„You can change the law, you can change the technology, but you still need to change the culture; you need to motivate institutions and individuals to share information” – Lee H. Hamilton, membru al U.S. Homeland Security Advisory Council
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au adus în atenţia opiniei publice problematica intelligence-ului. Evenimentul în sine, perceput ca un eşec al activităţilor structurilor speciale, a generat preocupări, la nivelul cercurilor academice, al specialiştilor în intelligence şi al autorităţilor publice, pentru identificarea unor soluţii care să conducă la cunoaşterea, prevenirea şi contracararea eficientă a ameninţărilor teroriste.
Importanţa acţiunilor desfăşurate pentru asigurarea securităţii naţionale a crescut, dar eficienţa lor depinde foarte mult de modalitatea în care producătorii şi consumatorii de intelligence reuşesc să înţeleagă dinamica societăţii în care trăim, să furnizeze cunoaştere strategică bazată pe noile realităţi tehnologice, politice, sociale şi economice.
Legătura dintre cunoaştere şi intelligence este una intrinsecă, cunoaşterea reprezentând elementul central a evoluţiei instituţionale şi competitivităţii îndeplinirii misiunilor prin asigurarea unor capabilităţi informative şi operaţionale puternice şi flexibile.
Asistăm, în prezent, la o schimbare spectaculoasă a conceptelor şi ideilor care s-au produs în teoria cunoaşterii. Noile concepte au adus o schimbare profundă a societăţii noastre. În încercarea de a înţelege această nouă realitate, ne dăm seama că instrumentele de care dispunem şi chiar modul de gândire sunt în prezent inadecvate pentru a descrie fenomenele pe care le trăim.
Această inadecvare derivă din faptul că încercăm să aplicăm conceptele care ţin de o imagine depăşită asupra lumii unei realităţi care nu mai poate fi înţeleasă în termenii acestor concepte.
Azi trăim într-o lume cu interconexiuni globale, în care ameninţările tradiţionale (terorism, spionaj, criminalitate organizată, extremism etc.) şi cele cibernetice, riscurile la adresa securităţii naţiunilor sunt interdependente. Gestionarea adecvată a problemelor de securitate naţională impune o schimbare fundamentală în gândirea, percepţiile şi valorile noastre şi reclamă o nouă viziune a intelligence-ului, având ca punct de plecare o perspectivă sistemică, holistică asupra societăţii.
Mediul internaţional de securitate s-a modificat semnificativ la finele acestui mileniu, determinând reconsiderări conceptuale majore şi devenind tot mai complex, ca urmare a dispariţiei sistemului bipolar de securitate.
Trecerea de la societatea industrială la cea informaţională, precum şi complexitatea relaţiilor şi interdependenţelor sociale au generat apariţia unor noi tipuri de agresiuni (accesarea ilegală a sistemelor informatice, terorism politic transnaţional, provocarea deliberată de catastrofe ecologice, acţiuni ce pot afecta siguranţa sistemelor de transport, agresiune economico-fianciară), pe care le identificăm în agenda de lucru a producătorilor de intelligence.
Sub presiunea noilor ameninţări şi riscuri la adresa securităţii naţionale, generate de evoluţia proceselor globalizate, domeniul şi obiectul de studiu al intelligence-ului a evoluat permanent, abordarea scientizată înlocuind treptat abordarea ideologică.
Pentru tematica pe care o abordăm şi scopul acestui demers, consider relevante doar distincţiile între posibilităţile de investigare a procesului de intelligence oferite de viziunea mecanicistă şi cea holistică.
Interpretarea mecanicistă a intelligence-ului
Metoda de gândire a lui Descartes şi viziunea sa asupra naturii au influenţat toate domeniile ştiinţei moderne. Credinţa carteziană în adevărul ştiinţific este încă larg răspândită, mulţi oameni de ştiinţă, dar şi nespecialişti, fiind convinşi că metoda ştiinţifică este singurul mod valabil de înţelegere a societăţii.
Celebra sa afirmaţie „Cogito ergo sum” deduce că esenţa naturii umane constă în gândire şi că toate lucrurile pe care le concepem clar şi le distingem sunt adevărate. Cunoaşterea sigură este atinsă prin intuiţie şi deducţie.
Metoda lui Descartes este analitică şi constă în descompunerea ideilor şi a problemelor în componente, respectiv aranjarea lor în ordine logică. A devenit o caracteristică esenţială a gândirii ştiinţifice moderne şi s-a dovedit extrem de utilă în dezvoltarea teoriilor ştiinţifice. Accentul exagerat pus pe această metodă a dus la fragmentare – care este caracteristică atât pentru gândirea noastră în general, cât şi pentru disciplinele noastre academice – şi la atitudinea atât de răspândită a reducţionismului în ştiinţă, convingerea că toate fenomenele complexe se pot înţelege reducându-le la componentele constitutive.
Specificul acestei paradigme este linearitatea, care, din punct de vedere matematic, presupune:
– proporţionalitatea – factorul de multiplicare al valorilor de intrare este identic cu cel al valorilor de ieşire;
– superpoziţionarea – suma valorilor de intrare determină suma valorilor de ieşire.
Sistemele liniare sunt acele sisteme în care intrările sunt proporţionale cu ieşirile. Ele pot fi caracterizate astfel:
– întregul este egal cu suma părţilor;
– cauza şi efectul sunt observabile;
– previziunea este facilitată de o planificare atentă;
– succesul este determinat de monitorizare şi un control detaliat;
– sunt posibile procesele reducţioniste.
