lume.
În cazul Serviciului Român de Informații, această misiune îi este încredințată prin Legea 51/1991 (republicată), care la art. 3 (h) stipulează: „Constituie amenințări la adresa securității naționale […] inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept“.
Una dintre provocările experților care gestionează această problemă este însăși definirea termenului. Nu poți preveni și combate ceva, dacă nu cunoști acel lucru, dacă nu îl poți defini. Fără o definiție, un concept atât de complex precum extremismul este foarte greu de încadrat în paradigma securității naționale, putând duce inclusiv la erori în abordarea sa ca amenințare.
De exemplu, în Marea Britanie, în anul 2016, comisia parlamentară responsabilă cu respectarea drepturilor omului avertiza în legătură cu definirea extremismului religios, deoarece pot fi afectate relațiile cu comunitățile musulmane, considerate „cea mai valoroasă resursă“ în lupta cu terorismul.
Această scurtă abordare își propune să ofere liniile generale ale definirii termenului, pentru ca aceste curente extremiste să poată fi identificate, iar societatea, în ansamblu, să poată reacționa la influența acestora.
Importanța stabilirii unor repere referitoare la extremism rezidă din faptul că, deși acesta nu este un fenomen nou, este esențial să fie studiat, înțeles și definit, fiind o amenințare cu care societatea este confruntată zilnic.
Unde începe extremismul
Trebuie amintită și latura subiectivă în definirea extremismului, deoarece ceea ce este considerat extrem de către o persoană sau entitate poate fi considerat moderat de către altele. Termeni precum radical, extremist și terorist sunt folosiți pentru a descrie realități diferite, în funcție de persoană sau grup, fapt ce poate induce confuzie și abordări greșite. Statul, prin organismele sale, trebuie să aibă o viziune cât mai neutră, spre deosebire de membrii unor tabere antagonice, unde termenul este utilizat fără o foarte mare rigurozitate cu sens peiorativ la adresa adversarilor percepuți.
De asemenea, atunci când definim extremismul vom ține seama de contextul socio-cultural în care se manifestă acesta, deoarece diferite culturi și societăți pot evalua în mod total diferit manifestări considerate extremiste. Specificul cultural al unei societăți este cel care dictează valorile și principiile pe baza cărora aceasta funcționează. Astfel, modul în care cineva va evalua o concepție și o va desemna ca fiind extremistă va fi influențat de propriile credințe și idealuri.
O ultimă chestiune care trebuie avută în atenție este limita de la care statul începe să considere anumite fenomene apropiate de extremism, pentru a nu afecta drepturi fundamentale ale cetățenilor, precum dreptul la liberă exprimare sau dreptul la libera asociere.
Menținerea unui echilibru între aceste valori este esențială pentru o societate democratică modernă, care încurajează confruntarea de idei, dar care nu poate ignora promovarea și propagarea urii.
Cuvântul extremism a apărut în limba română pe filieră franceză. La origine, cuvântul provine din limba latină, „extremus“ însemnând cel mai îndepărtat, cel mai din afară. Antonimul său este centrul, înțeles în sensul de moderație. În dicționarul explicativ al limbii române, termenul este definit ca atitudine a unor mișcări sau persoane politice de a-și impune programul prin măsuri violente. Această definiție, deși oferă un punct de plecare, este departe de a cuprinde sensul contemporan al termenului, limitând înțelegerea acestuia la politică și acte violente.
În căutarea unei definiții
Pentru a înțelege conceptul de extremism, ne vom raporta la elementele sale constitutive. Această descriere nu este exhaustivă și ar putea fi dezvoltată mai mult pentru fiecare element în parte.
Extremismul are la bază un sistem de credințe. În general este acceptată împărțirea între natura religioasă și natura seculară a extremismului, însă pot exista și combinații în care cele două elemente sunt prezente în procente diferite. Extremismul reprezintă o respingere a normelor și obiceiurilor societății în interiorul căreia se manifestă. A fost considerat întotdeauna ca fiind irațional și construit pe argumente slabe, iar acest aspect l-a făcut dăunător.
Autorul actului de extremism poate fi o persoană sau o entitate. De asemenea, poate fi cel care promovează sistemul de credințe pe baza căruia se materializează acțiunea sau poate fi doar un adept al acestui sistem.
