În momentul invadării peninsulei Italice, în secolul al III-lea a.Hr., armata lui Hannibal a folosit în luptă ceva nemaivăzut: elefanţii! Inamicul este nepregătit. Efectul psihologic contribuie şi el la succesul cartaginezilor. Un analist contemporan evenimentelor comentează lapidar: ameninţare hibridă. Din păcate, pentru romani, comentariul a venit post factum.
În prezent, mass media promovează asiduu conceptul de „hibrid“, în tot felul de combinaţii plăcute zeului Marte: război hibrid, ameninţări hibride, arsenal hibrid, strategii hibride, ş.a.m.d. Oportunitatea, şi nu cauza, pentru aceasta, o constituie evoluţia din estul Europei care are drept miză peninsula Crimeea. Au mai existat încercări de promovare a conceptului după atacurile sinucigaşe de la 11.09.2001 (după această dată au fost numite ameninţări asimetrice). Drept urmare, în cele ce urmează am să notez câteva consideraţii privind caracterul hibrid al mijloacelor prin care se rezolvă conflictele pe scena internaţională. Pentru aceasta voi folosi perspectiva celui care doreşte să se protejeze de intruziuni care să tulbure securitatea naţională: ea trebuie, deci, să acorde atenţie ameninţărilor hibride.
Ce sunt ameninţările hibride
Ameninţările hibride nu sunt un fenomen nou. Specialiştii militari sunt conştienţi de ele şi iau măsuri adecvate. Însă aceşti specialişti nu sunt atotcunoscători, astfel că acest fenomen se manifestă…
În contextul mai larg al conceptului de război hibrid, ameninţările hibride erau percepute, în august 2010, la nivelul statelor NATO, ca având capacitatea de a implica simultan mijloace adaptative convenţionale şi neconvenţionale pentru atingerea obiectivelor. Ulterior, în 2014, la reuniunea din Ţara Galilor, NATO şi-a îmbunătăţit percepţia asupra ameninţărilor hibride, punând accent pe utilizarea de către adversar, într-o manieră integrată, a unei game largi de operaţiuni la vedere sau acoperite specifice zonei militare, paramilitare şi civile.
Replicile la nivelul dialogului „prietenesc“ internaţional pe această temă vin din Federaţia Rusă şi includ cele 6 stagii ale războiului hibrid:
1. emergenţă ascunsă – în cazul nostru, apariţia „neaşteptată“ a unor diferenţe majore de opinie la nivelul unei societăţi;
2. agravarea – diferenţele se transformă în contradicţii ireconciliabile;
3. începerea conflictului – amplificarea şi adâncirea contradicţiilor cu urmări serioase asupra relaţiilor atât la nivel individual cât şi la nivel interinstituţional;
4. criza – reacţii de criză şi toată gama de acţiuni;
5. rezoluţia (n.a. în sensul medical de dispariţie a semnelor de boală sau a unui proces patologic) – izolarea şi neutralizarea conflictului militar bazată pe negocieri;
6. stabilirea păcii – definitivarea acordurilor internaţionale şi alte operaţiuni post conflict.
Iată, deci, că în acest orizont conceptual putem încadra iniţiativa lui Hannibal de a aduce elefanţi în campaniile anti-romane, momentul înfiinţării Biroului Diplomaţiei Publice pentru America Latină şi Caraibe (în anii ’80) sau punerea în practică a principiilor aşa numitei „Doctrine Gherasimov“.
În anul 2009, cu ocazia unui discurs la Foreign Policy Research Institute, generalul James Mattis, oferea o definiţie simplă războiului hibrid (sau neregulat): confruntarea cu un inamic organizat în moduri diferite de cele tradiţional militare. Definiţia poate fi considerată prea generală, dar valoarea ei constă în oferirea unei baze pentru o gamă extrem de largă de măsuri de contracarare şi prevenire. În opinia generalului american, aceste măsuri pot fi luate de către SUA dacă acestea înţeleg că trebuie să se transforme într-o forţă hibrid, care proiectează puterea prin mijloace neconvenţionale, fără a diminua competenţele unui război clasic.
