Un punct de plecare raţional în examinarea noţiunii de capital intelectual îl constituie analiza organizaţiei făcută din perspectiva resurselor. Privită din această perspectivă, orice organizaţie sau firmă se prezintă ca un sistem format dintr-un set de resurse mobilizate în cadrul unei structuri date. Capitalul intelectual poate fi astfel pus într-o relaţie directă cu arta şi ştiinţa de a extrage maximum de valoare din resursele aflate la dispoziţia organizaţiei şi din modalităţile de utilizare a acestor resurse.
În accepţiune economică, prin activ se înţelege o resursă aflată sub controlul unei organizaţii ca rezultat al unor evenimente trecute (investiţii, tranzacţii) şi care este susceptibilă să genereze beneficii în viitor.
Activele intangibile (denumite şi „incorporale”, „imateriale”, „invizibile” sau „intelectuale”) constau în cunoaştere existentă, sub diverse forme, la purtătorii ei umani sau încorporată în diverse artefacte.
Conform lui Skyrme (Skyrme, 1997), cunoştinţele şi capitalul intelectual sunt active „ascunse” ale unei companii, ceea ce susţine ideea lui Steward privitoare la crearea de avantaje competitive prin buna gestionare a acestui tip de active. Foarte mulţi autori au încercat să surprindă în câteva cuvinte esenţa conceptului de capital intelectual.
Conform lui Steward (Steward, 2000), capitalul intelectual este „material intelectual cunoştinţe, informaţii, proprietate intelectuală, experienţă care pot fi folosite pentru a crea bogăţie”. În această direcţie se încadrează şi definiţiile date de Hugh McDonald: „cunoştinţele care există într-o organizaţie şi care pot fi folosite pentru a crea un avantaj competitiv” şi de Leif Edvinsson şi Pat Sulivan: „cunoştinţele care pot fi convertite în valoare”. Este vorba de un potenţial intelectual, constituit din cunoştinţe în diferite forme, care are capacitatea de a se transforma în cadrul proceselor tehnologice şi manageriale într-o serie de elemente operaţionale, active, creatoare de valoare, care să fie integrate în produsele finale atât materiale, cât şi imateriale, ale unei companii.
Pentru a delimita clar conceptul de capital intelectual, sunt definitorii următoarele afirmaţii:
– capitalul intelectual este suma a tot ceea ce ştiu oamenii dintr-o organizaţie, conferindu-i acesteia avantaje competitive pe piaţă;
– capitalul intelectual este recunoscut ca fiind o valoare în majoritatea organizaţiilor, dar acesta nu este măsurat şi evaluat în nicio altă declaraţie financiară a organizaţiei, cu excepţia valorii de piaţă atinse la bursă;
– capitalul intelectual reprezintă materialul intelectual care a fost formalizat, capturat şi pus în valoare pentru a produce active şi mai valoroase. El este dat de acele cunoştinţe care pot fi transformate în valori.
OECD (Organization for Economic Cooperation and Development) (OECD, 1999) defineşte capitalul intelectual ca valoarea economică a două categorii de active intangibile ale organizaţiei: organizarea capitalului structural şi capitalul uman.
Capitalul structural se referă la proprietatea asupra sistemelor informatice, reţele de distribuţie, lanţuri de aprovizionare. Capitalul uman include resursele umane, precum şi clienţii şi furnizorii.
Deseori, termenul de capital intelectual este tratat ca fiind sinonim cu termenul de active intangibile sau active ale cunoaşterii. Oricum ar fi, OECD consideră capitalul intelectual a fi un subansamblu al activelor cunoaşterii (knowledge assets).
În condiţiile economice de astăzi, capitalul intelectual este un factor critic de succes, nu numai pentru organizaţiile care utilizează cunoaşterea în mod intensiv, dar şi pentru celelalte tipuri de organizaţii.
Capitalul intelectual poate fi definit în moduri diferite (Edvinssson, 1997; Steward, 2000). Cu toate acestea, majoritatea definiţiilor prezintă elemente similare, cum ar fi:
a) caracterul invizibil (intangibil) al capitalului intelectual;
b) relaţia strânsă a capitalului intelectual cu cunoştinţele şi experienţa angajaţilor, clienţii şi tehnologiile pe care le utilizează organizaţia;
c) legătura cauzală dintre capitalul intelectual şi succesul viitor al organizaţiei.
După van Buren (van Buren, 1999), capitalul intelectual al unei organizaţii include abilităţile (măiestria) angajaţilor, procesele care au loc în organizaţie şi valoarea relaţiilor cu clienţii. Ca atare, activele financiare nu sunt incluse în structura capitalului intelectual.
