Între două paradigme
Conform perspectivei avansate de Sherman Kent – promotorul primului proiect instituţional modern de analiză de informaţii în contextul celui de-al Doilea Război Mondial -, avantajul strategic poate fi obţinut în urma regândirii intelligence-ului ca domeniu academic, fiind necesară, totodată, o distincţie între „gândirea strategică” şi non range planning ori forecasting.
Plecând de la aceste premise, intelligence-ul strategic a cunoscut un succes deosebit în timpul Războiului Rece, întrucât asigura factorilor de decizie sprijinul necesar continuării operaţiunilor şi evalua în mod clar ameninţările, dar şi punctele tari şi pe cele slabe ale strategiilor adoptate, în special în ceea ce priveşte descurajarea nucleară.
În prezent, teoria de intelligence este marcată de impactul incertitudinii, care s-a impus decisiv asupra eforturilor de normare a activităţii de analiză şi a determinat o axare pe identificarea de mecanisme de diminuare a ei (mai ales în contextul „surprizelor” care au marcat ultimul deceniu).
Astfel, actualul mediu de securitate „forţează organizaţiile de intelligence să adere la două paradigme distincte pentru a-şi desfăşura activitatea: cea tradiţională, care implică soluţionarea de puzzle-uri, în cazul ameninţărilor statale obişnuite, şi una nouă, adaptată la ameninţările transnaţionale”.
Intelligence-ul strategic nu se mai află, potrivit unor experţi, printre priorităţile beneficiarilor, preocupaţi, mai degrabă, de „urgenţa” producerii evenimentelor, şi aduce, astfel, în prim plan, gândirea tactică. În consecinţă, analizele prea elaborate sau prea depărtate în timp tind să fie ignorate. În paralel, câştigă tot mai mulţi aderenţi teoria conform căreia o comunitate de informaţii ar putea deveni „furnizor de cunoaştere”, în loc de simplu „producător de informaţii”, perspectivă ce se poate concretiza începând cu o apropiere a serviciilor de informaţii de beneficiar şi depăşirea „barierei de protecţie” între analişti şi decidenţi.
Informaţia, resursa strategică de putere
Globalizarea şi revoluţia informaţională au schimbat centrul de interes al comunităţilor de informaţii. Avantajele noii societăţi tehnologice şi consecinţele în plan social, politic şi economic au fost punctate, dar schimbarea continuă a reperelor a avut drept consecinţă, la nivel uman, dezvoltarea unei stări de anxietate, iar la nivelul analiştilor de intelligence – dificultatea de a prezenta beneficiarilor scenarii viabile de evoluţie.
Ritmul alert în care se succed evenimentele a creat presiune atât asupra analistului, cât şi a beneficiarului.
Un plus de incertitudine a fost adus şi de diversificarea tipologiei ameninţărilor, dar şi de extinderea arealului de manifestare. În acest context, nu doar informaţiile sunt critice, ci şi înţelegerea lor, în vederea interpretării coerente a noii dinamici de securitate. În consecinţă, şi metodele tradiţionale utilizate de analişti se pot dovedi nepotrivite şi inaplicabile în cazul unor evaluări care se concentrează pe anticipare şi prevenire.
Mai mult, „producătorul” este obligat să-şi adapteze în permanenţă discursul analitic în funcţie de evoluţiile înregistrate şi, uneori, ajunge să fie depăşit de acestea. De partea cealaltă, „consumatorul” este întotdeauna preocupat de faptul că nu dispune de toate informaţiile de care ar avea nevoie pentru a-şi fundamenta deciziile.
Din acest motiv, se poate spune că asistăm la o explozie de tensiuni fără precedent, generată de o cerere tot mai mare de materiale analitice şi concluzii cu caracter operativ, menite să permită gestionarea situaţiei imediate, rolul informaţiilor de securitate devenind, astfel, decisiv.
De la diagnoză la prognoză
După cum am afirmat mai sus, pe diferite paliere decizionale, a crescut semnificativ cererea de analize, pentru stabilirea şi, mai ales, aplicarea de strategii destinate asigurării unui avantaj prin adaptarea, în timp real, la modificările climatului politic, economic, social, cultural sau ştiinţific.
