Controlul porților naturale reprezintă o necesitate geostrategică pentru orice proiect statal ce vizează fie să îşi consolideze poziţia în spaţiul pe care îl ocupă, fie să se extindă în arii din proximitatea sa. Importanţa acestor porți variază în funcţie de valoarea strategică a zonelor geografice interconectate terestru sau acvatic (de pildă, prin pasuri montane sau strâmtori maritime). Un stat, pentru a valorifica potențialul maxim al unei porți naturale, depune un efort consistent în plan social şi economic. Are nevoie de o reţea de transport pentru a impulsiona fluxurile (umane, materiale), dar de şi una administrativă pentru a organiza arealul. S-ar putea să aibă nevoie şi de facilităţi militare pentru ca infrastructura de transport şi cea administrativă să poată fi exploatate în siguranță. În mod special, este necesar să probeze abilitate în gestionarea factorului uman asociat spațiului (respectiv a populației).
Pentru a evidenția rolul major pe care îl deţine o poartă naturală în evoluţia proiectelor statale, inclusiv în plan istoric, vom prezenta cazul regiunii caucaziene. Vom aborda, însă, problema caucaziană ca areal extins ce nu se limitează la statele din Caucazul de Sud (Georgia, Armenia şi Azerbaidjan). Vom trata şi zonele ce formează Caucazul de Nord, compus din unităţile teritoriale administrative din Federația Rusă (Daghestan, Cecenia, Inguşeţia, Osetia de Nord, Kabardino-Balkaria, Karaceai-Cerkesia, Adâghe, Krasnodar, Stavropol). Ne vom raporta, astfel, la un spaţiu ce interconectează, geografic, Europa de Est şi Orientul Mijlociu, iar, geostrategic, Heartlandul şi Rimlandul. Însă, în analiza noastră, vom privi Caucazul nu doar sub unghiul unei regiuni aflate la răscruce de lumi, ci şi de vremuri, date fiind mutațiile semnificative care se produc, în prezent, în plan geopolitic în această zonă.
Cadru natural
Axa vest-est a regiunii caucaziene este dominată geografic de două spații maritime, respectiv Marea Neagră şi Marea Caspică. Deşi Marea Neagră reprezintă o mare semi-închisă, iar Marea Caspică o mare închisă, aceste zone maritime au importanţa lor geopolitică. Sunt valorizate în plan strategic de râurile şi fluviile navigabile care se varsă în cuprinsul lor (Dunăre, Nipru, Don, Ural, Volga etc.) şi care deschid, pentru regiunea caucaziană, căi de acces spre interiorul masei eurasiatice în multiple direcții şi pe arii extinse. Axa nord-sud a regiunii este dominată geografic de două lanțuri montane paralele, respectiv Caucazul Mare (compact, mai întins și mai înalt) şi Caucazul Mic (mai restrâns, mai scund şi mai fragmentat). Aceşti munți sunt uniți, la mijlocul lor, prin lanțul montan Likhi, dispus nord-sud, însă sunt despărțiți de câmpii, atât în partea de vest (Colhida), cât şi de est a lor (Kura-Arax).
Munții Caucazul Mare, străpunși de râul Terek şi afluenții Kubanului, se continuă la nord cu o vastă zonă piemontană, plină de mici depresiuni şi mici înălțimi, care coboară în trepte, prin Podișul Stavropol, spre stepele ponto-caspice. Munții Caucazul Mic şi proximitatea lor formează o arie mai complicată, cu masive izolate ce separă platouri întinse, vălurate, înalte şi mari depresiuni. Se evidențiază, astfel, zona dintre masivele Aragaţ şi Ararat şi cea din jurul Lacului Sevan, străbătute de râurile Hrazdan, respectiv Debed. Între Caucazul Mare şi Caucazul Mic, există un culoar ce leagă Marea Neagră de Marea Caspică, conținând sectoarele depresionare: Colhida (vest), Shida-Kartli şi Kverno (centru), Mugan şi Şirvan (est), suprapuse bazinelor hidrografice Rioni (vest), Kura şi Arax (centru şi est). Caucazul formează şi un mediu divers bio-pedo-climatic datorită influențelor atlantice (vest), siberiene (nord) şi tropical aride (sud).
