O anecdotă oarecum celebră (a cărei infirmare cred că merită amânată!) ne aminteşte una dintre devizele pavilionului românesc la Expoziţia Universală din Paris, în 1937. Între machetele modernismului „alb” metropolitan, ilustrat de Marcel Iancu sau Horia Creangă şi ţărăncuţele noastre mioritice stilizate neobizantin, se putea citi: „Capşa şi Sigurantza statului”!
Capşa, celebrul restaurant-braserie a cărui ofertă, un fel de sinteză revăzută în sus a triunghiului gastronomic Paris – Viena – Istanbul, era de mult pe radarul acelei „douceur de vivre” descrisă elogios de globe-trotterii cu panaş ai secolului, Paul Morand şi Patrick Leigh Fermor.
Aici puneau ţara la cale politicieni şi scriitori, graficieni şi cupletişti, în atmosfera prin excelenţă democratică, atât de informală, a taclalei. Un templu al bunăstării transparente, cu alte cuvinte.
„Sigurantza” statului era puţin diferită. O ţară aflată la răscruce de lumi, creată şi consolidată prin transformarea iscusită a „liniilor de ruptură” în „linii de sutură”, nu rezistă fără camere obscure. Aici se urzesc eboşele supravieţurii, prin intuiţie, prevedere, pândă, negociere, acomodări. Metodele oricărui serviciu secret clasic. În acest iatac, Moruzovii şi Cristeştii sfertului de secol al României Mari păstoreau devălmăşia şoaptelor.
La Capşa, rumoarea, butada, spiritul se revărsau în cascadele colocvialităţii fără perdea. La Sigurantza statului se păşea pe vârfuri, se vorbea cu subînţelesuri. Perdelele erau groase, iar în spatele lor pâdea nu atât Polonius, cât cutare maior discret de la Deuxième Bureau, însărcinat, bunăoară, cu talonarea tovarăşului Katz, primul şef al serviciului de informaţii bolşevic, organizat de ruşi la Viena, în 1918. (Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii/Contrainformaţii Româneşti în perioada 1919-1945, Bucureşti, 2010).
Capşa şi Sigurantza statului erau, aşadar, instituţii emblematice ale României interbelice, mai reprezentative probabil pentru miracolul şi misterul de care vorbeşte Gheorghe Brătianu în legătură cu apariţia poporului român. Aş spune însă că echilibrul între Capşa şi Sigurantza statului trebuie să fie inegal. Capşa conversaţiei la vedere să cântărească, adică, în orice situaţie, mai mult decât Sigurantza urzelii ferite. Când se strică acest echilibru în favoarea Sigurantzei, România păleşte şi românii îşi ascund telefoanele, indicând adversarul potenţial prin îndreptarea degetelor spre epoletul virtual al securistului remanent.
Începem cu celebrissima doamnă Vera Atkins. Gălăţeanca frumoasă, inteligentă, fluentă în mai multe limbi europene, descendentă dintr-o familie evreiască cu rădăcini germane sud-africane şi mustind de banii perioadei îmbogăţiţilor de război.
Îi cade cu tronc ambasadorului german la București, Werner von der Schulenburg. Văduv, instruit, disciplinat, un aristocrat desăvârșit. Îndrăgostiţii – el prusac şi ea minoră – se plimbă pe Şoseaua Kiseleff cu Mercedesul ambasadei, pe care flutură steagul, cam pleoştit, al Republicii de la Weimar.
Domnişoara Atkins îşi începe astfel cariera strălucită de super-agent britanic, instrument al SOE, serviciul britanic de sabotaj în teritoriile ocupate de germani, creat şi supervizat de Winston Churchill. După război, doamna Atkins era preluată cel puţin o dată pe an de un avion special, din sudul Angliei, pentru a participa la reuniunile CIA de la Langley, Virginia, la cererea expresă a corifeilor Donovan, Stevenson şi compania. Herr von der Schulenburg rămâne în post la Bucureşti, până în 1934.
E un fel de nazist „avant la lettre”, dar îi dispreţuieşte pe Hitler şi pe acoliţii lui. După România, va fi ambasadorul epocal al Germaniei la Moscova. În 1939, joacă rolul tehnic cel mai important în redactarea Protocolului Ribbentrop-Molotov. După ce Germania (şi România) atacă URSS, von der Schulenburg este expulzat cu un tren special prin Georgia, în Turcia.
Avem în Jurnalul lui Grigore Gafencu, el însuşi ambasador al României la Moscova între septembrie 1940 – iunie 1941, însemnările senzaţionale ale întâlnirii celor doi comilitoni non grata, ale căror trenuri se încrucişează nu atât între Turcia şi Georgia, cât între două lumi şi destine frânte. Autorul Pactului Ribbentrop-Molotov îi spune lui Gafencu cât de mult regretă anexele secrete. În Germania, von der Schulenburg se alătură puciştilor anti-Hitler de la 2o iulie 1944. Este spânzurat în toamna anului 1944 pentru înaltă trădare, în închisoarea de la Plötzensee.
Gafencu, pe malul lacului Geneva, unde îşi trăieşte, fără să ştie încă, începutul febril al unui exil definitiv, se întâlneşte frecvent cu un oarecare domn Allen Dulles, avocat şi diplomat american care va deveni primul şi cel mai longeviv şef civil al CIA , în timpul Războiului Rece (1953-1961). Gafencu înregistrează cu regret executarea lui Schulenburg, în noiembrie 1944, între două întâlniri cu domnul Dulles.
