Este dincolo de orice îndoială că, astăzi, lumea întreagă se află într-un proces amplu de transformare, în care provocările sunt parcă mai numeroase şi mai profunde decât au fost până acum, iar previziunile sunt realizate doar pe termen mediu, tocmai pentru a-şi menţine un grad de acurateţe cât mai ridicat. România este parte a acestui fenomen complex, care induce, la nivelul mentalului colectiv, un dublu sentiment, amestecând, în mod paradoxal siguranţa şi incertitudinea.
Dacă incertitudinea este naturală, în condiţiile în care este greu de previzionat parcursul viitor al continentului european şi al lumii, în general, siguranţa este indusă populaţiei de instituţiile statului, care gestionează o paletă foarte largă de domenii, începând de la educaţie şi sănătate, până la apărare şi securitate naţională. Şi cum toate acestea sunt intrinsec legate, întrebarea naturală este foarte clară: avem motive să fim liniştiţi, avem motive să ne simţim în siguranţă?
Pentru că, la fel ca generaţia actuală, şi celelalte din istoria României au avut, cu certitudine, aceleaşi întrebări. Răspunsurile, însă, au fost diferite, în condiţiile în care România, încă de la formarea sa, a avut parte de o serie de provocări, unele dintre ele majore, care au pus în pericol, la propriu, chiar existenţa statului român.
Cu toţii suntem de acord că este foarte important să avem cetăţeni cât mai responsabili, cu o cultură generală bogată şi o educaţie de securitate dezvoltată, care să poată privi şi evalua cât mai realist ameninţările cu care ne confruntăm. La fel de important, însă, este să ne cunoaştem şi propriul trecut, pentru că cine nu îşi cunoaşte propria istorie şi cine nu învaţă din greşelile trecutului, riscă să le repete în viitor. Iar consecinţele sunt foarte greu, dacă nu chiar imposibil de estimat. Şi asta pentru că, în general, tindem să privim mult prea departe în viitor şi să uităm trecutul, iar într-o lume a globalizării accelerate, nu mai punem mare preţ pe ceea ce ne învaţă propria istorie.
La fel cum educaţia de bază primită de un copil poate oferi un indiciu asupra viitorului său parcurs, aşa şi istoria ne poate dezvălui multe din răspunsurile la problemele care există astăzi sau pe care le putem întâmpina mâine.
Lecţiile istoriei
Propria istorie este marcată de elemente care, privite realist, ne-ar putea jalona dezvoltarea viitoare. Corupţia a reprezentat unul din cele mai importante riscuri la adresa statului. Au existat perioade în care fenomenul a fost mult mai strâns legat de securitatea României decât orice altceva. Trebuie doar să ne amintim conflictele la care am participat de-a lungul istoriei.
Bunăoară, în Războiul de Independenţă (1877-1878) armata română a plătit tributul de sânge, dar aproape că nu ar fi contat, în condiţiile în care obţinerea independenţei de stat a fost o chestiune de negociere politică (şi puţin şantaj al Marilor Puteri) şi nicidecum de acţiune militară. Şi tot atunci, după Tratatele de San Stefano şi Berlin, România a căpătat Dobrogea, la care nici nu visa, deşi îşi dorea cu ardoare reîntregirea Basarabiei, pentru că aici, mulţi dintre politicienii români (inclusiv prim-ministrul Mihail Kogălniceanu) mai aveau încă proprietăţi.
În cel de-al Doilea Război Balcanic, clasa politică vedea deja în România o putere regională, implicând armata într-o campanie în care majoritatea soldaţilor au murit de tifos exantematic, pe fondul unui serviciu medical militar precar, şi nicidecum de armele inamicilor bulgari.
La fel, în Primul Război Mondial, în care Europa s-a războit cu ea însăşi, armata română a fost total nepregătită pentru un efort care nu a fost calculat. Ţara noastră a intrat în război la doi ani de la declanşarea acestuia, timp în care devenise clar ce înseamnă operaţiunile militare din punct de vedere al resurselor umane, materiale şi financiare. Aşa se face că, în 1916, România avea foarte puţini tacticieni, ofiţerii fiind specializaţi mai degrabă în baluri şi defilări decât în operaţiuni de război, iar corupţia înalţilor funcţionari militari şi civili a făcut ca materialul de război de care dispunea armata să fie limitat şi învechit, net inferior faţă de cel al inamicilor.
Deşi preţul plătit a fost uriaş, se pare că nici în acest caz nu putem vorbi despre o lecţie învăţată, astfel încât situaţia s-a perpetuat şi în perioada interbelică, în care corupţia, inclusiv în domeniul apărării, a devenit endemică, dând naştere unor scandaluri uriaşe.
Afaceri păguboase
Spre exemplu, afacerea Payot, din anul 1920, când România a încheiat o înţelegere cu statul francez prin care se obliga să furnizeze petrol în valoare de 54 de milioane de franci, urmând să primească la schimb 150 de avioane de luptă. Deşi o parte din acestea au fost livrate, cele mai multe erau fabricate din materiale neconforme, necesitând reparaţii de amploare, foarte costisitoare pentru bugetul statului.
