„Pentru a-și putea îmbunătăți capacitatea de evaluare și prognoză, analiștii informațiilor de securitate trebuie să înțeleagă foarte clar cum funcționează mintea umană și cum procesează aceasta informațiile” – R.J. Heuer Jr.
Analiza informațiilor este, cel mai adesea, comparată cu un joc de puzzle în care unele piese lipsesc, iar altele aparțin, de fapt, unui alt joc de puzzle. Această analogie își are propriile limite, deoarece puzzle-ul analizei informațiilor include probleme, actori și acțiuni dinamice și permanent supuse schimbării. Analiza informaților reprezintă, așadar, un proces activ, orientat către anumite evenimente sau probleme, abordate din perspective diferite, perspective care să permită testarea ipotezelor concurente și înțelegerea sau explicarea în ansamblu a problemei.
În această ecuație, un rol esențial revine factorului uman, care dă „valoare” datelor primare, integrează și interpretează informații aparent disparate. Implicit, unele dintre problemele care pot interveni în procesul de analiză a informațiilor au ca sursă procesele mentale specific umane. Aceasta deoarece analiza informațiilor este în sine un proces mental, implicit supus subiectivității și limitelor aferente psihologiei umane.
Clișeele, așteptările, prejudecățile, avarismul sau lenea cognitivă, seturile mentale, experiența anterioară funcționează asemenea unor filtre active în decodarea și interpretarea realității. Implicațiile acestora la nivelul analizei informațiilor de securitate națională derivă din aceea că în activitatea serviciilor de informații observatorul direct al realității nu este în ipostaza de a transmite informațiile direct beneficiarului, iar numărul de verigi al lanțului de comunicare până la redactarea informației determină cantitatea și calitatea deformărilor din mesajul integrat în fluxul informativ. Prin urmare, conținutul informațional poate suferi modificări, adăugiri sau omisiuni care privesc datele de context sau chiar esența informației.
Plecând de la aceste considerente, demersul de față își propune inventarierea punctelor slabe și a tendințelor din procesele de gândire umană, deja demonstrate prin experimente atent concepute și evidențierea relevanței acestora pentru analiza informațiilor, ca proces esențial al activității desfășurate de serviciile de informații.
Oamenii își construiesc versiunea lor proprie de “realitate” pe baza informațiilor asigurate de simțuri, dar această versiune este mijlocită de procese mintale complexe care determină căror informații ne conformăm, cum sunt ele organizate și semnificația atribuită acestora. Ceea ce percep oamenii, cât de repede percep lucrul respectiv și cum prelucrează ei aceste informații după ce le-au primit, toate acestea sunt puternic influențate de experiența din trecut, educație, valori culturale, cerințe de rol și norme de organizare, cât și de particularitățile informaților primite. În consecință, indivizii “traduc” realitatea în termenii proprii sau în termeni “convenabili”, conform filtrelor ideologice sau simbolice care intervin în cunoaștere. Acest proces poate fi asimilat cu vizualizarea realității purtând ochelari care pot distorsiona “peisajul”.
Stările de fapt sunt evaluate pe baza imaginilor, iar atitudinea în raport cu realitatea este normată de reprezentările despre acea realitate. Relevanța imaginilor derivă din aceea că, frecvent, se dovedesc a fi mai “funcționale” decât datele reale. Implicit, pot determina distorsiunea realității: imaginea se formează și în absența obiectelor sau a persoanelor, iar indivizii, ca observatori ai realității, percep obiectele și persoanele fie pe baza grilelor de lectură proprii, fie prin mediere tehnică. Factorii psihici, culturali și normele tehnice și profesionale modelează imaginea și decid în mare parte gradul de distorsiune. Scala erorilor este amplă: de la percepția eronată a obiectelor, faptelor, persoanelor, la realități construite plecând de la zvonuri, pseudo – evenimente ridicate la rang de evenimente, la erori de informare (politice, culturale, geografice, istorice, ortografice).
Prin urmare, este important să înțelegem și să conștientizăm propriile lentile prin care informațiile culese sunt inerent filtrate, lentile care dublează procesele de evaluare și cunoaștere: modelele mentale, bias-urile, presupozițiile analitice, stereotipurile, schemele cognitive, categorizarea și atribuirea. Uneori, acestea determină efecte negative, precum fragmentarea și simplificarea excesivă a realității. Aplicarea unui sistem categorial echivalează cu aplicarea unei grile asupra realității sociale, prin urmare, cunoașterea și evaluarea vor fi determinate de elementele grilei, iar aspectele care nu îi corespund tind să se piardă, ca irelevante și uitate, omise. Dincolo de limita optimă, simplificarea excesivă conduce la denaturarea realității, la formarea unor reprezentări inadecvate și, în consecință, comportamentele de răspuns la aceste situații se vor caracteriza prin inadecvare și ineficiență. De aceea, este necesar echilibrul între imperativul simplificării și cel al păstrării autenticității reprezentărilor despre realitatea socială.