Mozaic etno-lingvistic
Multitudinea ariilor depresionare şi accesul dificil în sens transversal, pe direcția nord-sud, au favorizat dezvoltarea, în acest spaţiu, a unui mozaic etno-lingvistic unicat la nivel mondial, rezultat din juxtapunerea unor straturi de populație. Încă din trecutul îndepărtat, regiunea a fost stăpânită de triburi care îşi au originea fie în Caucazul de Nord (cerchezo-abhazii şi nakho-daghestanezii), fie în Caucazul de Sud (ibero-albanii). Din rândul lor, au evoluat în plan istoric şi au rezistat până în prezent, în nord cerchezii (circazienii), abhazii şi abazinii, respectiv cecenii, inguşii, avarii, lezghinii şi darghinii, iar în sud georgienii, svanii, mingrelienii şi lazii. Acestor comunități li s-au suprapus grupuri de tip diasporeic (evreii montani / caucazieni, grecii pontici), însă li s-au adăugat şi valuri de populații ce s-au revărsat masiv ca efect al expansiunii imperiilor din proximitate.
În vechime, cuceririle triburilor nomade, provenind din stepele central-asiatice, au produs coagularea, în Caucazul de Nord, a unor nuclee etno-lingvistice iraniene (oseții) şi turcice (karaceaii, balkarii, tătarii nogai, kumâcii). Avansul puterilor sedentare, cu sediul în platourile din vecinătatea Caucazului de Sud, a avut ca efect inserarea timpurie în zonă a unor populații de origine anatoliană (armeni) şi iraniană (talyşi, taţi). Mai târziu, selgiucizii, urmați de mongoli, turcomani şi timurizi, prin cuceririle lor, au deschis larg calea turcizării, mai ales în sudul Caucazului (prin crearea identității azere). Sub presiunea exercitată constant de către imperiile din proximitate, spaţiul etno-lingvistic din Caucaz a fost modelat continuu până în trecutul apropiat. Astfel, sub ocupația otomană şi persană, kurzii şi asirienii s-au extins în Caucazul de Sud, iar sub dominația țaristă şi sovietică, rușii şi ucrainenii, în întreaga regiune.
Diversitate religioasă
Complexitatea geografică a permis dezvoltarea în Caucaz nu doar a diversității etno-lingvistice, ci şi a celei religioase. Apartenența religioasă a fost şi este încă importantă datorită capacității de a acționa ca supra-identitate regională pentru a mobiliza credincioșii inclusiv politico-militar. Complicațiile istorice, provocate de puterile din vecinătate, au multiplicat nuanțele tabloului religios. În Caucazul de Nord, deşi practicaseră mult timp păgânismul, populațiile şi-au asumat islamul sunnit sub influenţă tătară (cerchezi, ceceni, inguşi, karaceai, balkari, avari, lezghini, darghini, kumâci). Au aderat masiv doar tardiv pe fondul avansului rusesc şi al eșecului georgian de a impune durabil creștinismul în zonă. Au optat pentru islamul sunnit şi din considerente geopolitice, pentru a obţine, contra rușilor, sprijinul Imperiului Otoman, unde diverse comunități au fost nevoite să se refugieze din cauza persecuției țariste.
În Caucazul de Sud, sub influenţă bizantină, oseții şi abhazii au devenit creștini ortodocși şi şi-au consolidat identitatea sub ocupația rusească, însă, în nord, învecinându-se cu triburi islamizate, au aderat la sunnism. Armenii au îmbrățișat primii creștinismul, dar concurați geopolitic de bizantini, şi-au însușit monofizitismul. Şi georgienii, în contact cu bizantinii, s-au creștinat în rit ortodox de timpuriu, şi-au conservat identitatea sub ocupația turco-persană şi şi-au consolidat-o sub dominația rusească. Din cauza prigoanei otomane, în zonă s-au refugiat creștini nestorieni (asirieni) şi yazidiţi (kurzi), iar ca efect al stăpânirii turcești, au apărut adjarii (georgieni sunniți). În schimb, azerii, taţii şi talyşii, aflaţi mult timp sub influenţă persană, au aderat masiv la șiism. Păgânismul este practicat încă de numeroși adepți, însă zoroastrismul şi iudaismul, prezente din epoca ahemenidă şi sasanidă, mai ales în rândul taților, au regresat.
