În Antichitate, Arhipelagul Britanic, aflat în nord-vestul continentului, se situa nu doar la periferia geografică a Europei, ci și a istoriei al cărei centru gravita în jurul Mării Mediterane, dominată de Imperiul Roman. Bogat în cositor, arhipelagul a fost vizat de invazia triburilor celtice, care l-au și ocupat. Datorită superiorității demografice și avansului tehnologic, bazat pe prelucrarea metalelor, celții s-au răspândit din Europa Occidentală până în Asia Mică. Deși celții erau puternici și numeroși, absența unității politice a favorizat acțiunea militară a Romei de a le ocupa teritoriile din centrul și vestul continentului. Prin cucerirea Galiei (52 î.Hr.), romanii au fragmentat blocul celtic extins din Arhipelagul Britanic până în Peninsula Iberică. Din cauza discontinuității teritoriale, celții nu mai puteau forma un imperiu continental care să rivalizeze cu Roma și să îi conteste supremația.
Roma și-a continuat expansiunea în spațiul celtic, preluând controlul definitiv al Peninsulei Iberice (19 î.Hr.), respectiv cucerind sudul și centrul insulei Marea Britanie (43 d.Hr.). Pe teritoriul ocupat, ca să își consolideze poziția în Galia, romanii au creat Britania, o provincie de frontieră, ca avanpost pentru a izola și diminua presiunea celtică. S-a format, astfel, încă din Antichitate, o relație de subordonare geostrategică a Arhipelagului Britanic în raport cu Europa continentală. Proximitatea geografică vulnerabiliza arhipelagul în fața oricărei invazii dinspre zona continentală. Dependența s-a manifestat puternic în Evul Mediu timpuriu, când arhipelagul a devenit ținta migrațiilor germanice pornite din arealul continental. Anglo-saxonii s-au stabilit în Britania, forțând retragerea romană (410 d.Hr.), și au cucerit, treptat, teritoriul, izolând triburile celtice în extremitatea nordică și vestică a arhipelagului.
Expansiunea continentală
Anglo-saxonii au fost nevoiți să suporte concurența vikingilor, în special a celor din Peninsula Scandinavă, care vizau să își extindă influența în Arhipelagul Britanic. În timp, s-a desfășurat un proces de fuziune între cei doi factori de putere care se luptau pentru stăpânirea arhipelagului. Momentul fuziunii definitive s-a produs atunci când vikingii, dar nu din Scandinavia, ci din Normandia (nord-vestul Franței), au cucerit Anglia (1066). Astfel, normanzii francizați au format elita, în timp ce anglo-saxonii au continuat să reprezinte elementul etno-lingvistic dominant ce se extindea, gradual, în detrimentul celui celtic, prin asimilare. Cucerirea normandă a impus Angliei o politică expansionistă pe continent, pentru a limita efectele produse, în planul existenței sale istorice, de izolarea geografică. Trasarea acestei linii politice era favorizată și de posesiunile pe care dinastia normandă le deținea în Franța.
Pentru a deveni o putere continentală, Anglia a dorit să își creeze un imperiu european, mai ales că, odată cu urcarea pe tron a regilor angevini (1154), și-a extins foarte mult posesiunile pe teritoriul francez. A vizat să profite de conflictul franco-german pentru supremație în Occident, rezultat din dezintegrarea Sfântului Imperiu Roman. A susținut și chiar s-a aliat cu Imperiul Romano-German, însă a fost înfrântă de Franța (1214). Geostrategic, opțiunea pentru Imperiul Romano-German se justifica prin prisma necesității de a menține echilibrul de forțe. Franța era cel mai puternic regat din Occident și, în caz de victorie, obținea hegemonia. De asemenea, Parisul tindea să se impună în Flandra, respectiv, în imediata proximitate a coastelor maritime ale Angliei de unde o putea amenința. Inevitabil, Londra s-a angajat în Războiul de 100 de ani cu Franța (1337-1453), motivat de dispute teritoriale și dinastice.
Controlul arhipelagului
Deși fusese, adesea, pe punctul de a învinge, Anglia a pierdut, în cele din urmă, războiul cu Franța. Și, în pofida sprijinului Imperiului Romano-German, îi era greu să câștige pentru că nu domina Arhipelagul Britanic. Populațiile celtice (galezi, scoțieni, irlandezi) continuau să fie active politico-militar în arhipelag, fondând regate ostile Angliei. S-a format, astfel, o alianță franco-scoțiană (1295) care flanca strategic Anglia, contribuind la eșecul proiectului construcției unui imperiu continental. În momente decisive, mai ales atunci când Londra era în avantaj militar (1421), Scoția a luptat alături de Franța și a înclinat balanța în favoarea Parisului. După înfrângerea suferită, Anglia s-a concentrat pe dominarea arhipelagului și nu a mai emis, niciodată, pretenții continentale. Două evenimente majore au generat, însă, în debutul Epocii moderne, contexte favorabile reafirmării puterii engleze.
