La scurtă vreme după atacurile din 11 septembrie 2001, oficialii statelor occidentale, şi în special cei ai Statelor Unite ale Americii, declarau că va fi lansată o campanie globală menită să extirpe, o dată pentru totdeauna, rădăcinile terorismului şi să aducă astfel un plus de siguranţă pentru cetăţeni. Dar siguranţa deplină pare tot mai îndepărtată, iar prezentul este rescris continuu de competiţia dintre „cei doi mari“ actori ai jihadismului mondial: Statul Islamic, care şi-a depăşit demult condiţia de emul, şi Al Qaeda, ajunsă tot mai puţin un model.
Bătălia pentru Africa
După ce a reuşit să pătrundă în spaţiul algerian, speculând animozităţile istorice care au fragmentat continuu Al Qaeda în Magrebul Islamic şi reuşind să transforme unele facţiuni ale acesteia în propriile celule, Statul Islamic a repurtat o serie de victorii asupra forţelor de securitate, care au consolidat poziţia filialei sale algeriene, Wilayat Jaza’ir. De asemenea se prefigurează accelerarea tempo-ului operaţional.
Expansiunea Statului Islamic în nordul Algeriei ameninţă considerabil dominaţia Al Qaeda într-un fief tradiţional, aceasta fiind forţată să organizeze acţiuni pentru menţinerea credibilităţii, cum a fost cea din martie 2016, asupra unei facilităţi British Petroleum – Statoil. Operaţiunea, care a amintit de luarea de ostatici din In Amenas (ianuarie 2013) nu a vizat scopuri operaţionale (de altfel, nici nu s-a soldat cu victime), care să provoace măsuri de retorsiune din partea forţelor de securitate, ci mai degrabă imagologice. Revendicarea a menţionat opoziţia faţă de exploatarea gazelor de şist, iar acţiunea a avut loc într-un moment culminant al nemulţumirii populare faţă de exploatarea resurselor naţionale de către companiile străine.
În acest cadru competiţional, este de aşteptat ca starea de securitate din Algeria, în special în nordul ţării, să fie marcată de convulsii, fiecare din cele două entităţi teroriste fiind interesată să-şi adjudece titlul de campioană a jihadismului, chiar dacă doar prin acţiuni de mică anvergură, dar cu frecvenţă constantă, care să ţină sub presiune instituţiile statului.
Esenţială pentru consolidarea jihadismului nord-african, Tunisia pare o victimă sigură in faţa Statului Islamic, care, spre deosebire de situaţia din Algeria, nu are un competitor pe măsură, întrucât o parte din conducerea filialei locale qadiste, Brigada Uqba Ibn Nafa’a, a fost eliminată în timpul unor operaţiuni contrateroriste din anul 2015, iar mulţi membri ai grupării au optat pentru înrolarea în Statul Islamic.
Emanciparea operaţională a Statului Islamic în Tunisia, începută în 2015 cu atacurile asupra muzeului Barda şi hotelului Riu Imperial Marhaba, a fost confirmată şi de asaltul din martie 2016 asupra unor imobile ale Gărzii Naţionale şi ale Poliţiei din localitatea Ben Gardane, aflată la frontiera cu Libia. Deşi eşuată, această tentativă de instaurare a unui wilayat în Tunisia, va fi cu siguranţă urmată de altele, care ar putea avea succes, dacă ne gândim că Statul Islamic are celule operaţionale în majoritatea guvernoratelor tunisiene. În plus, protestele din estul şi nord-vestul ţării, provocate la începutul lunii septembrie de nemulţumirile economice ale populaţiei, ar putea determina Guvernul să reorienteze resursele financiare, diminuând astfel finanţarea proiectelor contrateroriste.
Pierderea controlului asupra Sirte nu va împiedica Statul Islamic să-şi ducă mai departe proiectele libiene, inclusiv cele care vizează ţinte europene, după cum arată o serie de documente descoperite în localitatea libiană.