Coordonate geoistorice
Înconjurat de munți şi mări, Caucazul a putut adăposti diverse populații, însă, prin particularitățile sale fizico-geografice, le-a limitat dezvoltarea statală şi societală. În Caucazul de Nord, comunitățile ocupau un areal dominat de lanțuri montane masive ce nu le-au asigurat o platformă de expansiune demografică şi teritorială. Cantonate, în special, în depresiuni mici sau la baza muntelui, nu au beneficiat de condiţii geografice pentru a se exprima istoric. Expuse în faţa stepelor, reduse demografic şi teritorial, statele erau vasale unor puteri din vecinătate, afirmându-se independent doar excepţional (Durdzuketia, Simsim, Kabardia). Mai dinamice socio-economic şi mai rezistente politico-militar s-au dovedit statele cu sediul puterii pe litoralul pontic (Colchida, Maeoţia, Lazica, Abhazia, Circazia) şi caspic (Albania, Şirvan, Sarir), care s-au extins fie în nordul, fie în sudul Caucazului sau chiar în ambele părţi ale regiunii.
În Caucazul de Sud, existenţa unui relief montan mai fragmentat şi a unor arii depresionare mai vaste le-a permis populațiilor ca, în anumite epoci istorice, să fondeze proiecte statale de anvergură. Astfel, armenii au construit un imperiu major, între Marea Caspică şi Marea Mediterană, fiind nevoiți, însă, ca în procesul lor expansionist să îşi translateze sediul puterii din Caucazul de Sud în Platoul Anatolian. Kurzii au creat un emirat şadadid care a dominat temporar această zonă şi proximitatea sa. Georgienii au înființat un regat pan-caucazian, între Marea Neagră şi Marea Caspică, care îşi exercita influenţa, în sud, în regiuni din podișurile anatolian şi iranian, iar în nord, în stepele ponto-caspice (inclusiv o parte din Crimeea). Turco-azerii au pus bazele unui stat eldiguzid extins între Marea Caspică şi Golful Persic, fiind obligați, însă, să îşi transfere sediul puterii în Platoul Iranian.
Puteri vecine
Pentru populațiile stabilite în aceste teritorii, mai ales la adăpostul munților, Caucazul a constituit un spaţiu de refugiu. Însă, pentru puterile din vecinătate, Caucazul a reprezentat o punte folosită în procesul de expansiune teritorială. Imperiile din proximitate, fie nomade, fie sedentare, au fost puteri continentale, astfel că spațiile maritime au funcționat ca bariere naturale absolute pe direcția vest-est şi în sens invers. Doar munții, chiar dacă puteau fi străbătuți cu greutate, erau luați în calcul ca ax de penetrare pentru a-şi realiza scopul geostrategic. În cazul lor, a devenit esențială ocuparea defileurilor atât din zona montană (Abano, Darial), cât şi din proximitatea litoralului maritim (Goderdyzi, Derbent). În consecință, pentru aceste imperii, Caucazul avea o poziție izolată în raport cu centrele lor de putere, formând exclusiv o poartă de acces, pe direcția nord-sud şi în sens invers.
Caucazul a fost miza competiției puterilor ce proveneau din stepe şi pădurea boreală, respectiv din platourile anatolian şi iranian. S-a situat la intersecția unde s-au ciocnit violent nu doar plăci tectonice, ci şi geostrategice provocând cutremure majore. Confruntarea dintre imperii a fost amplificată de potențialul conflictual ridicat al zonei indus de mozaicul etno-lingvistic şi religios. Din nord s-au extins sciții, cimerienii, alanii, hunii, ogurii, onogurii, bulgarii, khazarii, cumanii, mongolii, tătarii, rușii, iar din sud urarteenii, mezii, ahemenizii, parţii, romanii, sasanizii, bizantinii, arabii, selgiucizii, otomanii, turcomanii, timurizii, safavizii, afşarizii, qajarii. Comunitățile şi statale caucaziene au resimțit din plin presiunea acestor puteri şi s-au putut afirma independent doar în fazele de recul al imperiilor, care, la apogeul dominației lor în Caucaz, l-au modelat identitar şi teritorial.