Marile descoperiri geografice, inițiate de portughezi și spanioli, au făcut din Anglia un regat cu poziție geostrategică avantajoasă. Avea acces direct la Oceanul Atlantic care s-a substituit Mării Mediterane ca spațiu determinant în stabilirea raporturilor de forță. De asemenea, în contextul reformei religioase, Anglia (1534) și Scoția au aderat la protestantism. Într-o epocă în care religia constituia sursa puterii, apropierea confesională a celor două țări a provocat disoluția alianței franco-scoțiene (1560). A stimulat, în timp, fuziunea anglo-scoțiană, realizată dinastic (1603), pe baza căreia s-a fondat Regatul Unit al Marii Britanii (1707). În schimb, Irlanda și-a conservat identitatea catolică și a opus o rezistență îndelungată. Londra a fost nevoită să o integreze prin forță (1801), mai ales că, după sfârșitul alianței cu Scoția, Franța își proiecta interesele în arhipelag, contra Angliei, cu ajutorul Irlandei.
Valorificarea oportunităților
Proiectului abandonat privind construcția unui imperiu continental i s-a substituit cel al transformării Angliei într-o putere maritimă, prin dezvoltarea flotei. Aderarea la protestantism i-a permis să acționeze liber pentru a exploata direct accesul la Oceanul Atlantic în vederea creării unui imperiu colonial. Nu era condiționată de acordul puterilor catolice, Spania și Portugalia, care și-au stabilit sfere de influențe exclusive în privința descoperirilor geografice (1494). Anglia și-a asumat, însă, linia moderată a protestantismului, delimitându-se de ideologiile radicale care au provocat războaiele religioase violente. În Războiul de 30 de ani (1618-1648), deși a sprijinit tabăra protestantă, Londra nu s-a implicat efectiv în conflict, nefiind afectată de consecințele lui devastatoare. Bazându-se pe moderație, a putut să adopte o politică flexibilă pentru a se alia cu orice actor statal de pe scena europeană.
Pentru a-și construi imperiul colonial și a obține supremația maritimă, Anglia a concurat puterile din Occident cu acces direct la Oceanul Atlantic. Aflată în inferioritate politico-militară, a fost nevoită să le înfrunte, pe rând, și să se alieze, conjunctural, inclusiv cu puteri rivale. Primul adversar a fost Spania, iar pentru a-l contracara s-a coalizat, în special, cu Olanda și Franța. Înfrângerea Spaniei, în urma Războiului de 80 de ani (1568-1648), era cu atât mai necesară, cu cât Madridul controla Flandra de unde amenința teritoriul englez. Ulterior, sprijinită de Franța, Londra a purtat trei războaie împotriva Olandei, putere dezvoltată în proximitatea coastelor maritime engleze. Deși nu a reușit să o învingă decisiv, alianța anglo-olandeză (1688) a schimbat cursul raportului de putere în favoarea Londrei. A urmat Războiul de 7 ani (1756-1763) în care Anglia a învins și ultimul adversar cu ambiții coloniale: Franța.
Marea transformare
În urma acestor războaie, Anglia a preluat controlul principalelor rute maritime, transformându-se în cel mare imperiu colonial. Și-a construit un vast imperiu care exploata, în beneficiul metropolei, bogate resurse naturale din întreaga lume, alimentându-și constant puterea. Ascensiunea Angliei nu s-a limitat, însă, exclusiv la evoluția sa într-o putere politico-militară cu anvergură mondială, ci și într-o forță comercială. Formarea imperiului a fost impulsionată de contextul socio-economic favorabil din Anglia, iar extinderea lui a susținut progresul intern. Arhipelagul deținea rezerve majore de cărbuni și minereuri de fier, asigurând baza necesară dezvoltării industriale. Declanșarea revoluției industriale a contribuit la modernizarea societății și consolidarea statutului de putere mondială a regatului. Contextul a favorizat explozia demografică, surplusul de populație fiind exploatat de Anglia în procesul de colonizare.