Dacă informația poartă în sine diverse grade de interpretare a decupajului de realitate relatat, influențate de accesul direct sau mediat la realitatea descrisă, de așteptările pre-formulate, de datele deja deținute, de caracteristicile psiho-socio-cognitive ale fiecărui comunicator implicat, cum putem elabora un produs analitic obiectiv și, implicit, util în luarea unor decizii?
Pentru obținerea unui grad mai mare de obiectivitate, serviciile de informații operează cu criterii de evaluare a informației și a sursei informației. Aplicarea acestor criterii de evaluare are drept obiective determinarea măsurii în care realitatea relevantă este descrisă adecvat, detectarea modificărilor apărute pe parcursul observării, interpretării și transmiterii, identificarea erorilor de conceptualizare sau a persoanelor care au generat deformarea.
De asemenea, o distincție importantă trebuie realizată între fapte și judecăți. Cu alte cuvinte, atât în etapa de analiză, dar și în etapa ulterioară de elaborare propriu-zisă a materialului analitic, este important ca judecățile individuale (inevitabil subiective) să nu funcționeze și să nu fie tratate ca fapte (date verificate). Distincția devine cu atât mai necesară dacă ne vom raporta la obiectivul final al analizei: rezultatele analizei sunt transmise factoriilor de decizie pentru a fundamenta deciziile acestora. Fostul secretar de stat american Colin Powell a surprins în mod memorabil necesitatea acestei distincții, cerând comunității de informații americane: „spuneți-mi ce știți, spuneți-mi ce nu știți, spuneți-mi ce credeți că se petrece și asigurați-vă că diferența dintre acestea este precizată în mod clar”.
Un argument suplimentar în acest sens este oferit în articolul “The Intelligence Analyst as Epistemologist”, semnat de Matthew Herbert. Plecând de la compararea analizei informațiilor cu epistemologia, autorul pledează pentru dezvoltarea unor instrumente cu ajutorul cărora analiștii să poată gestiona corect și eficient „complexitatea epistemică”:
„Analistul este, în primul rând, o persoană care explică situațiile epistemice. Evaluarea subiectelor particulare propuse pentru expertiză și abilitatea de a le comunica depind de capacitatea analistului de a optimiza situația epistemică”.
Presupozițiile și prejudecățile rămân surse majore ale eșecurilor analitice, afectând atât analiștii, cât și produsele analitice pe care ei le produc. Aceasta deoarece este foarte dificil să conștientizăm propriile prejudecăți și presupoziții pe parcursul analizei informațiilor. Istoria recentă ne oferă două exemple relevante: concluziile extrase ulterior atacului terorist din 11 septembrie 2001 și concluziile formulate cu privire la intervenția trupelor coaliției în Irak începând din 2003.
Din aceste considerente, în general, pregătirea pentru analiza informațiilor de securitate se focalizează pe încercarea de a deschide modelul mental al analistului, de a-l face să evalueze problemele din perspective diferite, cu scopul de a acorda spațiu explicațiilor alternative. Chiar și în cazul analistului experimentat, reacția este aceea de a se baza pe „codurile operaționale” preexistente, create de-a lungul anilor de experiență, care i-au facilitat cunoașterea, devenind rezistente la schimbare.
Evaluarea conținutului și a sursei informațiilor este dublată de efortul constant de a nu modifica prin opinii sau comentarii conținutul referitor la faptele sau evenimentele propriu-zise. Aceasta nu presupune, desigur, înlăturarea subiectivității analiștilor, ci formularea explicită a opiniilor în raport cu faptele. De altfel, psihologia a conchis: înlăturarea subiectivității umane în cunoașterea și descrierea realității este o utopie.
Pentru a ilustra încă o dată acest deziderat, cităm din remarcile lui William Millward, analist al informațiilor de securitate în timpul celui de-al doilea Război Mondial: „(analiza) presupune revizuirea faptelor cunoscute, sortarea celor importante de cele neimportante, evaluarea lor de cel puțin două ori, prin schimb de opinii și formularea unei concluzii prin exercițiul judecății: parte prin inducție, parte prin deducție. Onestitatea intelectuală absolută este esențială. Procesul nu trebuie să fie influențat de emoție sau de prejudecăți și nici de dorința de a fi pe plac”.
În concluzie, analiza informației, proces semnificativ în activitatea serviciilor de informații, nu poate exclude punctele de vedere proprii, care se dovedesc a fi inevitabile. Așadar, o analiză de valoare (în parametrii optimi în raport cu interesele de securitate națională) nu se realizează prin evitarea ideilor preconcepute ale analiștilor: obiectivitatea se obține făcând presupunerile de bază, cu interpretări cât mai explicite, care să permită evaluarea valabilității raționamentelor.
Autor: Irena Chiru
