La sfârșitul primei conflagrații mondiale, România se afla în rândul Puterilor Antantei încercând să găsească răspunsuri la întrebări legitime referitoare la valabilitatea Tratatului de alianță încheiat în august 1916 și la măsura în care acesta fusese afectat de semnarea păcii separate de la București cu Puterile Centrale.
Conferința de Pace de la Paris s-a impus în epocă drept cea mai reprezentativă reuniune internațională de până atunci, depășind ca importanță evenimente similare ale secolului al XIX-lea, precum Congresele de la Viena (1814-1815), Paris (1856) sau Berlin (1878).
Totodată, Conferința de la Paris a coincis și cu o schimbare de paradigmă în ceea ce privește principiile care statuează relațiile dintre state, fiind prima încercare de abordare a unui model democratic în încheierea unor tratate de pace. Un succes deosebit al lucrărilor Conferinței a fost confirmarea apariției unor state naționale în Europa Centrală și Răsăriteană. Delegația României, condusă de Ion I. C. Brătianu, s-a deplasat la Paris pentru a obține recunoașterea Hotărârilor plebiscitare de Unire din 27 martie/ 09 aprilie, 15/ 28 noiembrie și 1 Decembrie 1918.
O atmosferă nefavorabilă
Totuși, realitatea negocierilor din timpul Conferinței a fost una deosebit de dură, diplomații români fiind obligați, în cele mai multe cazuri, să depună eforturi considerabile pentru ca vocea României să fie ascultată.
Încă de la începutul lucrărilor Conferinței, atmosfera de la Paris nu a fost deloc favorabilă României, delegații români fiind confruntați cu perspectiva nerecunoașterii calității de țară aliată, deoarece era pusă sub semnul întrebării valabilitatea Tratatului din august 1916, ce reprezenta principala bază de discuții la masa negocierilor.
Un exemplu pentru tratamentul inegal al României la Paris a fost că statul român era reprezentat în doar 8 din cele 58 de comisii create. În plus, nu i se rezervase niciun loc în comisia teritorială sau în cea a minorităților, capitole de care România era direct interesată.
În fața acestei situații, deloc încurajatoare, Ion I. C. Brătianu a insistat asupra drepturilor României, așa cum au fost stipulate în Tratatul din august 1916 și asupra calității de stat independent a României. Pentru marele om politic, rezistența la presiunile Marilor Puteri, deși plină de riscuri, era legată de demnitatea națională, fiind astfel singura cale de urmat.
În ciuda tonului negativ de început, diplomația română a apelat la contactele cu o serie de oameni politici englezi. În acest stadiu al lucrărilor Conferinței, un rol semnificativ l-a avut regina Maria care s-a deplasat la Londra în urma invitației suveranului britanic George al V-lea. Primul ministru român Ion I. C. Brătianu și diplomatul Nicolae Mișu au fost, de asemenea, invitați la Palatul Buckingham, pentru un dejun restrâns. Cu această ocazie, potrivit premierului român, suveranul britanic a părut să înțeleagă foarte bine situația în care se afla România, oferind asigurări că se poate conta pe el atât cât rolul său constituțional îi permite.
Interese nesocotite
Un moment delicat al relațiilor României cu Marile Puteri a fost și cel al semnării Tratatului de la Versailles cu Germania. Deși delegația română nu a cunoscut textul documentului decât cu puțin timp înainte de intrarea în sala Conferinței, interesele României în problema reparațiilor fiind practic nesocotite, primul ministru român a fost nevoit să semneze pentru a evita un conflict deschis cu reprezentanții Marilor Puteri. Deosebit de importantă a fost clauza, introdusă la propunerea șefului delegației engleze, David Lloyd George, care anula tratatele de la Brest-Litovsk și de la București, îndepărtând astfel unul dintre principalele vulnerabilități ale României la Conferința de Pace.
La mijlocul lunii aprilie 1919, Consiliul celor patru (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia) a început să lucreze la tratatul cu Austria, care prevedea protejarea minorităților și recunoașterea noilor state, având la bază principiul autodeterminării naționale. În pofida recunoașterii acestor principii, lucrările din comisiile de specialitate se desfășurau fără ca România sau celelalte state interesate să fie consultate, fapt ce a produs nemulțumiri.
Delegația română și-a exprimat poziția față de tratatul cu Austria în timpul ședinței plenare din 31 mai 1919. După ce și-a exprimat mulțumirea față de recunoașterea unirii Bucovinei cu România, Ion I. C. Brătianu a propus modificarea unor articole, vizat fiind articolul 5, referitor la regimul minorităților.