La modernizarea Angliei a contribuit și revoluția politică, prin victoria definitivă împotriva absolutismului monarhic a parlamentarismului, susținut de burghezia comercială formată în condițiile dezvoltării industriale și apariției imperiului colonial. Impunerea democrației și asocierea, graduală, la procesul decizional a categoriilor sociale și provinciilor din arhipelag au asigurat stabilitatea regatului. Anglia a evitat, mai ales pe întreg parcursul epocii națiunilor, tensiunile interne generate de confruntarea dintre absolutism și democrație. Astfel, în timp ce își extindea imperiul, Europa continentală era afectată de conflicte ideologice (războaie naționale). A devenit un model de dezvoltare pentru puteri din Occident (Franța, SUA) care și-au asumat sistemul de valori democratice și procesul de industrializare. Prin extinderea imperiului său maritim, Anglia a contribuit la expansiunea civilizației occidentale pe mapamond.
Imperiul maritim
Inițial, imperiul colonial își avea centrul de greutate pe coasta atlantică a Americii de Nord (extins inclusiv în zona Antilelor). Pentru crearea lui, Anglia s-a bazat nu doar pe valorificarea puterii navale, ci și a unor avantaje naturale. A exploatat relativa proximitate geografică a Arhipelagului Britanic față de coasta nord-americană și curenții oceanici favorabili navigației din Atlanticul de Nord. Pentru Anglia, distanțele dintre Lumea Veche și Lumea Nouă erau mai scurte și mai rapid de parcurs decât pentru puterile rivale. Declinul imperiului său în America de Nord a fost provocat nu de o forță externă, ci internă, atunci când 13 colonii s-au asociat și și-au obținut independența prin război (1775-1783). Deși sprijinise formarea SUA, Parisul nu a profitat de situație, fiind angajat în competiția franco-germană și aflat în pragul tulburărilor interne cauzate de confruntarea ideologică dintre democrație și absolutism (1789).
Consolidarea în timp a SUA ca putere a blocat orice inițiativă engleză de a-și restaura influența în America de Nord. Astfel, Londra s-a reorientat geostrategic, acționând prioritar pentru a domina masa afroeurasiatică. În special, a fost preocupată să controleze sudul litoralului eurasiatic, respectiv Rimlandul, mutând centrul de greutate al imperiului în subcontinentul indian. Prin impunerea dominației în Rimland, Anglia și-a conservat statutul de principală putere maritimă și colonială. Controlul Rimlandului a coincis cu influența maximă exercitată de Anglia la nivel global (politic, economic și cultural). De la mijlocul Epocii moderne și până în perioada interbelică, Londra a înconjurat sudul Eurasiei cu un lanț de colonii, protectorate și teritorii administrate (Gibraltar, Malta, Cipru, Egipt, Aden, Oman, Irak, Ceylon, India, Birmania, Singapore, Malaysia, Hong Kong), susținut de posesiunile sale din Africa și Oceania.
Balanța puterilor
Limitată teritorial în Europa, strict la Arhipelagul Britanic, Anglia era vulnerabilă în fața oricărui proiect imperial ce viza supremația continentală. A acționat pentru ca nicio putere să nu domine Europa Occidentală și, implicit, să o amenințe, exploatând izolarea sa geografică, așa cum au făcut romanii cu triburile celtice. A aplicat politica balanței puterilor, mai ales în raport cu Franța și Imperiul Romano-German care își disputau hegemonia. În contextul afirmării Franței ca putere în urma războaielor religioase, a susținut Austria și Prusia. Însă, pe fondul inversării raportului de forțe în epoca națiunilor, s-a aliat cu Parisul pentru a contrabalansa Berlinul. Blocând formarea unui hegemon, Anglia a alimentat indirect, timp de secole, conflictul franco-german. Un rol important l-a jucat și puterea sa navală, cu ajutorul căreia a prevenit invadarea regatului de către Spania (1588), Franța (1803) și Germania (1940).
O constantă a acțiunii geostrategice a Londrei a fost și împiedicarea creării unei baze teritoriale ostile în proximitatea coastelor sale maritime, prevenind repetarea episoadelor istorice ale invadării celților de către romani sau a anglo-saxonilor de către normanzi. Pentru a elimina acest risc potențial generat, în special, de spațiile valon și flamand, deoarece nu putea să le controleze direct, a sprijinit Olanda împotriva aspirațiilor hegemonice ale Spaniei. Atât timp cât teritoriile s-au aflat în posesia Austriei, aliata sa în conflictul cu Franța, Anglia nu a fost nevoită să intervină. Ulterior, în epoca națiunilor, a favorizat, la intersecția sferelor de influență franceză, olandeză și germană, formarea Belgiei (1831). Ca să protejeze acest stat, esențial pentru securitatea sa, Anglia s-a angajat în prima conflagrație mondială, înfruntând Germania care invadase și ocupase Belgia (1914).
