Idealul regelui filosof imaginat de Platon arareori s-a întrupat într-o singură persoană, fiind întruchipat mai degrabă de o proporţie optimă între gânditori şi executanţi. Sigur, de-a lungul timpului s-au găsit regi cu veleităţi filosofice ori filosofi care au căutat protecţia şi atenţia mai marilor timpului, după cum arată prietenia dintre Alexandru Macedon şi Aristotel ori corespondenţa dintre Rene Decartes şi Christina a Suediei, dar astfel de întâlniri rămân accidentale. Odată cu naşterea statului-naţional modern, ştiinţa a devenit o politică conştientă a guvernelor. Complexitatea accentuată a problemelor sociale, atât pe timp de pace cât şi de conflict, cere investiţii masive în educaţie, pentru a crea acea pătură de tehnocraţi care să populeze aparatul de stat sau firmele din sectorul privat.
Părintele antropologiei americane
O poveste interesantă care poate fi legată de fresca de mai sus este aceea a intelectualului aflat în serviciul interesului naţional. Poveste în care sentimentele contradictorii, loialităţile divergente şi dilemele morale descriu trio-ul: savant – soldat – politician. Centenarul Marelui Război poate fi un prilej potrivit pentru un excurs pe această temă.
Primul Război Mondial, sau Marele Război, a înlănţuit mapamondul într-un destin tragic, chiar dacă scena sa principală a rămas Europa. Fiecare parte a intrat cu aşteptări mesianice, crezând că deznodământul îi va favoriza propria cauză. Intelectualii s-au implicat din plin, unii sub stindardul naţionalismului, alţii sub culorile purpurii ale socialismului.
În anul 1914, intrarea Statelor Unite în război părea improbabilă, având în vedere caracterul multietnic al societăţii şi mai ales existenţa unei diaspore germane bine închegate. Mediul academic era unul pro-german: mari personalităţi plecaseră din Germania pentru a crea catedre peste Ocean, iar studenţii americani aspirau la statutul de stagiar în universităţile din Berlin, Tübingen, Gottingen ori Freiburg. Cel care crease catedra de antropologie din SUA era profesorul Franz Boas (1858-1942), născut în Westphalia. Fizician la origine, el a studiat triburile amerindiene de pe coasta de vest, înainte de a ajunge la Universitatea Columbia unde a pus bazele şcolii americane de antropologie.
Boas a declanşat prima polemică etică privind rolul antropologilor atunci când, într-un articol publicat în 1919, şi-a acuzat patru colegi (fără a-i numi) de a fi lucrat ca spioni pentru guvernul SUA. Scandalul nu a rămas fără ecou, iar Asociaţia Antropologică Americană (AAA) l-a exclus pe Boas din rândurile sale. În paralel, în Marea Britanie, alte minţi luminate, precum arheologii T.E. Lawrence (Lawrence al Arabiei -1888-1935) şi Gertrude Bell (1868-1926) se implicaseră în geopolitica Orientului Mijlociu.
Dincolo de hotarele stricte ale antropologiei, anul 1919 a adus încă două momente marcante pentru apropierea dintre ştiinţele sociale şi practică:
– este creat CFR – Council of Foreign Relations, forum interdisciplinar care să dezbată chestiuni de politică internaţională. Astăzi CFR reuneşte diverse nume cu greutate, de la Joseph Nye, fost decan la Harvard, până la actriţa Angelina Jolie;
– la Aberystwyth, în Ţara Galilor, apare prima catedră de relaţii internaţionale. Cel puţin conform istoriografiei oficiale a domeniului.
Interesant este că, mai târziu, Boas însuşi va susţine demersurile ţării sale adoptive împotriva fascismului. De asemenea, două dintre cele mai strălucite eleve ale sale vor lucra, într-un fel sau altul, pentru autorităţile SUA. Astfel, Ruth Benedict (1887-1948) a descris profilul societăţii şi soldatului japonez, în studiul „Crizantema şi sabia”. Margaret Mead (1901-1978), cunoscută pentru cercetările efectuate în Samoa şi, mai târziu, pentru poziţiile feministe, a publicat un material despre psihologia sovietică: „Soviet attitude towards authority” (1951). Soţul ei de la acea vreme (1939-1950), Gregory Bateson (1904-1980), el însuşi antropolog şi lingvist de seamă, a lucrat pentru OSS, strămoşul CIA. Misiunile sale îl vor duce în India, Sri Lanka, Burma şi Thailanda unde va contribui la propaganda anti-japoneză.
