Din punct de vedere al pregătirii teoretice a tinerilor ofiţeri, un manual care să explice cum trebuie abordată activitatea de intelligence nu a existat la momentul declanşării primului război mondial, situaţia menţinându-se şi la debutul celei de-a doua conflagraţii mondiale. În fapt, iniţiaţii îşi bazau pregătirea teoretică, mai mult empirică, pe studiul unor cercetări realizate de ofiţeri din cadrul Serviciului S (ca de pildă, Problema panslavistă, Emigraţia rusă, Emigraţia ucraineană, Organizaţia Iredentistă Dobrogeană – Bulgară, Iredenta maghiară) şi mai târziu al unor succese operaţionale. Din aceste materiale, fiecare reţinea mai mult sau mai puţin, potrivit propriilor mijloace.
Şcoala spionilor
Acesta era contextul care l-a determinat pe Mihail Moruzov să înfiinţeze, după 1936, şcoli pentru pregătirea specialiştilor necesari activităţilor serviciului (radio-telegrafie, filaj, foto şi cinema, dactiloscopie etc.). El a înţeles că pentru a fi eficient, îndeosebi în activităţile de spionaj, unui ofiţer trebuie să i se asigure o bună pregătire. Totodată, din anul 1938, pentru întărirea controlului administrativ asupra resursei militare, se pun bazele unui curs secret de 30 de zile cu ofiţerii aşa-zişi informatori. Instruirea se desfăşura anual. Informatorii constituiau o supra-structură neoficială de securitate internă subordonată şefilor birourilor 2 din cadrul marilor unităţi militare. Aceştia erau instruiţi privind modul în care trebuiau să îşi recruteze surse din rândul trupelor, cum să întreţină o legătură informativă şi cum să furnizeze informaţiile stabilite.
Mihail Moruzov nu a neglijat nici procesul de recrutare a agenţilor. Această responsabilitatea era descentralizată la nivelul comandamentelor centrelor informative. Procedura avea următorul tipar: agenţii erau punctaţi după criterii de la care nu se făcea rabat, erau instruiţi de către recrutorii lor şi apoi erau însărcinaţi cu misiuni de spionaj. La punctare şi selecţie se ţinea cont de o serie de criterii. Astfel, recrutul trebuia să cunoască limba ţării în care urma să acţioneze şi, pentru un plus de siguranţă, să fie duşman al acesteia. De asemenea, era de preferat să aibă rude în ţara respectivă, pentru a avea unde să se refugieze sau pentru a primi informaţii.
Instruirea agenţilor
După selecţionare agenţii erau învăţaţi cum să folosească actele false şi cum să obţină acte originale, cum să îşi camufleze prezenţa pe acel teritoriu, cum să aleagă mediile şi tipurile de persoane pe care ar putea să le folosească ca surse, respectiv cum să utilizeze şi să ascundă aparatul TFF (telegraf fără fir). În cazul în care viitorul agent nu avea un aparat TFF, i se indica cutia de scrisori în care trebuia să depună rapoartele de misiune. Cutia de scrisori aparţinea unui locuitor al ţării respective, recrutat de către organele Biroului III căutare din cadrul Secţiei a II-a (structură condusă de către colonelul Iosif Catană). Acesta era instruit să primească documente de la curier, apoi să le transporte peste frontieră la centrul informativ de care aparţinea. Astfel de centre informative au funcţionat la Satu Mare, Oradea, Arad, Timişoara, Cernăuţi, Chişinău, Constanţa şi Silistra. După perioada 1939-1940, centrele au fost dislocate la Braşov, Turda, Arad, Timişoara, Suceava, Iaşi şi Constanţa. Înainte de predarea şi primirea documentelor era folosită o parolă prestabilită.
Tot pentru pregătirea resursei umane, spre sfârşitul anului 1939, Moruzov iniţiază demersuri pentru înfiinţarea unei şcoli pentru secretari ai ataşaţilor militari. Pentru aceasta el a alocat, din fondul său de la Secţia a II-a a Marelui Stat Major, suma de 100 000 lei. Întrucât Serviciul Secret era o structură a armatei, iar ataşaţii militari erau vizibili în activitatea lor, se impunea o altă metodă de acţiune: ataşarea a câte unui secretar instruit în domeniul spionajului. Astfel, cursantul trebuia să înveţe limba ţării în care urma să fie trimis, tehnicile de fotografiere, camuflaj, scriere invizibilă, conducere a automobilelor etc. De asemenea, cursantului îi erau transmise noţiuni de spionaj militar. Precipitarea evenimentelor din primăvara şi vara anului 1940 nu a mai permis, în acel moment, înfiinţarea unei astfel de şcoli, de pe urma căreia avea de câştigat eficienţa activităţii informative. Ideea a fost însă preluată şi pusă în aplicare, aproape un an mai târziu, de Eugen Cristescu.
