Istoria Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) începe în anul 1945, când, după două războaie mondiale, statele lumii au convenit asupra necesităţii perfectării unor organisme care să faciliteze pacea şi dialogul, să promoveze securitatea mondială, dezvoltarea durabilă şi drepturile omului. A fost momentul în care lumea a realizat că acordurile politice şi economice nu sunt suficiente pentru a stabili o pace durabilă, componenta educaţional – cultural – ştiinţifică fiind cel puţin la fel de importantă în acest peisaj.
Din perspectivă culturală, UNESCO are ca obiectiv identificarea, protejarea şi conservarea patrimoniului cultural şi natural din întreaga lume considerat a fi o valoare remarcabilă pentru umanitate. Acest deziderat a luat forma unui tratat internaţional numit Convenţia privind Protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, adoptat de UNESCO în anul 1972 şi ratificat de România în anul 1990, care pune bazele Listei patrimoniului mondial, „o listă a bunurilor patrimoniului cultural şi patrimoniului natural apreciate ca având o valoare universală excepţională”.
Descoperirea patrimoniului cultural
Din punct de vedere antropologic, statuarea noțiunii de „patrimoniu cultural” în cadrul domeniului numit generic „cultură” trebuie să fie înțeleasă, mai degrabă, ca o serie de valori, evenimente istorice, repere în conștiința unei națiuni, obiective ce contribuie la crearea unei moșteniri comune, a unui ethos care poate deveni un reper în viața și dezvoltarea unei societăți. Așadar, chiar și în situația în care cultura, în general, are o evoluție sinusoidală (influenţată de interferența cu alte culturi, perioada istorică, regimuri politice sau importarea unor curente culturale externe), patrimoniul reprezintă liantul între trecut și prezent, un reper istoric sau cultural care poate conduce la dezvoltarea sentimentului de apartenență a unei persoane sau a unui grup etnic față de națiunea de care aparține, fiind astfel un element esențial în cadrul conceptului de „identitate națională”.
Din punct de vedere istoric, dezvoltarea unei culturi naționale unitare își are originea la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea când pe teritoriul Ţărilor Române se întrepătrundeau și începeau chiar să coexiste două curente, unul vest european şi celălalt oriental. Primul, cu puternice influențe franceze, era promovat în special oamenii de cultură care înțelegeau că dezvoltarea statului în ansamblul său ar trebui plece de la relația cetățean – societate – stat. Al doilea era puternic susținut de influența exercitată de către Imperiul Otoman prin intermediul domnitorilor fanarioți și își avea adepți în special în rândurile marii boierimi.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea se observă o creștere a influenței culturii occidentale, în special franceze, în societatea Ţărilor Române, elita culturală de la acea vreme studiind în Franța atât științe administrative sau juridice cât și artele, la școli de prestigiu precum Ecole des Beaux-Arts de la Paris.
Fenomenul de aculturaţie de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a reuşit să conecteze societatea românească la cea occidentală, această perioadă fiind considerată o perioadă de importanţă majoră în domeniul vieții culturale, în special prin preluarea ideilor în domeniul cercetării și protejării monumentelor istorice, a arhitecturii și urbanismului. Deşi opuse pe fond, tendinţele expresive majore – modernismul şi căutările naţionale – se regăseau într-o simbioză neobişnuită. Spre exemplu, ideologiile dominante în teoria arhitecturii în perioada interbelică – tradiţionalismul (valorile ortodoxismului) şi modernitatea (valorile occidentale), deşi aprig disputate la nivel teoretic, se îmbină în oraşele româneşti aflate în (re)construcţie şi în adaptarea la modernitate.
Înțelegând importanța patrimoniului cultural în dezvoltarea sentimentului național și a unei identități conexe, Spiru Haret, în calitate de secretar general al Ministerului Cultelor și Instrucțiunilor Publice, și Grigore Tocilescu, directorul Muzeului Național de Antichități, au propus crearea unui cadru legislativ care să vizeze protejarea dovezilor materiale ale civilizației, creației și istoriei înaintașilor, rezultând astfel, în noiembrie 1892, ”Legea pentru conservarea monumentelor naționale” și ”Legea pentru descoperirea monumentelor și obiectelor antice”. În aceeași perioadă se înființează și Comisiunea Monumentelor Istorice a cărei activitate principală a fost reprezentată de realizarea de studii și cercetări ale monumentelor istorice și implementarea unor proiecte de cercetare, inventariere, restaurare și protecție a siturilor arheologice și a obiectivelor de patrimoniu. După crearea cadrului legal și numirea în Comisiunea Monumentelor Istorice a unor personalități culturale marcante (Grigore Tocilescu, Vasile Alexandrescu Urechia, Titu Maiorescu ș.a.) sunt realizate cercetări arheologice în situri de o importanță deosebită pentru istoria poporului român (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Adamclisi, Tomis, Histria etc.) și sunt documentate monumentele istorice de factură ecleziastică din regiunea Moldovei. Comisia de specialitate a tipărit trimestrial Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, o publicație dedicată studierii monumentelor istorice şi picturii murale. Prin monografiile istorice și arhitecturale publicate s-a constituit o bază informațională de peste 120.000 de documente, foarte utile și în prezent atât pentru înțelegerea proceselor anterioare de restaurare cât și pentru reconstituirea istoriei cu ajutorul monumentelor dispărute.