O colaborare instituţionalizată
Dacă Primul Război Mondial consemnează apropierea dintre oamenii de ştiinţă şi factorii politico-militari într-un mod mai degrabă nestructurat, odată cu al doilea, relaţia se instituţionalizează. Un nume de referinţă rămâne cel al lui Vannevar Bush (1890-1974), inginer cu veleităţi organizatorice. Bush va conduce, începând cu 1941, Biroul pentru Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare (OSRD), un organism responsabil de aprovizionarea forţelor armate cu cele mai noi invenţii. Din punct de vedere administrativ, el avea şi sarcina de a înlesni comunicarea dintre marină şi trupele terestre. După victoria din 1945, Bush a făcut lobby pe lângă preşedintele Truman pentru a continua colaborarea, atât de fructuoasă, de altfel, dintre ştiinţa aplicată şi guvern. Cum rivalitatea cu sovieticii ameninţa să provoace un alt conflict, Casa Albă a făcut paşi repezi în direcţia proiectării unui aparat de securitate naţională care să răspundă noilor ameninţări.
În 1947 se înfiinţează CIA şi sunt promulgate două documente: Legea Securităţii Naţionale şi Legea privind constituirea NSF – National Science Foundation, în fapt o permanentizare pe timp de pace a defunctului OSRD. NSF va lua fiinţă, efectiv, în 1950.
În 1948 apare RAND Corporation (abreviere de la research & development), grup de expertiză/ think-thank afiliat iniţial aviaţiei americane. În deceniile următoare, RAND va aduna cele mai strălucite minţi pentru a realiza cercetări şi analize destinate domeniului militar, dar şi civil. Astfel de iniţiative au coagulat ceea ce s-a numit Cold War University – universitatea Războiului Rece, un parteneriat între statul american şi lumea academică, cu beneficii pentru ambele părţi. Matematicieni, fizicieni, logicieni, lingvişti, psihologi şi antropologi vor contribui la modelarea politicilor americane, deopotrivă în interiorul cât şi în exteriorul ţării. Thomas Schelling, Kenneth Arrow (cu părinţii originari din România), Condoleeza Rice sau Francis Fukuyama sunt doar câteva din numele asociate RAND.
Unde este duşmanul
Un salt peste timp ne aduce la începutul secolului al XXI-lea, când terorismul opune statele naţionale reţelelor mobile de combatanţi. Chiar dacă răspunsul pe care Occidentul l-a dat atentatelor de la 11 Septembrie 2001 a fost în bună măsură militar, problema apărută pare una filosofică: cum definim duşmanul? Cu cine ne luptăm şi ce fel de victorie trebuie să ne dorim?
În ciuda supremaţiei tactice de pe câmpul de luptă, provocarea, pentru Statele Unite, a devenit câştigarea categorică a războiului şi modelarea păcii din Orientul Mijlociu (şi nu numai). Lipsa cunoştinţelor despre civilizaţia musulmană le-a demonstrat strategilor de la Pentagon că trebuie să se reîntoarcă la bibliotecă.
Aşa s-a născut proiectul Terenul Uman (Human Terrain System- HTS). Conceput la mijlocul secolului trecut de antropologa Montogmery McFate proiectul a fost pus în practică între 2007 şi 2014. Scopul său era acela de a crea echipe mixte de antropologi şi militari care atragă simpatia populaţiei locale. Explicat mai simplu, scopul HTS era acela de a le arăta soldaţilor „cine NU este duşmanul”, în cuvintele lui McFate. În cele din urmă, iniţiativa a fost afectată de controverse, fiind întreruptă din cauza acuzelor de: ineficienţă, deturnare de fonduri, slabă recrutare a membrilor echipelor, divergenţe între militari şi experţii civili. Moartea expertului Michael Bahtia, în Afganistan, în 2008, a ridicat semne de întrebare în legătură cu detaliile proiectului. Discuţia asupra oportunităţii HTS a rămas deschisă: în timp ce unele voci îi deplâng dispariţia şi cer repornirea sa, reprezentanţi ai Asociaţiei Americane de Antropologie, cum ar fi Marshall Sahlins, contestă însăşi ideea implicării antropologilor în chestiuni militare.
Sprijinul experţilor civili
Numărul tot mai mare al ameninţărilor, nu doar de natură militară, reclamă implicarea specialiştilor din diferite domenii civile în asigurarea securităţii. Savanţii – soldaţi sunt esenţiali pentru apărarea eficientă a unui stat.
Apelul făcut la istorie arată că relaţia dintre savanţi, în speţă antropologi, şi forţele armate a fost uneori încununată de succes, alteori controversată. Raporturile dintre civili şi militari se vor baza întotdeauna pe negocierea unor valori diferite. O condiţie a cooperării este pregătirea, în instituţiile militare, a unor profesionişti cu deschidere către domeniul civil şi atragerea unor experţi civili care înţeleg mecanismele militare şi de securitate.
De 25 de ani, Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” este un organism viu, o instituţie care învaţă şi se adaptează continuu la mediul de securitate. Analiştii de intelligence pe care îi pregăteşte reprezintă modul prin care Academia participă inclusiv la crearea savantului-soldat.
Autor: Silviu Petre
