Epoca orwelliană, materializată într-o realitate ce le pare unora derivată din romanul distopic „1984”, este marcată, printre altele de o infectare a mentalului colectiv de un virus mai insidios decât cele biologice: ştirile false, artificiale, concepute şi prelucrate într-un scop precis, consacrate drept fake news.
O definiţie primară ar stabili că acestea sunt mesaje construite din date elaborate de indivizi (HUMINT), cu caracter dolosiv (de obicei intenţionat), cu scopuri precise, difuzate doar în faza iniţială de către autor(i) în medii cu acoperire masivă, ulterior de către colportori în număr în progresie geometrică. Prin conţinutul de fake, este deteriorată imaginea, reputaţia unei entităţi sau a unei persoane, beneficiul fiind de ordin financiar, politic, social etc. Deşi expresia fake news a fost consacrată în timpul campaniei electorale a lui Donald Trump (2016), conceptul este studiat şi cunoscut încă de la finele secolului al XIX-lea, iar practica difuzării de idei, concepte, imagini false, prin variate mijloace, datează din antichitate.
Contribuţia colportorilor apropie conceptul actual de fake news de noţiunea de zvon sau ştire, cu tradiţie şi mecanisme aplicate şi verificate sub aspectul rezultatului în decursul istoriei omenirii. Mecanismul zvonului, ca proces care atrage şi creează dependenţă, a avansat în epoca noastră în construcţia de fake news.
Autorul unei ştiri false vizează, în final, propagarea, cu ajutorul participării unui număr cât mai mare de consumatori ai ei. Un patron de ziar newyorkez definea ştirea, în secolul al XX-lea, ca „ceva care îi face pe oameni să vorbească”, sugerând o primă componentă intrinsecă a ştirii, ca necesitate. Jurnalistul conştientizează că o ştire nu e o poveste sau o anecdotă, ci o informaţie ce urmăreşte un scop programatic. Aproape întotdeauna e legată de un eveniment susceptibil de a aduce schimbări bruşte şi importante. „E o informaţie plină de implicaţii pentru sine şi pentru cei apropiaţi: în urma ei ne aşteptăm la consecinţe imediate, negative sau pozitive. Ştirea e o informaţie pragmatică: pentru public are acelaşi rol ca şi percepţia pentru individ. Nu informează, ci orientează.” (Jean-Nӧel Kapferer, „Zvonurile”, Editura Humanitas, 2006).
Cinci nevoi psihologice
Dacă scopul fabricării şi lansării unui zvon, al unei ştiri false, este unul descifrabil de cele mai multe ori prin efectele produse, contribuţia colportorilor este motivată, conform aceluiaşi autor, prin necesităţi de ordin psihic, date de condiţia de zoon politikon (fiinţă socială), esenţă umană generată de relaţia individului cu semenii. Putem identifica cinci nevoi psihologice ale colportorului.
„Vorbim ca să ştim”. Comentarea unei informaţii dezvăluie ce fel de înţelegere se conturează în legătură cu ea în cadrul grupului de apartenenţă. Doza de adevăr conţinută de acest produs este apreciată în funcţie de acceptarea socială: adevărat este ceea ce colectivitatea apreciază ca fiind adevărat. Participarea la difuzarea de ştiri, false sau nu, confirmată de numeroasele like-uri (aprecieri), share-uri (distribuiri) – în variantele colectivităţilor virtuale – sau dezbateri verbalizate online sau în mediul real, reprezintă reconfirmarea apartenenţei la grup. Nu trebuie uitat faptul că omul este o fiinţă socială, deci una al cărei psihic are nevoie de legătura cu „tribul” său, pentru confirmarea adevărului.
„Vorbim ca să convingem”. Această motivaţie este construită pe un întreg proces interior, care porneşte de la nesiguranţă, evoluând spre certitudine fermă. Colportorii participanţi, prin această cauzalitate, ajung (in)conştient la concluzia: „dacă sunt crezut, înseamnă că am dreptate”.
„Vorbim ca să ne eliberăm”. Această motivaţie este una fundamentală în perioade de criză (război, pandemie, catastrofe etc.). „Zvonul constituie prima etapă a defulării”: ştirile, istorisirile zvonistice conţin un bagaj important de anxietăţi colective. Pe acestea se bazează şi acţiunile de propagandă neagră în timpul conflagraţiilor sângeroase sau a crizelor economice (demonizarea inamicului): „… comit atrocităţi când pătrund în ţările învinse”, „Un val de imigranţi va sosi…din…, ocupând toate locurile de muncă şi crescând rata şomajului în…”. A vorbi despre aceste temeri sau a le difuza contribuie la reducerea anxietăţii: interlocutorii pot demonstra că zvonul e imposibil sau absurd. Pe de altă parte, dacă zvonul este creditat, asumarea colectivă a pericolului conduce la diminuarea acestuia la nivel individual. În plus, odată ce au început discuţiile despre acesta, se poate concepe şi un plan pentru controlarea şi chiar anularea lui.