Vorbele lui Nicolae Bălcescu, care spunea că „istoria este cea dintâi carte a unei naţii“, par a fi confirmate de acelaşi James Mattis: „precedentele istorice sunt relevante azi deoarece natura fundamentală a războiului este neschimbată, s-au schimbat doar mijloacele“. Un precedent poate fi considerat conflictul din Ucraina, sau, de ce nu, evenimentele care au avut loc în România la finalul anului 1989 – începutul anului 1990. Cele două exemple ne amintesc de afirmaţia strategului rus Gheorghi Isserson: „mobilizarea nu intervine când este declarat războiul, ci începe pe neobservate, cu mult înainte de asta“. Prin mobilizare generalul sovietic nu făcea referire la convocarea rezerviştilor pentru starea de urgenţă… De altfel, continuatorul său din prezent, şeful statului major al armatei ruse, generalul Valeri Gherasimov, a confirmat că înţelege şi urmează aceeaşi linie: „războiul şi pacea sunt noţiuni ale căror graniţe sunt din ce în ce mai estompate“.
În cazul Ucrainei putem rememora câteva repere aleatorii:
– 09.10.2003: într-o conferinţă de presă susţinută de Vladimir Putin şi Serghei Ivanov (ministru al apărării la acea dată), cei doi afirmă că Moscova îşi rezervă dreptul de a reglementa orice dispută din statele învecinate prin forţă militară şi de a păstra conductele de petrol şi gaze din Asia Centrală şi Caucaz până în vest, chiar şi acele părţi care merg dincolo de graniţele Rusiei;
– 09.04.2008: la summitul NATO de la Bucureşti, Vladimir Putin afirmă, în şedinţa Consiliului NATO – Rusia, că, dacă va fi acceptată în Membership Action Plan, Ucraina nu va mai exista ca stat unitar. („George, tu înţelegi că Ucraina nici nu este stat! O parte din teritoriul său este Europa de Est, iar o altă parte, destul de importantă, i-a fost dăruită de noi“ e posibil să îi fi spus domnul Putin domnului Bush);
– februarie 2014 – în Ucraina şi Federaţia Rusă au loc mişcări de personal ce prezintă o caracteristică comună: graba. Michael Anthony McFaul, ambasador american (cel despre care se spunea, la nominalizarea din iarna lui 2011, că va reseta relaţiile dintre cele două puteri) părăseşte Moscova împreună cu o parte din echipă. În Ucraina, Serghey Beseda, general rus, împreună cu o serie de camarazi, ajunge în zona Kievului. Preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici „dispare“ în timp ce se îndrepta spre Harkov (apare câteva zile mai târziu în oraşul Rostov pe Don);
– martie 2014 – prezent: trupe paramilitare acţionează în Ucraina, au loc ciocniri armate violente, sunt folosite mijloace militare convenţionale, mijloace radio-electronice, facilităţi civile, sunt declanşate operaţiuni speciale în mass media şi pe internet, au loc negocieri la nivel diplomatic pentru obţinerea susţinerii uneia sau alteia dintre părţi.
Evenimentele se petrec, şi astăzi, într-o atmosferă de ambiguitate, conflict şi negociere.
Contracararea ameninţărilor hibride
La întrebarea „Cum procedăm când identificăm o ameninţare hibridă?“, răspunsul teoretic e simplu: definim riscul, identificăm vulnerabilităţile şi elaborăm măsuri de contracarare. Dar cine se ocupă de aceste operaţiuni? Din cauza caracterului complex al ameninţării hibride, care include componente militare, paramilitare şi civile, este necesar un organism capabil să vadă elementele componente ale ameninţării din cele trei zone într-un mod integrat şi inteligibil, capabil să cunoască în timp real cele trei zone şi să implementeze măsuri de contracarare în toate cele trei zone.
Experienţa internaţională în domeniul conflictelor oferă o serie de repere care pot fi urmate. Statele de succes, indiferent de mărime şi putere, învaţă unele de la altele: se studiază, se cunosc, „împrumută“ în mod continuu cunoştinţe de la adversari, iar acolo unde nu le pot împrumuta completează golurile prin analiză.
Acţiunile în teren au un suport solid de documentare şi studiu; începând cu studiul istoriei, continuând cu o cunoaştere aprofundată a situaţiei recente din teatrul de operaţiuni şi cu momentul prezent, iniţiatorii elaborează construcţii teoretice realiste de acţiune/contra-acţiune.