În studiile privind comportamentul extrem s-a pus accentul pe dogmatismul adepților acestor curente, ceea ce înseamnă că o persoană care aderă la principiile unui curent centrist se poate manifesta mai radical decât una care adoptă viziuni extreme, însă într-o manieră deschisă și tolerantă.
Motivația actului de extremism poate pleca de la stări emoționale, probleme personale, familiale sau probleme de natură psihică. De obicei, această motivație apare în urma unui „eveniment catalizator“, prin care actorul sau elemente ale sistemului său de credințe au de suferit.
Ca mod de manifestare, cel mai des întâlnit este extremismul manifestat prin discurs (hate speech), urmat de extremismul manifestat prin acțiuni. Și în acest caz pot exista mai multe combinații între cele două moduri. Ambele variante sunt importante prin impactul pe care îl au asupra societății.
Mai există o împărțire controversată a modului de manifestare extremist, și anume non-violent și violent, fără ca aceasta să presupună a priori că doar extremismul violent poate dăuna societății. De altfel, trebuie menționat că sintagma „extremism non-violent“ este una care poate induce în eroare. Pe de o parte au existat manifestări non-violente, din convingere pentru niște principii care la momentul respectiv au fost considerate extremiste, precum cele inspirate de Martin Luther King și Mahatma Gandhi. Pe de altă parte avem în vedere entitățile care promovează concepții extremiste, fără a le pune în practică din cauza unor limitări temporale, strategice sau legale. Acest tip de extremism poate fi catalogat drept „încă non-violent“, o etapă în procesul liniar care duce la violență.
Se consideră că toate curentele extremiste au ca scop o schimbare de substanță a societății. Astfel, putem afirma că destinatarul general al extremismului este societatea în ansamblu. Extremismului îi este necesar un public-țintă, respectiv adepții, care să împărtășească sistemul de credință și să acționeze în conformitate cu acesta. Pe ei îi considerăm destinatarii particulari ai extremismului.
Ţinta actului extremist este reprezentată de exponenți ai sistemului de credință antagonic cu cel al actorului, membri ai grupurilor sociale din care aceștia fac parte sau bunuri ale acestora. În alegerea făcută, actorii caută îndeosebi entitățile simbol, care pot face obiectul unor acțiuni cu impact în planul imaginii. În ultimă instanță, aceste acțiuni pot conduce la pierderea de vieți sau distrugerea iremediabilă a unor proprietăți.
Astfel, sintetizând cele expuse, prin extremism înțelegem convingerea prin care un actor justifică impunerea unei schimbări la nivelul societății, pe baza unui sistem de credințe considerate la un anumit timp și într-un anumit spațiu ca extreme, de natură religioasă sau seculară, prin discurs sau fapte, în mod violent sau non-violent.
Extremism și schimbare
Specialistul în studii de securitate Amos N. Guiora sesizează că atitudinea manifestată printr-un comportament non-violent, deși se împotrivește cutumelor de moment ale unei societăți, conduce la o schimbarea în bine a acesteia. Putem aminti aici cazul persoanelor care au militat pentru drepturile civile din SUA. Totuși, autorul recunoaște că această considerație ține de perspectiva și interesul celui care judecă.
Rămâne în sarcina profesioniștilor din intelligence dificila misiune de a administra derapajele unor actori considerați extremiști, având grijă ca prin aceasta să nu se aducă atingere drepturilor fundamentale ale acestora. Lipsa de reacție în fața unui act extremist este la fel de periculoasă ca și reacția disproporționată și restrângerea nejustificată a drepturilor omului.
Abstract
Defining extremism is a challenge for experts, both from academic field and intelligence spectrum. While we cannot give an exhaustive definition of extremism, we are aware that without knowing its particularities, we cannot prevent its damage for the society.
There are some delicate issues we encounter, while trying to define extremism. That is, subjectivism, social context and the balance between human rights and tolerance of some phenomena related to extremism.
In order to comprehend extremism, we should look at its constitutive elements. Understanding them, helps the society to identify extremist beliefs or behaviors and reject them.
Autori: Andrei Neagu şi Andrei Pruteanu