În literatura de specialitate au fost prezentate o serie întreagă de lucrări menite să elaboreze un cadru conceptual care să favorizeze înţelegerea structurii capitalului intelectual al unei organizaţii date. Astfel, după Edvinsson şi Malone, capitalul intelectual al unei organizaţii este divizat în trei forme de bază: capitalul uman, capitalul structural şi capitalul de clienţi. Toate capabilităţile individuale, abilităţile şi experienţa angajaţilor şi a personalului de conducere, creativitatea şi spiritul de inovare sunt incluse în termenul de capital uman. Capitalul structural este descris ca infrastructură de suport a capitalului uman. El include, de exemplu, bazele de date şi brevetele de invenţie deţinute de organizaţie. În capitalul de clienţi sunt incluse relaţiile cu clienţii. Sveiby (Sveiby, 1987) susţine, de asemenea, afirmaţia conform căreia capitalul intelectual al unei organizaţii poate fi clasificat ca o familie formată din trei entităţi: competenţa angajaţilor, structura internă şi structura externă.
Aceste trei entităţi au definiţii similare formulărilor date de Edvinsson şi Malone, cu excepţia culturii şi filozofiei de management adoptate de organizaţie. După Edvinsson şi Malone, acestea aparţin primei entităţi (capabilităţi individuale), în timp ce, după Sveiby, ele aparţin structurii interne.
Brooking (Brooking, 1996) împarte capitalul intelectual al unei organizaţii în patru categorii: active centrate pe factorul uman (human-centered assets), active infrastructurale (infrastructural assets), active de proprietate intelectuală (intelectual property assets) şi active de piaţă (market assets). Acest cadru diferă de cele precedente, deoarece a doua entitate (capitalul structural sau structura internă) este divizat în două entităţi separate. Activele infrastructurale includ procese, metode şi tehnologii, în timp ce activele de proprietate intelectuală se referă la patente şi drepturi de copyright.
Repere istorice ale capitalului intelectual în organizaţii
Evoluţia studiilor privind capitalul intelectual a urmat un model care, deşi astăzi nu scapă unei priviri retrospective, era indiscernabil pentru pionierii care au jalonat aceste preocupări. Originea acestei „mişcări” ştiinţifice este tricentrică (Japonia, Statele Unite şi Europa).
În Japonia, momentul iniţial este marcat de lucrarea fundamentală a lui Hiroyuki Itami privind efectele a ceea ce el numea activele invizibile asupra managementului corporaţiilor japoneze.
În Statele Unite, începuturile pot fi identificate în lucrările unui grup de economişti aflaţi în căutarea unor viziuni sau teorii diferite privind funcţionarea firmelor comerciale. Punctele de vedere ale acestor economişti (Penrose, Rumelt, Wemerfelt ş.a.) au fost cristalizate de David Teece, de la Universitatea din Berkeley (California), într-un articol de referinţă publicat în 1986 şi având ca subiect comercializarea tehnologiilor.
Europa este reprezentată în acest sumar tablou al începuturilor de Karl-Erik Sveiby (Suedia) care, în lucrarea sa dedicată dimensiunii umane a capitalului intelectual, a conturat o viziune bogată în consecinţe asupra potenţialului de valorizare a unei întreprinderi, pornind de la competenţele şi cunoştinţele deţinute de angajaţii acesteia.
Structura capitalului intelectual
Au existat un număr de încercări de identificare a variatelor componente ale activelor intelectuale. Proliferarea definiţiilor, a clasificărilor şi a metodelor de cuantificare din ultimii ani a scos la iveală dificultăţi conceptuale, metodologice şi practice. Dificultăţile metodologice au apărut chiar de la început, când termenul de active intelectuale nu a fost acceptat de unele ţări care foloseau termenii de capital intelectual sau intangibil sau chiar de capital al cunoaşterii.
Există o tendinţă larg răspândită astfel încât folosirea termenilor intangibil, capital intelectual sau active intelectuale a devenit interschimbabilă. Unii vor găsi diferenţe între aceşti termeni, dar ei se referă la aceeaşi realitate: active ne-fizice cu un potenţial de avânt în viitor.
Nu există o definiţie sau o clasificare global acceptată a activelor intelectuale. Majoritatea definiţiilor sunt de acord cu trei caracteristici majore:
– ele sunt surse ale unui profit probabil în viitor;
– lipsa substanţei fizice;
– în anumite limite, pot fi reţinute şi tranzacţionate de o firmă.