Creşterea numărului „surprizelor strategice” şi a consecinţelor lor a semnalat analiştilor că este nevoie de o abordare diferită, racordată la posibilităţile tehnice şi cunoştinţele actuale. Apare tot mai evident nevoia de a avea la dispoziţie intelligence anticipativ, ca posibil instrument de corectare, prin decizie oportună, a condiţiilor ce pot conduce la apariţia riscurilor grave de securitate.
Analizele asupra tendinţelor de evoluţie – interne şi externe -, evaluările asupra probabilităţilor de materializare a riscurilor şi ameninţărilor, a efectelor acestora sunt input-uri vitale pe baza cărora decidenţii politici: definesc corect interesul naţional; elaborează o doctrină adecvată şi asigură transpunerea ei în practică; creează o politică de securitate şi o strategie eficientă.
Există o percepţie aproape generalizată potrivit căreia strategic intelligence abordează aspecte care au o relevanţă scăzută pentru nevoile operaţionale curente, deoarece analiza strategică este instrumentul managerului.
Dimensiunea strategică a activităţii de intelligence nu vizează obiective individuale, ci trenduri majore, care pot fi interpretate prin evaluarea unui volum mare de activităţi ţintite. În plus, în procesul de evaluare a problemelor, analiza este focalizată pe identificarea şi expunerea structurii, scopului şi naturii subiectului aflat în atenţie, nu pe realizarea de reacţii imediate, punctuale.
Printre tendinţele ce pot face obiectul unor analize strategice, de interes pentru realizarea securităţii naţionale se pot număra: amplificarea divergenţelor între majoritatea actorilor politici internaţionali asupra modului de abordare a problemelor globale, menţinerea şi, în unele cazuri, acutizarea unor dispute între diverşi subiecţi de drept internaţional în vederea obţinerii unui statut predominant la nivel global, regional sau zonal, emergenţa riscurilor asimetrice prin exploatarea beneficiilor globalizării de către exponenţii grupărilor infracţionale ori ai mişcărilor extremiste, accentuarea decalajului între resursele disponibile şi necesităţile în creştere ale societăţii actuale, menţinerea unor focare de instabilitate regionale cu potenţial de extindere etc.
Practica analitică evidenţiază necesitatea unui cumul de condiţii care trebuie îndeplinite pentru a putea aspira la speranţa construirii unui mecanism eficient de evaluare strategică:
• stabilirea exactă a nevoilor în raport cu capacităţile;
Este fundamental un echilibru între posibilităţile de analiză şi nevoia de securitate. Ar fi ideală acoperirea întregului spectru de posibile ameninţări, însă realitatea ne arată că este nevoie de un sistem extrem de costisitor.
În acelaşi timp, capacitatea beneficiarului de a gestiona informaţiile este limitată de barierele legale şi de interacţiunea cu ceilalţi actori din sistem. În consecinţă, sistemele de suport al strategic warning trebuie croite atent şi, de regulă, dedicat, pe tipuri de beneficiari.
• utilizarea eficientă a instrumentelor de colectare, stocare şi clasificare a input-urilor;
În lipsa unor semnale corecte, constante şi sistematice, orice avertizare este doar „o ghicitoare”. Experienţele ne arată cât de importantă este identificarea ariilor de colectare a informaţiilor şi, implicit, a riscurilor probabile, definirea indicatorilor corecţi de scanare şi evaluare, a unei scale bine dimensionate şi, nu în ultimul rând, instruirea operatorilor, plecând de la ideea că un sistem automatizat nu poate surprinde în totalitate nuanţele relevante.
• pregătirea complexă a analiştilor;
Apariţia atâtor factori noi în ecuaţia securităţii pune în dificultate orice analist. S-a observat în cazul crizelor de securitate anterioare că, deşi au existat numeroase date de avertizare, interpretarea lor liniară nu a permis acoperirea paletei de riscuri posibile.
