Resurgenţa mişcărilor fundamentalist islamice depinde de capacitatea acestora de a se prezenta lumii musulmane drept purtătoarele de cuvânt ale „adevăratului Islam“, accentul fiind pus pe elemente religioase şi socio-politice precum justiţia socială, valorizată mai ales de cei care caută soluţii mesianice ca o alternativă la lipsa de speranţă într-o viaţă mai bună.
Aceştia sunt adepţii unor falşi profeţi precum Osama bin Laden sau Abu Bakr al-Baghdadi. Ei sunt atentatorii de la Paris, Istanbul, Tunis, Sharm el-Sheikh, Bruxelles, dacă ne raportăm doar la atentatele teroriste petrecute în ultimul an. Incertitudinea existenţială este soluţionată prin aderarea la un grup constituit în jurul unui prototip.
În acest cadru de reflecţie nu este de neglijat ideea că cei care se alătură acestor falşi profeţi sunt atraşi de discursurile acestora pentru că reflectă o parte din propria lor viziune asupra lumii.
Astfel, în zonele de conflict, principala motivaţie pare a fi trauma, dorinţa de răzbunare, sentimentul patriotic, fiind legată de nevoile psihologice foarte puternice care apar în urma experienţelor trăite sub ocupaţie străină.
În zonele fără conflicte, indivizii par a fi influenţaţi de modul în care ideologia promovată de aceşti falşi profeţi reuşeşte să se plieze pe neîmpliniri de ordin personal, generate de alienare socială, marginalizare, dorinţa de a trăi o viaţă plină de semnificaţii, înclinaţia pentru acte eroice şi emoţii puternice.
Aceste persoane provin din familii sărace, nu au un nivel ridicat de educaţie, nici slujbe care să îi facă să se simtă împliniţi şi consideră că eşecul lor în viaţă este urmare a faptului că societatea i-a respins deoarece sunt diferiţi.
Abu Bakr al-Baghdadi şi acoliţii săi recrutează în special tineri deoarece aceştia sunt cei mai vulnerabili în faţa falselor profeţii, fiind în căutarea identităţii lor ca oameni. Ei se află într-o perioadă a vieţii caracterizată prin refuzul de a respecta normele deja instituite de către societate. Sunt uşor impresionabili, uşor de convins şi de manipulat. În cazurile în care relaţia tânărului cu familia sa este tensionată, când acesta a fost neglijat sau răsfăţat peste măsură în copilărie, când sunt tensiuni între părinţi sau când atmosfera de familie este conflictuală, sensul în viaţă este căutat în afara familiei.
Orice oportunitate de a face ceva deosebit, în aparenţă destul de facil de realizat, ar putea părea foarte atractivă pentru această categorie de vârstă, în mod deosebit pentru cei fără o susţinere familială. Iluzia unei reputaţii, care are o doză de spectaculos sau strălucire, poate părea ceva foarte dezirabil, mai ales pentru tinerii care se află în plin proces de „eliberare“ de sub tutela familiei.
Aceşti tineri consideră că sacrificiul lor este pentru binele celor prea slabi pentru a lupta.
În această aventură a radicalizării elementul declanşator poate fi un eveniment cu o puternică încărcătură emoţională, precum decesul unei persoane apropiate sau pierderea locului de muncă, dublat de eşecul de a ieşi pe cont propriu din această situaţie. Tânărul caută, apoi, compania unor persoane care îi împărtăşesc opiniile. Pentru problemele cu care se confruntă, el va găsi vinovaţi în exterior şi va începe să creadă că orice idee care se află în contradicţie cu viziunea noilor săi „prieteni“ este negativă. În final, tânărul va considera că dreptatea trebuie înfăptuită prin acţiune şi va căuta justificări pentru un eventual act terorist.