„Vorbim ca să plăcem”. Unele fake news au un conţinut amuzant sau surprinzător, dar fără a genera consecinţe serioase imediat. Informaţia respectivă pur şi simplu place, amuză, destinde şi, dacă e în acord cu publicul, de cele mai multe ori nu este verificată. Kapferer evidenţiază riscul difuzării unui zvon de acest fel: odată lansat, nu mai poate fi controlat, ajungând zvon de tip „scafandru”: dispare pentru o perioadă, apoi reapare brusc, actualizat, „verificabil” tocmai prin prima sa apariţie.
„Vorbim ca să vorbim”. În această situaţie cei care răspândesc zvonuri sau de fake news se identifică ei înşişi cu actul comunicării, existenţa lor se certifică prin comunicare. În această situaţie, zvonul nu are nevoie de nici o dovadă, este strict subiectiv, bazat pe impresii, nu pe fapte. Emotivitatea este temelia acestei categorii de emiţător şi colportor şi efectul se înscrie în acelaşi registru, multiplicat.
Hrană pentru imaginaţie
Remarcabil este faptul că victimele zvonurilor nu conştientizează răul pe care şi-l fac lor şi celorlalţi şi participă activ tocmai la propagarea condiţiilor care le-au adus în postura de victimă. În plus, chiar şi în situaţiile în care este devoalat, cu întârziere, mecanismul amplu prin care o masă mare de oameni devine victima unei campanii de înşelare prin zvonuri, ştiri false, artizanii nu sunt culpabilizaţi. Nici contributorii, indiferent dacă sunt conştienţi sau nu de rolul pe care l-au avut în cazul respectiv. De exemplu, în decembrie 1989 un jurnalist al televiziunii naţionale lansa pe micile ecrane mesaje de tipul: „Nu lăsaţi copilaşii să bea apă, să nu-i omorâm cu mâinile noastre”, în ansamblul ştirilor false care erau menite să inducă populaţiei senzaţia de nesiguranţă, de pericol iminent şi neidentificabil.
În lucrarea „Pe tărâmul fantomelor înfometate” medicul canadian Gabor Maté a expus studiile efectuate în domeniul dependenţelor şi a concluzionat că aceste comportamente trebuie considerate simptom, nu cauză, din perspectiva mecanismelor neurobiologice (reglarea deficitelor de dopamină de la nivelul receptorilor specializaţi). Medicul constată preponderenţa cazurilor de abuz sau traume, drept cauze ale dependenţelor, precizând că „nu toate cazurile de dependenţă îşi au rădăcina în abuz sau în traumă, însă cred că toate pot fi legate de experienţe dureroase. În centrul tuturor comportamentelor dependente stă o durere”. Aşadar, fabricarea zvonurilor de tip fake news nu este una aleatorie, ci se bazează pe analize (din rating-urile programelor TV, contabilizarea vizualizărilor din online) care identifică vulnerabilităţile (angoasele) unde vor ţinti mesajele construite. Kapferer observă, în acest sens, că „mediile de informare emit tocmai ipotezele pe care publicul, înnebunit, şi le-ar imagina singur”.
Fake news constituie, drept urmare, un act de agresiune asupra consumatorilor săi, însă „victimele” nu au nicio reacţie de apărare, ştirile respective nefiind percepute ca „inamic”. Chiar dacă, pe de o parte, omul are tendinţa instinctivă de apărare, de evitare a situaţiilor care l-ar supune agresiunii, pe de altă parte, simte o atracţie aparent inexplicabilă către violenţă, suferinţă ori morbid. Această atracţie este programatic speculată de specialiştii mass-media, care trebuie, de asemenea, să îşi construiască mesajele astfel încât să „fidelizeze” (să pună în dependenţă, în cele din urmă) consumatorul. Aceasta se realizează prin pedagogica „captatio binevolentiae” (câştigarea bunăvoinţei), procedeu care permite alegerea produsului (program, ştire etc.) din fluxul masiv informaţional la care este supus individul, cu ajutorul unor elemente de formă, în special (stridenţe de limbaj, de imagine), şi de conţinut (bagaj emoţional exploziv, dar nou şi stabil).