În acelaşi timp, chiar dacă rigurozitatea şi menţinerea unei formule cuantificabile a interpretărilor constituie fundamentele analizei clasice, este imposibil ca un analist să poată realiza o avertizare strategică fără să aibă imaginaţie. Stimularea imaginaţiei este un must have în mecanismul de instruire a analiştilor de profil.
•colaborarea extinsă;
Pentru a putea să-şi îndeplinească rolul, un producător de strategic warning trebuie să aibă capacitatea de a pune în comun cunoştinţele şi experienţa sa cu ale altor analişti, astfel încât să poată compara, completa şi aprofunda raţionamentele şi concluziile obţinute.
Paradigma need to share, aplicată consecvent de comunitatea americană de informaţii, a fost preluată în majoritatea mediilor de specialitate.
Condiţia fundamentală a unui sistem eficient o reprezintă statuarea încrederii între producătorii de intelligence, care nu se poate realiza fără deplina disponibilitate de a partaja segmentul propriu de expertiză.
Un nou model de interacţiune
Într-o formulă concisă, realizarea unei analize strategice este echivalentă astăzi cu anticiparea unor evenimente având ca bază contextul politic, economic, militar, diplomatic şi cultural actual. Majoritatea crizelor au origini în trecut, un trecut mult mai îndepărtat, în general, decât momentul indicat de analişti ca factor declanşator.
Percepţia analistului asupra faptelor, evenimentelor, situaţiilor şi fenomenelor de interes pentru realizarea securităţii naţionale presupune, în egală măsură, cunoaşterea şi înţelegerea acestora, fiind determinată de competenţa, experienţa profesională, nivelul educaţiei şi valorile culturale.
Conştientizarea impasului teoretic şi practic în care se găseşte analiza contemporană, în special din cauza efectelor negative devastatoare ale eşecurilor de previzionare (precum atentatele de la 11.09.2001 sau declanşarea crizei economice), a determinat comunitatea de intelligence să iniţieze măsuri de reformă.
Prima, şi cea mai avansată în acest sens, a fost comunitatea americană de informaţii care, în plan teoretic şi practic (500 Day Plan for Collaboration and Integration) a mizat pe o abordare colaborativă de partajare a informaţiilor şi a expertizei de care dispun diferitele sale componente.
În momentul în care subiectele de interes aflate în atenţie vizează de la tehnologiile rachetelor nucleare la pandemii – fără a mai ţine cont de problemele emergente ale zilei de mâine – devine imposibilă deţinerea expertizei necesare la nivelul unei singure structuri. În plus, provocările analitice actuale sunt mai puţin închistate într-o logică specifică unui domeniu de interes, apelând adesea la discipline multiple şi arii de expertiză diverse, evoluţii care fac aproape imposibilă realizarea, de către un singur analist, a unei evaluări strategice.
Partajarea cunoaşterii şi crearea condiţiilor optime de schimb de opinii, precum şi scurtarea, la minimum, a lanţurilor ierarhice are ca efect eliminarea unor scurtcircuite apărute ca urmare a avansului tehnologic şi diversificării şi multiplicării riscurilor de securitate, fluidizarea procesului de intelligence şi completarea, prin contribuţia întregului potenţial uman disponibil, a cunoştinţelor aferente unui domeniu din aria de competenţă alocată, stabilirea unui limbaj comun, extrem de important în economia procesului de intelligence, precum şi statuarea ca normă a feed-back-ului beneficiarului.
Activitatea de outsourcing, aflată încă în stadiul de hibrid la nivelul comunităţilor de informaţii, poate constitui un răspuns pentru creşterea fără precedent a cantităţii de informaţii, la dimensiuni ce face imposibilă gestionarea clasică a fluxului de date şi, implicit, a celui de intelligence.
De o tot mai largă recunoaştere se bucură, în ultima vreme, ideea stabilirii unui parteneriat între structurile de intelligence şi mediile academice astfel încât, plecând de la principiul responsabilităţii împărtăşite de realizare a binelui comun, să poată fi abordată, convergent, o serie de provocări de securitate ce vizează domenii de nişă sau ce presupun accesul la cercetare fundamentală.
Autori: Cristian Iancu și Iuliana Udroiu