Fragmentare excesivă
În trecut, evoluţia spațiului a fost marcată identitar de avansul imperiilor persane care au favorizat difuzarea elementului iranofon, în special, în arealul sud-caucazian. Au urmat invaziile selgiucidă şi mongolă ce au provocat retragerea în zona montană a numeroase comunități, iar contextul a fost exploatat de turco-azeri care s-au extins în Caucazul de Sud. În prezent, în plan statal şi societal, regiunea reprezintă rezultatul acțiunii imperialismului țarist şi sovietic. Pentru a-şi consolida dominația, puterea rusească a dispus, mai ales în epoca sovietică, măsuri complexe: a fabricat identități alternative, a deportat comunități autohtone, a colonizat minorități alogene, a divizat teritorii pe criterii artificiale, a creat enclave etc. A fragmentat excesiv populațiile şi teritoriile lor, inclusiv prin crearea şi întreținerea de tensiuni inter-comunitare, pentru a le putea controla.
În Caucazul de Nord, Moscova a stimulat evoluţia divergentă a etniilor prin normarea de entități lingvistice pe bază de dialecte. Dată fiind rezistența sa îndelungată şi înverșunată în epoca țaristă, populația cerchezo-adâghe a fost divizată pentru a împiedica redeșteptarea conștiinței sale naţionale. Această comunitate a fost separată şi teritorial, fiind distribuită în mai multe unități administrative, fie în combinație cu minorități turcice (karaceai, balkari), fie cu majoritatea rusofonă. Pe criterii artificiale s-a produs şi divizarea cecenilor de inguşi, care, asemenea karaceailor şi balkarilor, au suferit şi deportări în masă în Asia Centrală, de unde au revenit parțial pe pământurile lor. În Daghestan, pentru a controla poarta strategică Derbent, au creat minorități pe criterii geografice (zone înalte / joase) la nivelul grupurilor de origine caucaziană (avari, lezghini, darghini) şi turcică (kumâci).
Enclavizare multiplă
În Caucazul de Sud, sovieticii au înființat trei republici prin avantajarea teritorială a georgienilor şi azerilor în detrimentul armenilor. Având o conștiință istorică adânc înrădăcinată în trecutul lor imperial şi susținuți de o diasporă influentă, răspândită peste tot în lume, armenii erau mai dificil de controlat. Astfel, Moscova a atașat teritorii istorice armenești Georgiei (Ahalkalaki şi Ahalţihe), respectiv Azerbaidjanului (Nagorno-Karabah şi Nahicevan). Spre deosebire de Baku şi Tibilisi, Erevanului i-a fost blocat şi accesul nu doar la litoralul pontic sau caspic, ci şi la culoarul natural dintre aceste spații maritime. Comparativ cu Azerbaidjanul, şi Georgia, care a probat forţa de a fonda în trecut un regat pan-caucazian, a fost defavorizată. Pe teritoriul său sovieticii au organizat enclave susţinute să îşi obţină independența în raport cu Tibilisi, pe care rușii le-au recunoscut-o ulterior (Abhazia, Osetia de Sud).
În pasul montan Dariel, ce leagă nordul şi sudul Caucazului, Moscova i-a sprijinit pe oseți să domine axul strategic din zona georgiană. În Abhazia şi Adjaria, a alimentat separatismul faţă de Tibilisi ca să-i limiteze accesul la Marea Neagră. În schimb, în Nagorno-Karabah a susţinut doar separatismul, nu şi independentismul armean. A situat exclava Nahicevan în proximitatea Azerbaidjanului, interpunerea minimă a Armeniei la frontiera cu Iranul fiind, pentru Baku, ușor de cucerit. În Lekia nu a capacitat separatismul lezghin, iar Azerbaidjanul şi-a valorificat accesul deplin la Marea Caspică. Azerii au fost avantajați deoarece se află pe cel mai scurt drum din Heartland spre Oceanul Indian, iar Moscova îşi putea deschide, cu ajutorul lor, o ieșire la mările calde. A contat şi experiența istorică a turco-azerilor, care, exploatându-şi poziţia geografică, au creat statul eldiguzid întins de la Marea Caspică până la Golful Persic.