Această paradigmă a constituit, de-a lungul timpului, baza conceptuală a dezbaterilor şi deciziilor referitoare la intelligence.
Procesul de intelligence, conform unui model dezvoltat de Sherman Kent, în anii 50, urma o desfăşurare liniară bazată pe cinci etape: planificare/direcţionare colectare procesare analiză/producţie – diseminare. Eficienţa acestui model de intelligence este apreciată prin capacitatea de a soluţiona problemele. Din acest punct de vedere, cea mai bună cale de a rezolva orice problemă este desfăşurarea unui proces liniar, adică de la întrebare la răspuns, unde consecinţele posibile erau determinate de datele iniţiale certe.
Acest model de intelligence a fost aplicat în condiţiile unui mediu de securitate caracterizat prin cunoaşterea inamicului, evidenţa provocărilor, ameninţărilor şi riscurilor la adresa securităţii naţionale, iar reacţiile erau cuantificabile.
Limitele intelligence-ului liniar au fost demonstrate cel mai elocvent de producerea atacurilor teroriste din SUA, Spania, Federaţia Rusă, precum şi de incapacitatea producătorilor de intelligence de a oferi soluţii viabile în intervenţiile armate din Irak şi Afganistan. În aceste condiţii, pentru gestionarea adecvată a situaţiilor de criză sau stabilirea unor cerinţe informative au fost înfiinţate consilii, comitete care să îi aducă împreună pe consumatorii, analiştii şi colectorii de informaţii.
Modelarea holistică a intelligence-ului
Viziunea sistemică, holistică, priveşte lumea din punctul de vedere al relaţiilor şi integrării. Sistemele sunt entităţi integrate ale căror proprietăţi nu pot fi reduse la proprietăţile părţilor componente mai mici. Sistemele iau naştere din interacţiunea şi interdependenţa reciprocă a părţilor lor componente . Proprietăţile sistemice sunt disfuncţionale atunci când se procedează la disecarea unui sistem, fie concret, fie teoretic, în elemente izolate. Cu toate că putem discerne părţile individuale care compun un sistem, întregul este întotdeauna diferit de simpla sumă a părţilor sale componente. Un alt aspect important al sistemelor îl reprezintă natura lor intrinsec dinamică. Formele lor nu sunt structuri rigide, ci sunt manifestări flexibile şi totuşi stabile ale proceselor aflate la baza acestora.
Sistemele holiste sunt caracterizate prin faptul că „intrările” nu sunt proporţionale cu „ieşirile” şi deţin următoarele însuşiri:
– întregul nu este egal cantitativ cu suma părţilor sau calitativ recognoscibil în componentele sale constitutive;
– cauzele şi efectele nu sunt evidente;
– sunt un mediu în care fenomenele sunt impredictibile, dar în cadrul limitelor lor deţin proprietăţi auto-organizante;
– impredictibilitatea determină frustrarea planificării convenţionale;
– proprietatea auto-organizantă nu permite controlul proceselor sistemului;
– frontierele care definesc această familie de sisteme au geometrie variabilă, realitate care determină noi modalităţi de gândire şi acţiune.
Paradigma holistică a fost identificată ca fiind aplicabilă procesului de intelligence după ce au fost sesizate efectele sale în ştiinţele ecomice şi în studiul relaţiilor internaţionale. Această defazare se poate explica prin sesizarea târzie a potenţialului ei de către producătorii de intelligence, dar şi de către mediului academic. Relevanţa acestui model de analiză pentru intelligence o regăsim în abordările americane asupra mediului operaţional specific teatrelor de operaţiuni complexe şi iregulare.
Statele Unite au adus modificări importante doctrinelor de intelligence militar începând cu anii 2000. Integrarea problematicilor legate de noile ameninţări, ulterior atentatelor din 11 septembrie, experienţa din Irak, în special dificultăţile întâlnite în gestionarea situaţiei post-conflict, se reflectă în evoluţiile doctrinare.
JIPOE (Joint Intelligence Preparation of the Operational Environment), apărut în 2009, este un document doctrinar ce are la bază modelul sistemic şi este utilizat pentru analiza adversarului în mediile operaţionale. În acest document, sistemul este „un grup de elemente care interacţionează sau sunt interdependente formând un tot, legate prin factori funcţionali, psihici sau comportamentali”, fiind compus din noduri (elemente tangibile: persoane, locuri sau lucruri) şi conexiuni (relaţii funcţionale sau comportamentale care există între noduri).
Aplicarea principiului „need to share” în sistemul de securitate naţională al României şi în cadrul cooperării internaţionale în domeniu a produs efecte notabile şi modificări substanţiale în ceea ce priveşte reformarea instituţiilor de intelligence, optimizarea politicilor şi adaptarea la complexitatea mediului de securitate internaţional. Înfiinţarea, în 2005, a Comunităţii Naţionale de Informaţii, în cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (ca reţea funcţională a autorităţilor publice din sistemul securităţii naţionale bazată pe unitatea de scop, obiective şi strategie asigurată prin informaţiile furnizate de SRI, SIE, DGA şi DGIPI), este un prim pas şi totodată o provocare pentru o abordare holistică a producătorilor şi consumatorilor de intelligence din ţara noastră. Această paradigmă implică o interdependenţă între „toţi jucătorii” şi aduce plusvaloare securităţii naţionale.
Autor: Cosmin Bara