Şcoala de agenţi a SSI
Viziunea strategică a liderului Serviciului Special de Informaţii (SSI) nu s-a limitat doar la această formă de instruire a resursei umane. Pentru Eugen Cristescu a devenit clară necesitatea înfiinţării unei Şcoli de agenţi. Din motive care nu ne sunt cunoscute, probabil din raţiuni operative (se impunea un maxim de implicare a ofiţerilor de intelligence potrivit evoluţiei operaţiunilor militare), Şcoala de agenţi ai SSI a avut o singură promoţie, în anul 1941. Instituţia de învăţământ îşi propunea să realizeze pregătirea celor ce urmau să desfăşoare activitate de agent pe teren. Clasele cuprindeau între 40 şi 45 de recruţi, aceştia fiind pregătiţi pentru a lucra atât pentru Serviciul Secret cât şi pentru alte instituţii din cadrul comunităţii informative şi de apărare. Între acestea se aflau Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale şi Inspectoratul General al Jandarmeriei, instituţii către care absolvenţii au şi fost repartizaţi.
Cursurile predate în cadrul şcolii asigurau atât o pregătire pentru munca operativă, dar şi crearea unei culturi de spaţiu care să asigure succesul integrării şi reuşita informaţională. Recruţilor le erau predate cursuri de contrainformaţii (de către Traian Borcescu), cursuri de contraspionaj (de către Florin Georgescu), cursuri de contra-sabotaj (Eugen Haralamb, de la SSI), cursuri cu caracter informativ politic comunist şi legionar (subdirectorul Serviciului Secret, Radu Vernescu şi maiorul Marin, din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei), jurisprudenţă (maiorul Ion Mântulescu, de la Direcţia Poliţiei si Siguranţei Generale), filajul practic (Horia Butucescu, din Serviciul Secret) şi conducerea auto (maiorul Ciorbă de la Inspectoratul General al Jandarmeriei).
În timpul cursurilor, elevilor nu le erau încredinţate misiuni operative, absolvirea şcolii fiind singurul mod prin care obţineau permisiunea de a acţiona. În practică, acestora le erau delegate misiuni de intervenţie informativă rapidă, durata de infiltrare reuşită a unei misiuni externe fiind cuprinsă între 7 şi 14 zile.
Pregătirea cadrelor proprii la standarde ridicate
Nereuşita asigurării unei susţineri pentru Şcoala de agenţi nu a afectat însă preocuparea constantă pentru pregătirea cadrelor proprii la standarde ridicate. Contextul politico-strategic în care îşi desfăşura activitatea SSI-ul impunea un astfel de efort, în scopul identificării şi contracarării ameninţărilor la adresa României. Astfel, atenţia a fost sporită în direcţia dezvoltării programei analitice folosite pentru pregătirea agenţilor (cadrelor) atât la Centrul de instruire situat pe strada Lunei din Bucureşti (imobil, situat în apropierea locuinţei lui Eugen Cristescu, în care se derulau în ciclu comun activităţile de pregătire teoretică), cât şi în diferite case conspirative ale Serviciului, unde se lucra cu mai multe grupe mici de cadre. Structura programei era complexă şi presupunea, printre altele, instruirea în tehnica informativă şi contrainformativă pentru teren şi pentru laborator, filaj, aspecte legate de criminologie, supraveghere, organizarea şi efectuarea asasinatelor, interceptarea corespondenţei, scrierea cu cerneală invizibilă, fotografiere, maşini infernale, cifru, armament, muniţii şi legislaţie specială.
Recrutarea personalului
Din punct de vedere al politicii de recrutare a personalului, aceasta se realiza, iniţial, aproape exclusiv pe bază de transfer/conversie a personalului de la Siguranţă. Deşi benefică la momentul creionării primelor forme de organizare a muncii informative, Moruzov a înţeles că o astfel de politică putea deveni una defectuoasă, din cauza profesionalismului rudimentar al celor formaţi la şcoala de poliţie.
Succesul avut în dejucarea Afacerii Vărzan şi a Complotului Precup, i-a consolidat lui Moruzov poziţia în raport cu regalitatea şi i-a asigurat fonduri suplimentare pentru dezvoltarea Serviciului Secret. Acesta a devenit un aparat care funcţiona, în fapt, în subordinea regelui, deşi, de drept, aparţinea Marelui Stat Major, respectiv, Ministerului de Război. În acest context, Moruzov a procedat la reorganizarea structurii informative. El ales soluţia unei infuzii din afara mediului profesional, urmărind cooptarea unor tineri intelectuali pe care să-i instruiască în tainele muncii de informaţii. Aceştia urmau să aducă un nou suflu muncii operative.
Ştefan Enescu, N.D. Stănescu şi Scarlat Puiu Grigoriu se numărau printre tinerii care urmau să asigure o aerisire a serviciului, o înlăturare a rutinei şi anchilozelor care apar, în mod natural, în fiecare instituţie. Ei erau însărcinaţi cu problemele sociale şi politice, cu supravegherea activităţii ataşaţilor militari acreditaţi în România, respectiv a emigraţiei rusă şi ucraineană.
Abstract
The development of a qualitative preparation of the future operatives was a priority in the concept of the heads of the Romanian intelligence structures. Rather empirical in the beginning, complex and intelligent at the onset of the Second World War, the investment in training of the future information resources was in almost all cases, extremely valuable to decision support in the national interest of Romania.
Autor: Alexandru Iordache