Evoluții geostrategice
Ocuparea porţii caucaziene s-a înscris într-o strategie mai amplă de control a zonelor de acces în Heartland, unde sovieticii au creat enclave pentru a fi exploatate ofensiv (cap de pod) sau defensiv (bastion), în funcţie de conjunctura istorică. Complicând situaţia identitară şi teritorială, au generat un climat inter-comunitar tensionat şi şi-au atribuit rolul de arbitru pentru a interveni sub acest pretext. Însă conflictul armeano-azer a fost dificil de gestionat chiar şi pentru URSS, degenerând într-un război ce i-a accelerat disoluția. Evoluţia Caucazului a fost, este şi va fi strâns legată de cea din istmul ponto-baltic, la extremitățile căruia Moscova a înființat enclavele Transnistria (în sud, pe direcția Balcani) şi Kaliningrad (în nord, pe direcția Câmpiei polono-germane). Pentru a fragiliza centrul istmului, situat între aceste enclave militarizate, a anexat Ucrainei multiple regiuni diverse etno-lingvistic, în special rusofone.
În urma dezintegrării URSS, Occidentul a avansat, prin UE şi NATO, spre istmul ponto-baltic, iar Moscova a blocat porțile de acces în Heartland: a alimentat tensiunile din Transnistria şi s-a repliat pe aliniamentul Crimeea – Donbas, declanșând conflictul din Ucraina. O evoluție similară s-a înregistrat şi în Caucaz, unde Moscova şi-a consolidat poziţia în nord, anihilând separatismul islamist din Cecenia şi extensia lui în Daghestan, pentru a păstra controlul Porții Derbent. În Caucazul de Sud, în Georgia, a sprijinit separatismul oset, adjar şi abhaz , iar în Nagorno-Karabah l-a sprijinit pe cel armean. A intervenit chiar militar contra Georgiei, pentru a-şi conserva influenţa în Osetia de Sud cu acces la Pasul Darial. Însă Moscova nu a reuşit să îşi mențină poziţia de forţă în Caucazul de Sud, tinzând să se replieze spre nord, pentru a controla intrarea în Heartland, pe linia puternic fortificată natural: Abhazia – Osetia de Sud – Daghestan.
Perspectivă geopolitică
Profitând de mobilizarea Moscovei în istmul ponto-baltic, Turcia şi-a afirmat puterea în Caucazul de Sud, prin susţinerea Azerbaidjanului în conflictul său din Nagorno-Karabah cu Armenia, sprijinită de Rusia. Astfel, Turcia poate utiliza Azerbaidjanul ca platformă (cap de pod) pentru a-şi extinde influenţa în zona statelor turcofone din Asia Centrală. Ankara, şi nu Teheranul, valorifică din plin poziţia geografică avantajoasă a Azerbaidjanului, creată de sovietici în detrimentul Georgiei şi, mai ales, al Armeniei. Situaţia se datorează, în special, faptului că Moscova a favorizat construcția unei identități azere laice şi turcice în plan etno-lingvistic, în detrimentul apartenenței religioase șiite. Tendința Moscovei de a se replia în nord poate fi exploatată şi de Occident pentru a strânge legăturile cu Georgia şi Armenia, state creștine care, datorită particularităților culturale, nu pot fi cooptate în proiectul turcofon al Ankarei.
Perspectiva ar avantaja şi Turcia care ar putea miza pe Occident pentru a diminua eventuala presiune ruso-iraniană de a-i limita influența în Caucazul de Sud. În plus, în cazul în care Occidentul îi garantează securitatea în cadrul unui proces de integrare, Erevanul ar putea accepta, sub controlul său, deschiderea unui culoar de transport pe teritoriul armean care să conecteze durabil Nahicevanul de Azerbaidjan. Crearea unui punct de sprijin, coagulat în jurul nucleului georgiano-armean, reprezintă un factor major de persuasiune prin care Occidentul poate să stimuleze democratizarea societăților conservatoare din zonă. Există, însă, şi multiple probleme ce necesită a fi rezolvate într-un astfel de scenariu: stimularea cooperării între Erevan şi Tibilisi, instabilitatea din Marea Neagră provocată de războiul din Ucraina, ostilitatea Rusiei şi a Iranului, prezența enclavelor susținute de Moscova în Georgia, tensiunile armeano-azere.
Abstract
The control of natural gates is a geostrategic necessity for any state seeking to consolidate its position in the occupied territory or to expand. To highlight the major role of the natural gate in the evolution of empires, we will present the case of Caucasus, which interconnects the Heartland and the Rimland. The Caucasus is analyzed not only as a region at the crossroads of worlds, but also of times, influenced by current developments consisting of Russia’s tendency to retreat to the North Caucasus, Turkey’s strategic progress in the South Caucasus and the West’s opportunity to act in the area.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Geografie şi Geologie)