Deciziile sunt luate numai după analize temeinice bifocale: se iau în calcul posibilităţile interne (existente sau proiectate) şi mediul extern (condiţiile în care se derulează ameninţările). Militarii spun că amatorii vorbesc despre strategii iar profesioniştii vorbesc despre logistică.
Prejudecăţile sunt luate cât mai puţin în considerare, dar nu sunt eliminate definitiv. Creativitatea, spiritul realist şi adaptabilitatea ocupă un loc important între calităţile necesare în procesul de realizare a securităţii naţionale.
Accentul trebuie pus pe combinarea cât mai complexă a elementelor care pot sprijini atingerea scopului prin prisma eficienţei. Afirmaţia funcţionează în două sensuri: atât din punct de vedere al celui care suportă materializarea ameninţării, cât şi din punctul de vedere al celui care o contracarează.
Ce ar putea face România în contextul actual
Între soluţiile care ar putea fi luate în calcul pentru contracararea ameninţărilor hibride se află:
– angajarea, în instituţiile din sistemul de apărare şi securitate, a unor persoane care să lucreze în colective atipice şi care să folosească imaginaţia şi creativitatea pentru anticiparea şi contracararea eficientă a ameninţărilor hibride;
– crearea unui set comun de elemente descriptive pentru războiul hibrid, în funcţie de care toate instituţiile din sistemul de apărare naţională să identifice – în zona de competenţă – ameninţările hibride (demers parţial realizat prin Strategia Naţională de Apărare a Ţării);
– elaborarea scenariilor, încadrarea lor pe o scală a probabilităţii, adaptarea lor continuă la evoluţiile relaţiilor internaţionale. Această abordarea ar elimina elementul surpriză (atenţie, nu 100%) şi ar pune în aplicare planul pregătit dinainte pentru genul respectiv de situaţie;
– derularea unei campanii de educare la nivelul întregii societăţi, adaptat nevoilor fiecărui segment social, prin care oamenii să devină conştienţi de rolul pe care l-ar putea avea în perspectiva unei ameninţări hibride;
– menţinerea unei relaţii de comunicare eficientă şi continuă între sistemul de apărare naţională şi instituţiile cheie din administraţia statului; educarea factorilor de decizie în acest sens.
Eficienţa contracarării
Consider că principiul eficienţei maxime în a contracara ameninţările hibride poate fi sintetizat în formularea: „aşteaptă-te la ceea ce nu este de aşteptat“. Totuşi, restrângerea conceptuală a ameninţărilor hibride la noţiuni fixe este o barieră în calea eficienţei. În cazul în care rămânem prizonieri ai propriilor concepte, nu am fi capabili să răspundem ameninţării care se situează dincolo de propriile noastre graniţe mentale.
James Mattis enunţa, în aceeaşi notă de simplitate şi generalitate maximă, un alt principiu de acţiune: „identifică problema şi rezolv-o“. Aceasta presupune evoluţie, adaptare şi supravieţuire. Concluzia generalului Mattis rezumă soluţia rezistenţei în faţa unui război hibrid în 3 cuvinte: „improvizaţi, improvizaţi, improvizaţi!“, însă adaugă „cu cât anticipăm mai mult, cu cât încercăm să înţelegem mai bine un lucru înainte de a se întâmpla, cu atât mai puţin suntem nevoiţi să improvizăm în luptă.“
Adaptabilitatea, creativitatea şi inovaţia sunt premisele contracarării ameninţărilor hibride.
Abstract
Because of the wow factor that sells media, everybody uses the notion of hybrid in relation to something conflictual (war, threat, mean, and so on); yet there is no novelty in hybrid warfare amongst the professionals! There is a „dialogue” on hybrid threats, most notably between U.S. and R.F. One of the results was the conflict in Ukaine, which is in fact a hybrid conflict – involving all kinds of military, paramilitary and civil means. It is the time for Romania to take to a superior level the problem of hybrid threats: how to identify one, how to counteract, and what is required to do so? To act proffesional, the demands to meet are: creativity, value recognition, intelligence, imagination, anticipation, solid historical background – all gathered in an open mind.
Autor: Alexandru Popescu