Mai sunt astfel de exemple tulburătoare ale legăturilor primejdioase? – ale unor celebri aventurieri, diplomaţi, spioni, agenţi străini, al căror pasaj românesc echivalează cu ucenicia formatoare?
Frank Wisner, să zicem. Vine din Turcia în România, puţin înainte de 23 august 1944. De la Bucureşti coordonează spionajul american din Europa de sud-est.
Îl vedem într-o fotografie hollywoodiană pe Vârful Omu, alături de Regele Mihai. Între ei un superb ciobănesc german.
Americanul, chipeş, sportiv şi senin, poartă uniforma de piele neagră a comandorului de Marină, care l-a acoperit în timpul războiului pe toate fronturile. Wisner organizează repatrierea a 1 700 de prizonieri de război americani din România, în câteva zile, în august l944, ca să nu-i prindă armata sovietică ce se îndrepta spre Bucureşti. Infiltrează Partidul Comunist Român şi Cartierul General al Armatei Roşii cu proprii agenţi. Ştie că sovieticii au venit ca să nu mai plece şi e îndurerat de cedarea americană. După stagiul românesc, Frank Wisner va fi unul dintre cei mai importanţi operatori de acţiuni secrete în ţările ocupate de sovietici. Va conduce Serviciul de Planificare Operativă al CIA, cu 75% din bugetul total al Agenţiei, unde subordonatul său este un oarecare Richard Helms, viitor şef al CIA în timpul administraţiilor Johnson și Nixon.
La sfârșitul anilor `50, adversarii săi invidioși din FBI îl declară pe Wisner periculos prin pretinsele legături amoroase cu prințesa româncă Alexandra Caradja, considerată în America, între timp, drept agentă sovietică.
Frank Wisner are la activ şi doborârea regimurilor Mossadegh în Iran şi Arbenz Guzman în Guatemala. N-a reuşit în Ungaria, în 1956, pentru că aici domnea Moscova, care, cu acordul SUA, controla neabătut Europa răsăriteană. Sătul de intrigi şi de tranzacţionismul propriului stat cu sovieticii, Wisner intră într-o depresie periculoasă. Nu-şi va mai reveni. Se sinucide în 1965, cu arma unuia dintre fiii săi. Este îngropat în uniforma de comandor al Marinei din fotografia cu Regele Mihai. Românii ar trebui să-i onoreze memoria. Le-a fost aproape când, cum şi cât a putut.
Dar în oglinda strâmbă mai vedem pe cineva animând tenebrele Războiului Rece, via Bucureşti. E nimeni altul decât generalul Alexandr Mihailovici Saharovski, şeful consilierilor sovietici în România, între 1949-1953, pe traseul NKVD/ GRU/ KGB. A stat în proximitatea imediată a lui Gheorghiu-Dej. A configurat noua Securitate. A jucat rolul central în arestarea şi lichidarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. „Fertila” sa experienţă românească i-a fost utilă. Între 1956-1971 va conduce Direcţia 1 centrală a KGB, adică spionajul sovietic. La fel ca pentru Wisner, de la CIA, şi pentru Saharovski de la KGB experienţa românească în lumea penumbrelor l-a setat pentru marea luptă nevăzută a Războiului Rece.
Seria acestor exemple legendare poate fi oricând completată. România a fost mereu locul geometric de experimente liminale, fiind un stat a cărui raţiune existenţială este consolidarea Limesului. Din văile obscure ale Carpaţilor, ermetizaţi după Retragerea Aureliană, ne-a rămas, probabil, absenţa care pregăteşte ceva anume. Eventual existenţa celui mai mare popor din această parte a Europei, cu ţara cea mai întreagă, plus-minus, în condiţiile date de la sfârşitul Primului, al celui de-al Doilea şi al celui de-al treilea (Rece) Război Mondial.
Nu idealizez vocaţia misiunii secrete a României până acolo încât să includ şi Securitatea comunistă şi ceauşistă în această serie paradigmatică a supravieţuirii cu orice mijloace – aerul cel mai respirabil al serviciilor secrete.
Naţional-comunismul a viciat semnele naţiunii şi pe ale comunismului, deopotrivă. Naţiunea a rămas sfâşiată, cu biserici ortodoxe dărâmate, elite româneşti decimate în închisori şi prin exil, fără evrei, germani, greci, armeni, cu oraşele, cultura şi istoria devastate şi pervertite de sistematizarea cultului personalităţii şi de tentativele parţial reuşite de refacere a lumii în viziunea falsului mântuitor.
Securitatea a pus cel mai tare umărul la asta. Efectele sunt de durată. Lichefierea încrederii, în noi înşine şi unii în alţii, este efectul cel mai pervers. Percepţia faptului sau a adevărului simplu ca funcţie a circuitelor complicate, absconse, oculte, în care nevăzutul e mai important decât văzutul, ne strică viaţa până azi. Prezumţia, în subtext, este că „serviciile fac şi desfac totul” încă în România. Chiar dacă-ar fi aşa, uneori, avem aici de-a face nu cu o realitate euroatlantică, ci cu vechea mentalitate sultanist asiatică.
Iată de ce, pe un fundal istoric atât de spectaculos, dar şi cu o moştenire dezastuoasă a deceniilor comuniste, lumea serviciilor secrete mai are câte ceva de făcut. Cred în puterea de transformare democratică a Sigurantzei statului, mai ales în ultimii ani. Dar Capşa ar trebui să rămână un loc mai atrăgător.
Autor: Emil Hurezeanu