Crearea maselor virtuale
Deseori fake news sunt demontabile relativ uşor, însă populaţia consumatoare de produse fake a fost şi este supusă unui proces amplu de alterare a istoriei, culturii, tradiţiilor. Locul unui fake news demontat nu poate rămâne gol, ci trebuie create noi nuclee de coagulare a energiilor umane (mentale şi psihice). Astfel, apar grupuri fondate pe idealuri variate, dar care exclud etnicitatea, religia, ceea ce conduce la fragmentare şi disoluţie a sentimentului de solidaritate. În cadrul acestora se vor manifesta cele cinci nevoi psihologice ale colportorului.
Fidelizarea, crearea dependenţei de fake news începe de la stimulul exterior (puternic), interiorizat prin percepţie şi, apoi, sublimat prin reprezentări (vizuale sau simboluri). Materialul vizual sau simbolic utilizat pentru a capta atenţia este, în general, extrem de simplu (adresându-se nu intelectului, ci instinctului şi emotivităţii). De aici, infantilizarea individului, transformarea sa într-un receptor uşor influenţabil şi dependent de lumea virtuală, mai ales pentru că aceasta este schematică, simplistă şi nu îi pretinde energii raţionale, mentale, care să fie consumate pentru procesare.
Dependenţa de lumea virtuală, de poveşti create „ca şi cum ar fi reale”, a determinat apariţia unui paradox: deşi omenirea se prezintă sub forma unor indivizi separaţi (cel puţin în statele cu un nivel al tehnologiei care să permită consumul de virtual), cu diminuarea manifestărilor gregare în forme fizice, apartenenţa la grupurile artificiale şi volumul de timp alocat consumului de virtual, au transformat indivizii izolaţi în mase, cu toate caracteristicile definite de Gustave Le Bon: impulsivitate, irascibilitate, incapacitate de a raţiona, absenţa discernământului şi a spiritului critic, exagerarea sentimentelor etc. Nu lipseşte nici sentimentul invincibilităţii, ca putere a lui „împreună”. Conectaţi prin tehnologie, oamenii se simt într-o colectivitate, nesesizând transformarea lor într-o masă credulă şi manipulabilă.
Desprinderea masei de această stare şi expunerea bruscă a indivizilor la o realitate mai puţin colorată, dar mai complexă şi imprevizibilă, nu este posibilă, virusul fiind deja instalat în profunzime. Procesul revenirii presupune atât timp (zeci de ani), conştientizare, cât şi o voinţă extrem de puternică, la limita miracolului. În aceste condiţii, tratamentele de succes pentru dependenţa de fake news sunt improbabile. În schimb, pe frontul invizibil, unde se confruntă actori ai războiului hibrid, şansele surclasării inamicilor revin celui care adaptează armele la noile condiţii. Nu poţi dezamorsa fake news, nu poţi aştepta ca toţi consumatorii de fake să devină fanatici ai adevărului, nu este verosimilă contrabalansarea cu argumente raţionale, reale, îmbrăcate în ştiri, câtă vreme tocmai elementele de formă şi conţinut stridente, elementare, facile şi deja injectate în reţeaua mentală a maselor domină legăturile interpersonale.
Perioadele marcate de frică (calamităţi, războaie, pandemii) sunt cele mai fertile pentru construcţia de fake news, populaţia fiind mental anesteziată mai mult decât în perioadele de relativă normalitate, iar raţiunea mult declasată de emotivitate, cauza primară fiind una evident reală.
Abstract
Our era is marked by the spreading of a more aggressive and even more dolosive virus than biological viruses, the fake news. Its definition may be considered to have historic roots, but its present meaning became official in 2016, during Donald Trump’s election. Peddlers’ contribution to spreading fake news is similar to the older concept of rumor and, of course, has the same root as the news concept, considering how it was conceived in the 19th century by the owner of a New York newspaper: news is something that makes people talk. This concise definition offers the main psychological component of news: the need. Deriving from it, news implies programmatic purposes: not necessarily to inform people, but mostly to guide them to a certain conclusion.
Peddlers’ contribution may have been generated by five psychological needs: to know, to persuade, to relief, to be likable, to communicate. These needs are intrinsic to the human nature as social condition. So, addiction may be considered an inner vulnerability, exploited by rating analysts and TV producers in order to aim exactly that vulnerability. Making and spreading fake news is, consequently, an act of aggression upon the targeted people. The mechanism of capturing their mental and psychological energy is scientifically built on replacing the old human values with inconsistent values, but coagulated in virtual groups. People are addicted to fake news and they cannot be cured in the short term, even if they are offered the truth.
Autor: Adina Manuela Ghica