Resursa dezvoltării durabile
Începând cu secolul al XX-lea se observă o schimbare de paradigmă în privința raportării la elementele constitutive ale patrimoniului cultural. Astfel, la nivel internațional, concomitent cu cercetarea, studierea și conservarea monumentelor istorice, se renunță treptat la ideea ”muzeificării” acestora, punându-se accent, în schimb, pe deschiderea elementelor de patrimoniu către publicul larg și valorificarea acestuia, în conformitate cu statutul deținut. Mai mult, patrimoniul cultural începe să devină un start-up din punct de vedere economic, obiectivele istorice și culturale, îndeosebi cele de valoare universală excepțională, căpătând un rol important în viața economică a statelor.
În noul context, patrimoniul cultural, deși reconfirmă importanța identității și a specificității locale, regionale și naționale, a devenit un factor de dezvoltare durabilă. El exercită un impact amplu şi de durată asupra comunităţilor, nu numai în termeni de identitate naţională ci şi din perspectivă economică şi socială, fiind astfel o resursă sustenabilă.
Patrimoniul cultural este, astăzi, un factor care stimulează incluziunea socială şi un motor în dezvoltarea turismului cultural, industriile culturale şi creative având un aport foarte important în sprijinirea dezvoltării economice locale şi regionale.
Potrivit statisticilor Eurostat privind cultura, în anul 2020, la nivelul Uniunii Europene existau 7.2 milioane de persoane (aproximativ 3,6% din numărul total de angajaţi) care lucrau în sectorul cultural, iar proporţia dintre locurile de muncă directe şi cele indirecte sau induse este de 1 la 27 (cu alte cuvinte, un loc de muncă în sectorul cultural stimulează apariţia a nu mai puţin de 27 de alte locuri de muncă în servicii, turism, transporturi etc.). În comparaţie, industria automobilelor înregistrează un raport de 6 la 3. Un studiu mai vechi al Băncii Mondiale indică faptul că pentru fiecare milion de dolari investit în reabilitarea clădirilor istorice sunt create 31,3 locuri de muncă, în timp ce aceeaşi sumă investită în industriile prelucrătoare produce doar 21,3 poziţii pe piaţa muncii. Într-un top realizat de Forumul Economic European în anul 2019, cu privire la „Cele mai competitive 10 ţări din punct de vedere turistic”, Spania, Franţa şi Germania ocupă primele locuri, iar atracţiile identificate ca fiind de interes pentru vizitatori sunt reprezentate de resursele naturale şi culturale (multe dintre ele în patrimoniul UNESCO).
Cu toate acestea, România înregistrează cea mai mică pondere la nivelul Uniunii Europene pe segmentul ocupării forţei de muncă în domeniul cultural raportat la numărul total de angajaţi, respectiv 1,4%, iar aportul patrimoniului cultural în economie este încă în fază incipientă, fiind necesare eforturi susţinute pentru poziționarea domeniului ca un al patrulea pilon al dezvoltării durabile, alături de sectoarele economic, social și de mediu, prin punerea în valoare a elementelor de identitate locală și regională și o mai bună protejare a patrimoniului cultural.
Zorii unor politici eficiente în ţara noastră pe acest segment par să fi răsărit, dacă privim exemplul cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia (obiectiv inclus în anul 1999 în Lista patrimoniului mondial UNESCO), care, în pofida restricțiilor generate de pandemia de coronavirus, a înregistrat în anul 2021 un număr de aproximativ 75.000 de turişti, generând astfel venituri de aproximativ 1,1 milioane de lei. Astfel, ca urmare a instituirii, de către autorităţile locale, a unor măsuri de protejare şi punere în valoare turistică a monumentului istoric, într-o perioadă de numai 7 ani numărul turiștilor a crescut cu 150%, în timp ce, din punct de vedere economic, s-a înregistrat o creștere a veniturilor de aproximativ 300%.
Abstract
Understanding the effects of globalization and accepting the fact that each society has a certain and unique history and cultural identity, with its own characteristics, we can preserve, in the long term, all the elements of the national identity (ideas, buildings, writings) which countries were built on. On this foundation, UNESCO conducts its primary mission in preserving and promoting cultural diversity, succeeding along the way in creating stable and unique opportunities that may generate important economic development.
Autori: Lorinel Bratosin și Daniel Velicu