În argumentarea sa, diplomatul a subliniat că Guvernul român a acordat tuturor minorităților care locuiau în interiorul noilor frontiere, drepturi egale cu acelea ale tuturor cetățenilor români, și a respins controlul Marilor Puteri asupra statelor mici în privința minorităților. Potrivit șefului delegației, „România era gata să accepte orice fel de dispoziție, pe care orice alt stat membru al Societății Națiunilor ar admite-o pe teritoriul său în acest domeniu“.
Un tratat „incompatibil cu demnitatea și independența națională“
La 10 iunie 1919, Consiliul celor patru a convocat delegațiile statelor naționale din Europa Centrală pentru a discuta frontierele cu Ungaria. Și în acest caz statele direct interesate nu fuseseră consultate. În momentul în care au fost prezentate hărțile cu granițele fixate, Ion I. C. Brătianu a constatat, din nou, că în cazul României Tratatul din 1916 nu fusese respectat. În această situație, premierul român a solicitat un termen de 10-12 zile în care să fie notificați Regele și Guvernul.
Astfel, după ce la 28 iunie a participat la activitatea solemnă din sala Oglinzilor de la Versailles și a semnat Tratatul cu Germania, Ion I.C. Brătianu a părăsit Parisul. Nicolae Mișu, ministrul Guvernului român la Londra a fost desemnat prim delegat al României la Conferința de Pace.
Deși poziția premierului român în problema Tratatului cu Austria a fost privită favorabil în presa franceză, care a arătat că Marea Britanie și SUA sunt autoarele unei politici agresive la adresa României, situația nu s-a ameliorat pentru partea română. Tensiunile au crescut și mai mult pe măsură ce se apropia data semnării tratatului cu Austria. La 10 septembrie 1919, la Saint-Germain en Laye, s-a semnat Tratatul de pace între principalele puteri aliate și asociate și Austria. La acea dată semnătura României lipsea de pe tratat. Ulterior, la 12 septembrie, guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu a demisionat, motivând că nu poate semna un tratat „incompatibil cu demnitatea și independența națională“.
La Paris au continuat negocierile dintre delegația română și Consiliul celor patru, ajungându-se în cele din urmă, la operarea unor modificări în tratatul minorităților, modificări ce aveau să constituie limita concesiilor făcute de Marile Puteri la acest capitol. În acest context, după consultări cu principalii oameni politici ai țării, la 9 decembrie 1919, Alexandru Vaida-Voevod, noul prim-ministru al României a decis să renunțe la politica de rezistență a Guvernului precedent, anunțând semnarea tratatului.
Se poate concluziona că în cadrul Conferinței delegația română și-a desfășurat activitatea în condiții mai mult decât neprielnice. Istoricul Nicolae Iorga a confirmat această realitate în Memoriile sale: „de la început, Conferința, apoi cei patru, au fost intratabili. Nicio jignire nu a fost cruțată celor mici“.
Această imagine a fost întărită și de istoricul Gheorghe I. Brătianu care nota că deși în aparență Conferința statua principii precum pacea, justiția și înfrățirea popoarelor, în fapt, rațiunile și interesele economice au fost cele care au primat, impunându-se în cadrul negocierilor.
Foarte sugestiv a fost și Alexandru Vaida-Voevod care, într-o scrisoare-raport adresată lui Iuliu Maniu, descria caracterul imprevizibil și chiar nesincer într-o anumită măsură a mai marilor Conferinței, „ce vor hotărî cei patru, adică Wilson, nu poate să știe înainte suflet de om. Lloyd George împarte și vederile și prada armonic cu Wilson, în timp ce Clemenceau zace pe burtă la picioarele lui Wilson, iar italienii nu doreau în niciun caz să-i piardă cu totul grația“.
Abstract
The end of the First World War found Romania on the Allied side, although the signing of a separate peace Treaty with Central Powers had seriously challenged the validity of the alliance established before entering the war.
The Paris Peace Conference dominated by the Council of Four (USA, France, Great Britain and Italy) proved to be yet another “battlefield” for the small states as they had to overcome the hardships and the unjust treatment of the Great Powers.
On the other hand one should not minimize the huge impact of this great international event which settled democratic grounds for treaty signing and acknowledged the new Central and Eastern European national states, pursuant to the self-determination principle.
Autor: Mihaela David