Înlocuirea liderului Boko Haram, Abubakar Shekau, în luna august, cu Abu Musab Al-Barnawi, arată că Statul Islamic resimte nevoia unui aliat nigerian condus de o persoană mai receptivă faţă de organizaţia-mamă, pentru a recupera astfel avansul câştigat de Al-Qaeda în regiune în urma acţiunilor lansate în state aparent lipsite de interes pentru mişcarea jihadistă, precum Burkina Faso, Ciad şi Niger.
Între ciocanul yemenit şi nicovala somaleză
Un stat-cheie pentru confruntarea dintre cei doi exponenţi majori ai terorismului este Yemen, unde Statul Islamic se constituie într-un veritabil „challenger“ al celei mai puternice francize Al Qaeda- Al Qaeda din Peninsula Arabă – autoare a unor proiecte violente care au făcut istorie. Controlul asupra Yemenului are o multiplă semnificaţie, dată de poziţionarea în apropierea unui spaţiu sacru pentru Islam şi de provocarea pe care o reprezintă dominaţia asupra unui teritoriu unde există o comunitate şiită puternică (circa 40% din populaţie). Din acest motiv, încrâncenarea cu care ambele organizaţii se înfruntă este de înţeles. În plus, o eventuală plasare a Al Qaeda din Peninsula Arabă pe locul secund ar avea efecte dezastruoase de imagine, având în vedere că aceasta operează in Yemen de la începutul anilor ’90.
Şi alte regiuni par a rezista deocamdată presiunilor Statului Islamic, una dintre acestea fiind Somalia, unde Al Shabaab a alungat din rândurile sale simpatizanţii Statului Islamic şi a atacat decisiv grupul de insurgenţi condus de clericul Abdul Qadir Mumin, fost membru al grupării somaleze, reorientat către organizaţia lui Abu Bakr Al Baghdadi.
Un rebranding discutabil
Pe 28 iulie 2016, liderul Jabhat Al Nusra, afiliată la Al Qaeda, a anunţat încheierea operaţiunilor sub acest nume şi crearea unei noi entităţi, Jabhat Fatah al Sham, care „nu ar avea nicio legătură cu o entitate externă“, manevră prin care a fost eliminat un obstacol esenţial în calea obţinerii unui loc central in cercul grupărilor armate siriene de Opoziţie (reticente faţă de alianţa cu un partener care a jurat supunere Al Qaeda, ceea ce ar fi putut atrage atenţia coaliţiei occidentale sau a Rusiei), fără însă a denunţa apartenenţa la curentul jihadist.
Nimic nu garantează autenticitatea tăierii cordonului ombilical dintre „fosta“ Jabhat Al Nusra şi Al Qaeda, ba dimpotrivă. Păstrarea conexiunilor este sugerată, voalat, în comunicatul emis de reţeaua teroristă în aceeaşi zi, prin care Ayman Al Zawahiri a arătat că „acea frăţie a Islamului care ne uneşte este mai puternică decât limitatele şi schimbătoarele legături dintre organizaţii“, ceea ce ridică întrebarea dacă nu cumva rebrandingul sirienilor este o strategie coordonată de Al Qaeda.
Varianta este plauzibilă, dacă ne amintim scrisoarea din august 2010, prin care Osama bin Laden îl sfătuia pe Ahmed Abdi Godane, conducătorul jihadiştilor somalezi din Al Shabaab, să nu-şi declare afilierea la Al Qaeda, ca să nu atragă atenţia şi, implicit, să se expună măsurilor de securitate occidentale. Afilierea a fost declarată abia în 2012.
Mirajul spaţiilor îndepărtate
Anunţată pe 3 septembrie 2014 de Ayman Al Zawahiri, înfiinţarea Al Qaeda în Subcontinentul Indian a fost replica reţelei teroriste la declararea „Califatului“ lui Abu Bakr Al Baghdadi şi, cel mai probabil, s-a dorit un hub pentru unificarea jihadismului într-o regiune care concentrează circa 30% din populaţia musulmană de pe glob. Cu toate acestea, gruparea este departe de a reprezenta un contracandidat serios pentru Statul Islamic, cele mai multe acţiuni ale sale având ţinte modeste, din rândul activiştilor gay şi, cu predilecţie, al bloggerilor seculari.