Un an mai târziu, România a cumpărat din Austria licenţa pentru fabricarea avionului de instrucţie Hansa-Brandenburg. Între 1921 şi 1923 au fost construite în ţară 77 de astfel de aparate, dar înlocuirea materialelor prevăzute în proiect cu unele de o calitate mai slabă a condus la prăbuşiri repetate. Ancheta ordonată de generalul Gheorghe Mârdănescu, ministrul de război în funcţie, a fost finalizată, nefiind, însă, făcută publică.
De asemenea, afacerea Siskin a avut puternice ecouri în epocă, cu atât mai mult cu cât au fost implicaţi şi membri ai familiei regale. Astfel, în 1924, din poziţia de şef al Inspectoratului General al Aeronauticii, prinţul Carol, moştenitorul tronului, a obţinut un credit de 500 de milioane de lei, insistând ca armata română să achiziţioneze 150 de avioane de recunoaştere şi 60 de avioane de vânătoare de la firma britanică Siskin-Armstrong. Ce nu s-a menţionat era că firma producătoare propunea un avion nou, aflat în fază de prototip, care nu avea testate probele de rezistenţă statică şi performanţele de zbor. Au existat o serie de proteste ale ofiţerilor din conducerea aviaţiei (urmate de înlocuirea lor din funcţii), dar şi un deces al unui pilot de încercare român, toate acestea culminând cu rezilierea contractului, context în care statul român a achitat firmei britanice penalităţi de 100 de milioane de lei.
Un caz emblematic
Totuşi, cea mai cunoscută şi cu cel mai puternic impact în epocă a fost afacerea Škoda, caz emblematic al corupţiei generalizate existente în rândul înalţilor funcţionari ai statului român. La baza afacerii a stat contractul pentru înzestrarea armatei, încheiat în anul 1930 între România şi Uzinele de armament Škoda, în valoare totală de 7 miliarde de lei. Puţin timp după semnarea contractului şi începerea primelor livrări, au fost constatate nereguli grave ale echipamentelor (puşti mitraliere şi tunuri de diferite calibre). Apogeul a fost atins în anul 1933, când, în urma unei percheziţii, au fost descoperite documente militare secrete ale Ministerului Apărării referitoare la sistemul naţional de apărare, documente despre contractele statului cu alţi furnizori de armament, sume foarte mari de bani şi o listă cu nume codificate, cărora le erau destinate fondurile. Nici comisia parlamentară instituită, nici ancheta oficială derulată de autorităţi şi nici procesul care a fost intentat reprezentantului Uzinelor de armament Škoda nu au reuşit să facă lumină pe de-a-ntregul în acest caz, pentru că ar fi implicat reprezentanţii marilor partide politice, Guvernului sau Casei Regale. Cert este faptul că România a rămas descoperită din punct de vedere al necesarului de artilerie şi blindate, care, alături de aviaţie, au făcut diferenţa în cel de-Al Doilea Război Mondial.
Şi tot corupţia a făcut ca, în aceeaşi perioadă, gradele militare să fie acordate cu prea mare uşurinţă, iar funcţiile de conducere să fie încredinţate prin raportare la apropierea de Carol al II-lea, un rege capabil, însă al cărui nume a fost asociat unei camarile cu legături în toate domeniile de activitate.
Iar când toată lumea era convinsă că România nu putea fi mai mare, mai puternică şi mai sigură decât era atunci, a intervenit dezastrul din 1940, an în care, fără luptă, statul român a pierdut Cadrilaterul, Basarabia, nordul Bucovinei şi nord-vestul Transilvaniei. Şi astfel, deşi locuitorii din aceste teritorii aveau proaspătă în amintire promisiunea făcută chiar de şeful statului, că nici o palmă de pământ românesc nu va fi cedată fără luptă, ei s-au trezit, brusc, că au devenit refugiaţi în propria ţară.
Toată această atitudine a făcut ca şi în Al Doilea Război Mondial, în ciuda nenumăratelor jertfe, armata română să fie din nou prinsă pe picior greşit aproape din toate punctele de vedere, începând de la nivelul de pregătire al ofiţerilor şi trupei până la dotarea tehnică şi aprovizionare.
Examenul viitorului
Trebuie să fim conştienţi că statul român a avut parte de un şir lung de provocări, unele dintre acestea afectând generaţii întregi. Cu atât mai mult, în contextul actual, trebuie să înţelegem că este necesar să ne evaluăm cât mai realist propriile forţe, iar acolo unde acestea nu există ar trebui să ni le creăm. Pentru că, în mod clar, ameninţările nu ocolesc şi nu vor ocoli România, iar instituţiile statului trebuie să îşi păstreze capacitatea funcţională la un nivel cât mai bun. Şi nu în ultimul rând, nu trebuie confundată analiza realistă şi critica constructivă cu defetismul sau lipsa de patriotism.
Nu trebuie să ignorăm potenţialul educativ al istoriei. Dar asumarea unor „învăţăminte“ este pe de-a-ntregul în responsabilitatea noastră. În mod sigur ne îndreptăm spre viitor… Important este cum.
Abstract
The world is changing and the number and intensity of the challeges is even greater than before. The feeling of safety is induced by national administration who is managing different areas, from health and education to defence and security. Our generation asks the same questions as our ancestors: how safe are we, do we need to worry? We are accountable for understanding the errors of the past and their consequences, and for avoiding to repeat them today.
Autor: Gabriel-Felician Croitoru