Un determinat crucial al inovării afacerii şi creării valorii pare să răsară din componentele capitalului intelectual altele decât cercetarea-dezvoltarea. Conform unei cercetări făcute de Confederation of British Industry, „politicile guvernamentale suferă un eşec în susţinerea activităţii de inovare din cauză că se concentrează exclusiv pe cercetare-dezvoltare şi susţinerea cercetărilor ştiinţifice şi tehnologice în dezvoltarea altor arii de inovare a afacerii”. Un studiu făcut de OECD (Organization for Economic Cooperation and Development) asupra activităţilor care contribuie la inovare a arătat că ele includ o gamă largă de activităţi complementare cercetării-dezvoltării, antrenare, cumpărarea de cunoştinţe şi cercetări privind lansarea pe piaţă a inovaţiilor. Cunoaşterea poate fi atât generată în interior, cât şi cumpărată din exterior. Antrenarea forţei de muncă cu abilităţile necesare cerute pentru dezvoltarea sau introducerea de produse şi procese inovative şi alte tipuri de cheltuieli inovative, cum ar fi investiţiile în cercetările de piaţă şi de marketing referitoare la lansarea unui nou produs pe piaţă. Cheltuielile cu inovarea sunt, de obicei, estimate a fi de 2-4 ori mai mari decât costurile cu cercetarea-dezvoltarea la un nivel al firmei şi au toate caracteristicile unui activ, deşi acesta se poate deprecia rapid.
În ciuda faptului că un număr de clasificări ale activelor intelectuale a fost propus, categorizarea propusă de Comisia Europeană prin proiectul „Meritum” pare a fi folosită în cele mai comune ghiduri de capital intelectual, precum şi în articole academice. Capitalul intelectual este clasificat în trei categorii: capital uman, capital relaţional şi capital structural.
Capitalul uman este definit ca şi cunoaşterea, abilităţi şi know-how pe care „angajaţii le iau cu ei când pleacă seara”. Exemple sunt capacitatea inovativă, creativitatea, know-how, experienţa acumulată, capacitatea de a lucra în echipă, flexibilitatea angajaţilor, toleranţa pentru ambiguitate, motivaţia, satisfacţia obţinută prin muncă, capacitatea de învăţare, loialitatea, antrenamentul, educaţia. Thomas Davenport (Davenport, 1999) construieşte un model al salariatului ca investitor în capitalul uman (educaţional). El notează că, în ultimii ani, numărul locurilor de muncă înalt specializate a crescut la toate nivelurile de educaţie, în detrimentul muncilor necalificate, slab specializate, precum şi al managerilor de pe niveluri inferioare (maiştrii, şefii de echipă etc.). Investiţia în educaţia continuă apare, astfel, ca o prioritate pentru indivizi şi o asigurare în faţa riscurilor şomajului şi sărăciei. Pe de altă parte, companiile pot obţine un profit superior investind, mai degrabă, în educaţia propriilor angajaţi, decât în mărirea stocului de capital economic. Efectele în planul productivităţii muncii se văd imediat, salariaţii devenind mai creativi şi având o independenţă decizională crescută, putând reacţiona mai eficient, cu soluţii optime în situaţii noi şi neaşteptate. Interesul deosebit pentru investirea în capital uman este reflectat şi de preocuparea constantă a OECD de a sprijini creşterea economică, prin programe de dezvoltare a capitalului educaţional.
Studiile internaţionale raportate pentru ţările OECD arată că, la nivel individual, rata profitului investirii în educaţie este mai ridicată pentru absolvenţii de învăţământ superior, decât pentru cei de liceu. În acelaşi timp, probabilitatea şomajului şi a sărăciei se diminuează odată cu creşterea gradului de instruire. La nivel macrosocial, rata profitului investirii în învăţământul secundar depăşeşte, în general, rata profitului capitalului utilizat în afaceri (activităţi de producţie sau comerciale), în timp ce beneficiile rezultate din investirea în învăţământul terţiar se plasează la niveluri similare cu rata profitului capitalului investit în activităţi comerciale sau de producţie. Guvernele joacă, fără îndoială, rolul central în direcţionarea formării şi dezvoltării capitalului uman. Bugetele publice sunt, în general, principalii finanţatori, dar cheltuielile private, ale gospodăriilor şi firmelor, sunt şi ele destul de importante. Beneficiarii dezvoltării capitalului uman sunt, deopotrivă, indivizii, firmele şi societatea. Investirea în capital uman, ca decizie politică cu importante efecte distribuţionale şi de creştere, este condiţionată de toate aceste aspecte. Ea presupune cinci tipuri de opţiuni majore (OECD, 1998): decizia asupra nivelului optim de investire, pentru societatea în cauză şi membrii săi; modul de repartizare a costurilor între bugetul public, gospodării şi firme/ organizaţii, toate părţi beneficiare ale investiţiei; alocarea optimă a resurselor rare (precum accesul în învăţământul superior sau la cel preşcolar, accesul la îngrijire medicală etc.), dată fiind inegalitatea distribuirii beneficiilor; asigurarea echităţii în ceea ce priveşte distribuţia beneficiilor investirii în capital uman; stabilirea procedurilor de monitorizare, măsurare, evaluare şi asumare a responsabilităţii pentru rezultatele investiţiei pe termen scurt, mediu şi lung. Metodele de stimulare a investiţiilor gospodăriilor şi firmelor în capital uman au în vedere, printre altele, informarea acestora asupra beneficiilor investiţiei, reduceri de taxe şi impozite pentru costurile dezvoltării capitalului uman, recunoaşterea diplomelor obţinute prin urmarea cursurilor de scurtă durată sau a învăţământului deschis, impunerea transparenţei pe piaţa muncii, astfel încât să fie evidentă legătura dintre educaţie şi cunoştinţe, pe de o parte, şi salarii, de cealaltă parte (OECD, 1996).