Marele joc
Politica balanței puterilor s-a transformat într-un joc complex și global pe fondul impunerii Rusiei ca hegemon în Heartland. Prin expansiunea teritorială masivă în Eurasia, Imperiul rus (ulterior sovietic, în perioada interbelică) a devenit adversarul geostrategic al Angliei pe plan mondial. Înaintarea rusă spre mările calde ale oceanului planetar exercita o presiune imensă asupra Rimlandului, controlat de Anglia. Londra a obținut, punctual, ajutorul militar francez (1853-1856) și sprijinul diplomatic german (1878), pentru a împiedica Rusia să își crească puterea pe seama Imperiului otoman, susținut de Anglia ca o contrapondere la ofensiva hegemonului din Heartland. Londra s-a angajat în Afganistan pentru a stopa avansul rusesc din Asia Centrală spre subcontinentul indian, care amenința centrul de greutate al imperiului său colonial. În Pacific, Anglia s-a aliat cu Japonia (1902) pentru contracararea influenței ruse în Asia de Est.
Însă Franța și Germania erau preocupate mai mult de conflictul lor pentru hegemonie continentală, și mai puțin de jocul cu miză globală al puterilor din Rimland și Heartland. Astfel, Anglia a continuat să se implice în menținerea echilibrului de forțe în Europa Occidentală. Acutizarea conflictului franco-german a declanșat două războaie mondiale care au provocat declinul englez. Deși victorioasă în aceste conflagrații, puterea Angliei s-a erodat, iar imperiul său s-a dezintegrat. Londra și-a asigurat, totuși, din timp o bază de conservare a influenței în spațiul colonial prin crearea Commonwealth (1931). Commonwealth-ul a atenuat căderea imperiului care nu s-a prăbușit atât de violent cum s-a întâmplat în cazul altor puteri coloniale (Franța). Pe fondul dispariției imperiului, Anglia a aderat (1973) la proiectul de integrare europeană, bazat pe reconcilierea franco-germană, pentru a evita izolarea politică și economică.
Relația specială
Deși Imperiul britanic își pierduse centrul de greutate din America Nord prin fondarea SUA, flota sa continua să domine Oceanul Atlantic. Indirect, Anglia a asigurat protecția continentului american în fața oricărei puteri europene ce viza să își extindă influența colonială. Contextul a fost benefic SUA, care, izolându-se de conflictele europene, s-au consolidat politic și economic. SUA s-au transformat, gradual, într-o putere regională, mai ales după expansiunea teritorială până la Pacific și impunerea lor în fața Spaniei (1898). S-a format, astfel, o relație specială între Londra și Washington, în care, la adăpostul flotei engleze, a crescut puterea americană. SUA s-au afirmat ca putere cu anvergură maritimă în zona Caraibelor și Pacific, dar fără a concura Imperiul britanic. Relația specială s-a dezvoltat, în prima conflagrație mondială, atunci când SUA s-au alăturat Angliei și Antantei (1917) pentru a învinge Puterile Centrale.
Legătura specială nu se baza doar pe existența unor obiective geostrategice, ci și pe valori culturale comune: apartenența la spațiul lingvistic anglo-saxon și democrație. Relația s-a consolidat prin intervenția SUA (1941) în favoarea Angliei și a Aliaților contra Puterilor Axei, în cea de a doua conflagrație mondială. Sprijinul american pentru înfrângerea Germaniei în războaiele mondiale a creat o dependență strategică a Londrei față de Washington. Pe fondul disoluției Imperiului britanic, SUA i s-au substituit ca putere dominantă în Rimland în conflictul cu hegemonul din Heartland (URSS). Pentru Anglia, ce viza prioritar beneficii economice prin apartenența la UE, relația specială a devenit și mai importantă în urma refuzului de a aprofunda integrarea politică în proiectul creat de franco-germani. Ulterior retragerii din UE (2016), Londra s-a alăturat deplin SUA în confruntarea lor cu Rusia și China, pentru supremație mondială.
Abstract
Having failed to build a continental empire in Europe in the Middle Ages, England used its direct access to the Atlantic Ocean to create a sea empire in the Modern Age. Due to the colonial empire, England became the dominating power in the Rimland for centuries. England attempted to maintain the balance of power between France and Germany, but ended up in a conflict that lead to the collapse of its empire. In recent years, The United Kingdom has focused on fostering its relations with the USA, stepping out of the European integration project developed by France and Germany.
Autori: F.B. Suciu și prof. univ. dr. Ionel Muntele (Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Geografie și Geologie)