Istoria este plină de cazuri în care state care nu aveau legături puternice să treacă peste divergenţe atunci când s-au confruntat cu un pericol comun. Aşa s-a întâmplat la începutul lunii mai a acestui an, când Indonezia, Malaezia şi Filipine, lăsând deoparte disputele cronicizate asupra unor zone maritime, au anunţat crearea unor patrule navale militare comune şi înfiinţarea unui „telefon roşu“ tripartit dedicat răpirilor şi activităţilor insurgente.
Catalizatorul acestei decizii istorice a fost răpirea unor marinari indonezieni de către Abu Sayyaf, grupare extrem de violentă, devenită aliată a Statului Islamic, după ce mult timp fusese cunoscută pentru sprijinul acordat Al Qaeda. Îngrijorarea autorităţilor din cele trei state ar putea fi justificată nu doar de insistenţa cu care Abu Sayyaf i-a jurat credinţă lui Abu Bakr Al Baghdadi, de două ori, în august 2014 şi în ianuarie 2016, dar şi de faptul că acesta a înfiinţat în Filipine o celulă, Katibah Al- Muhajir, în care activează deopotrivă malaezieni şi indonezieni.
Similar cu situaţia din zonele consacrate pentru activitatea teroristă, şi aici competiţia se face simţită, gruparea indoneziană Jemaah Islamiyah, aliată tradiţional cu Al-Qaeda, aflându-se în proces de reconfigurare şi desfăşurând febril campanii de recrutări, de strângere de fonduri şi de trimitere de luptători în Siria.
Comunic, deci exist
Competiţia din teren se regăseşte şi în mediul virtual, unde laurii au fost în mod cert adjudecaţi de Statul Islamic, nu doar prin cantitatea şi diversitatea materialelor propagandistice puse la dispoziţia celor interesaţi, dar şi prin nivelul calitativ ridicat al scurtmetrajelor şi revistelor editate. Niciun detaliu nu este lăsat deoparte, de la unghiuri de filmare şi mişcări profesioniste ale camerei, până la tehnoredactări avangardiste. Paradoxal, modernitatea tehnică şi răspândire a propagandei marca Statul Islamic au fost şi sunt în continuare bazate pe unelte construite chiar de ţinta mesajului: Occidentul.
Nu este aici locul să facem o detaliere a modului în care îşi desfăşoară activitatea persuasivă fiecare dintre cele două entităţi rivale. Este suficient să arătăm că, în timp ce Al Qaeda pare să nu aibă abilitatea de a-şi direcţiona mesajul către un public variat, Statul Islamic se adresează unei diversităţi de receptori, prin elaborarea mesajului în numeroase idiomuri: arabă (revista Al Naha), engleză (Dabiq), franceză (Dar Al Islam), rusă (Istok), turcă (Constantinopole). Vârful de gamă al publicaţiilor online a devenit, din luna septembrie a acestui an, revista Rumiyah, editată în engleză, franceză, germană, rusă, turcă, paştu, indoneziană şi uigură.
De partea cealaltă, performanţele Al Qaeda în domeniu sunt vizibil mai modeste: reviste cu apariţie, în multe cazuri, discontinuă şi redactate preponderent doar în engleză, precum Inspire şi Al Masra (editate de Al Qaeda în Peninsula Arabă), Al Risalah (Jabhat FatahAl Sham), Amka (Al Muhajirun in East Africa, grupuscul kenyan afiliat la Al Shabaab) şi, mai recent, Al Balagh (editat în bengali de Al Qaeda în Subcontinentul Indian). Toate acestea, chiar sprijinite de publicaţii ale insurgenţei talibane, cum ar fi Al Samood, nu reuşesc să se ridice la înălţimea taluzurilor propagandistice ale Statului Islamic.