Capitalul relaţional se concentrează asupra resurselor care apar din relaţiile externe ale firmei cu clienţii, furnizorii şi partenerii de cercetare-dezvoltare. Comprimă acea parte a capitalului uman şi structural care se implică în relaţiile companiei cu acţionarii. Exemple sunt imaginea, loialitatea clienţilor, satisfacţia clienţilor, legăturile cu furnizorii, puterea comercială şi capacitatea de negociere cu entităţile financiare.
Capitalul structural se referă la cunoştinţele care rămân în firmă „seara, după ce pleacă angajaţii”. Aceasta comprimă rutinele organizaţionale, procedurile, sistemele, cultura şi bazele de date. Exemple sunt flexibilitatea organizaţională, serviciile de documentare, existenţa centrelor de cunoaştere, utilizarea generală a tehnologiei informaţiilor şi a capacităţii de învăţare a organizaţiei. În ciuda faptului că asemenea clarificări au fost folosite pentru a dezvolta linii directoare şi de cercetare, probabil că acestea nu sunt atât de importante şi relevante asupra valorii pentru investitori şi manageri. Aceasta nu înseamnă că investitorii nu ţin cont de activele intelectuale în cercetarea şi în judecata lor de a investi. Mai degrabă, ei consideră alte categorii de active intelectuale mai importante, cum ar fi puterea brandului, reputaţia, managementul abilităţilor, valoarea francizei.
Concluzii
Aşa cum am prezentat anterior, organizaţiile pot să depindă pentru supravieţuire mai mult de capitalul lor intelectual, decât de activul lor fizic. Aceasta, fiindcă tot mai multe organizaţii devin amorfe şi se bazează pe cunoaştere. Pentru a pune în valoare potenţialul unor întreprinderi, este foarte importantă atragerea şi reţinerea combinaţiei corecte de oameni care să dispună de expertiză colectivă şi să aibă acces la reţelele de informaţii. Cu atât mai mult dacă se are în vedere rapiditatea multora din progresele tehnologice şi potenţialele profituri pentru organizaţiile din sectorul privat, care exploatează primele noile oportunităţi ale pieţei.
Importanţa capitalului intelectual ca factor cheie în aprecierea valorii unei organizaţii s-a reflectat în evaluările bursiere. În Marea Britanie, de exemplu, „British Steel” (înainte să devină o parte din „Corus”) nu s-a mai aflat în topul celor 100 de companii cotate la bursa de valori, spre deosebire de „Kingston Communications”. Anterior, „Kingston Communications” fusese serviciul telefonic municipal deţinut de autoritatea locală din Hull. O evoluţie înrudită a fost tendinţa ca acţiunile să fie achiziţionate mai mult pe baza încrederii în capacitatea organizaţiei de a exploata oportunităţile pieţei folosindu-se de expertiză, decât pe activul fizic sau cifra sa de afaceri. Acesta a fost uneori cazul cu companiile implicate în exploatarea Internetului. Considerăm că urmarea poate fi o viziune extrem de speculativă despre valoarea în viitor a companiilor. Perspectiva finală este aceea că puterea acestor bunuri intangibile creşte. Baruch Lev, de la Universitatea Stern din New York, a examinat tipologiile de investiţii americane. Conform spuselor sale, în 1929, 70% din investiţiile americane se axau pe bunuri tangibile şi doar 30% pe bunuri intangibile. Investitorii acelor vremuri „sprijineau lucruri concrete”. Până în 1990, tiparul a fost inversat. În ziua de azi, investiţiile în bunuri intangibile domină piaţa. Vorbim despre lucruri precum cercetare, educaţie, abilităţi, software IT şi Internet. Economiile lumii sunt acum conduse de factori invizibili. Capitalul intelectual al naţiunilor este noua lor bogăţie. Capitalul nu este doar financiar, ci orice aduce noi venituri.
Autor: Florin Știbli