În ecuaţia propagandei, cantitatea nu poate fi contrabalansată decât de un produs calitativ superior, care să includă elemente cu valoare de simbol, ca imaginea conducătorului. Probabil aşa se explică apariţiile din ce în ce mai dese ale liderului qadist Ayman Al Zawahiri (în profund contrast cu lunile de tăcere care au urmat lansării Al Qaeda în Subcontinentul Indian): 4 mesaje difuzate numai în luna august 2016. Şi poate din acelaşi motiv a fost scos la rampă, în august 2015, Hamza bin Laden, fiul celui care a condus destinele Al Qaeda până în 2 mai 2011. Au urmat nu mai puţin de 3 mesaje, toate în 2016, în care Hamza a fost protagonist (rară însă a fi vizibil în imagini, poate pentru a-l proteja). Apariţia sa din 2015, la pachet cu liderul în exerciţiu al reţelei, la doar două luni de la eliminarea lui Nasir Al Wahishi, fost şef al Al Qaeda în Peninsula Arabă, adjunct al lui Zawahiri şi nominalizat de acesta, în 2013, ca posibil viitor emir al Al Qaeda, ar putea simboliza începutul transferului de autoritate către noul bin Laden, moştenitorul de drept.
De altfel, bin Laden 2.0, pe numele său întreg Hamza bin Osama bin Mohammed bin Awad bin Laden, sau „leul din bârlogul Al Qaeda“, cum l-a prezentat Zawahiri, preia multe din temele favorite ale tatălui său, iar criticile faţă de Arabia Saudită amintesc de atitudinea similară a lui bin Laden Sr. din anii ’90, care a dus la revocarea cetăţeniei saudite.
Perspective incerte
Statul Islamic a devenit reper al violenţei, prin executarea (sau atribuirea în absenţa unor revendicări explicite), în regie proprie ori prin afiliaţi, cel mai adesea Boko Haram, a circa 30-35% din atentatele produse lunar pe mapamond. Comparativ, acţiunile Al Qaeda, cu tot cu cele ale grupărilor afiliate, nu depăşesc 5-8% din violenţe.
În acest moment, doar o lovitură de maestru ar putea readuce Al Qaeda în pole position pentru conducerea jihadismului internaţional şi ar preveni intrarea sa definitivă în legendă. Ayman Al Zawahiri nu îşi poate permite un come back bazat doar pe eşecurile Statului Islamic sau pe succesul operaţiunilor occidentale în Siria. În plus, Statul Islamic a dovedit de mai multe ori că are capacitatea de a contraataca periculos, chiar şi atunci când se retrage. Iar în condiţiile numeroaselor atacuri comise în Occident de atentatori solitari, care au evocat Statul Islamic ori au susţinut că îi sunt membri doar pentru a-şi lega numele de un brand de succes, Al Qaeda are nevoie de ceva spectaculos ca sa revină în prim-plan.
Abstract
Fifteen years ago Western countries announced a wide campaign in order to eliminate once and for all the roots of terrorism and to provide more security to their citizens. Yet our present is continuously rewritten by the fact that states with active terrorist issues are the scene of a fierce competition between the Big Two of jihadism, the Islamic State, no longer just a new kid on the block, and Al Qaeda, who reached a point where the memories exceed the outlook.
Online, the laurels were clearly won by the Islamic State, due to the quantity and diversity of its propaganda materials, challenging Al Qaeda to turn to desperate solutions or grant a key role for a person haloed not by its own doings, but its Lineage: Hamza bin Laden.
Given that the Islamic State is challenged by the counterterrorist operations in Syria, and its rival’s vital need for visibility, the question arises whether the time has come for another farreaching action of AL Qaeda, meant to mark a new turning point in the history of terrorism.
Autor: Andrei Vlădescu