În timp ce alţi tineri de vârsta lor se auto-perfecţionează, în marea lor majoritate, prin artă sau sport, viitorii jihadişti devin o pradă uşoară pentru vânzătorii de teroare care le promit tot ce este mai bun în ambele lumi: auto-exprimare, măreţie şi respect faţă de sine,combinate cu un context religios al demnităţii personale şi al înţelegerii vieţii. Sunt maleabili şi frustraţi, îndrumaţi de vânzători ai terorii, iar misiunile lor sinucigaşe sunt, în primul rând, acte de auto-perfecţionare eronată şi hiperbolică.
Există însă şi tineri care se alătură grupărilor teroriste din nevoia de a simţi adrenalina şi deoarece cred că astfel vor avea parte de o aventură care le va aduce şi faimă. Faima le oferă acestora iluzia celebrităţii măcar în grupul de apartenenţă, dacă nu la nivel „mondial“. Anterior atentatului terorist de la Charlie Hebdo, din luna ianuarie 2015, Cherif Kouachi ar fi dorit să „evadeze“ din viaţa lui măruntă de infractor devenind un rapper faimos.
Faima pare a fi mobilul acţional şi în cazul lui Mohammed Emwazi, britanicul căruia „istoria“ şi semenii i-au rezervat porecla de „Jihadi John“. Un adolescent necunoscut din Londra apare acum ca un nou brand jihadist, cu notorietatea consacrată de un spot video în care îl decapitează pe semenul său, jurnalistul american James Foley.
Sintetizând, recrutorii Daesh au dezvoltat cinci „mituri“ pentru a fi mai atractivi pentru tineri:
– mitul „eroului cavaler“ – impresionează în special pe cei de sex masculin, care îşi imaginează că fără intervenţia lor nu s-ar schimba nimic. După sosirea sa în Siria, în 2013, francezul Maxime Hauchard (Abu Abdullah al-Faransi), un călău al Daesh care apare într-un videoclip în care decapitează 18 prizonieri sirieni şi pe cetăţeanul american Peter Kassig, a distribuit un comentariu pentru un site jihadist cu titlul „Jihadiştii, supereroii contemporaneităţii?“. În acest material el sublinia că „jihadiştii îşi părăsesc ţările de origine pentru a lupta în ţinuturi necunoscute pentru apărarea văduvelor şi orfanilor, adică a celor oprimaţi“;
– mitul „eroului umanitar“ – o cauză umanitară precum ajutarea copiilor gazaţi de guvernul sirian, care atrage sexul feminin;
– mitul „celui care duce apa“ – este modelul care funcţionează în cazul celor care caută un lider, care au nevoie de cineva care să le arate ce trebuie să facă;
– mitul celui care nu recunoaşte „nicio limită“ – adresat persoanelor instabile emoţional, dispuse să comită acte violente, precum cetăţeanul australian Jake Bilardi, cunoscut lumii întregi ca „Jihadi Jake“;
– mitul „Call of Duty“ – face referire la jocuri video de război pentru adolescenţii care doresc să lupte, să acţioneze. Rutina zilnică, de multe ori plictisitoare şi redundantă poate fi influenţată şi ghidată de o activitate amuzantă sau un joc, care este prin natura sa plăcut. Rezultatul se traduce in implicarea utilizatorilor de platforme în rezolvarea aparentă a unor probleme de viaţă. Jihadiştii folosesc universul virtual creat de jocurile video, precum „Counter Strike“, exploatând predispoziţia unor tineri, instabili din punct de vedere emoţional, de a căuta „o confruntare reală“ în Siria sau Irak.
Este îngrijorător că, pentru promovarea acestor mituri în rândul tinerilor, mediul online este un canal de recrutare folosit de jihadişti, peste 90% din recrutări realizându-se în acest fel. Umanizarea violenţei, coroborată cu proclamarea „califatului islamic“ de către al-Baghdadi, reprezintă „decorul şi recuzita“ pentru punerea în scenă a unei utopii jihadiste. Având în vedere că cei mai mari consumatori de conţinut online sunt tinerii, devine clar că şi şansele de „intoxicare“ sporesc.
Tinerii care doresc să devină terorişti văd în activitatea online un substitut al violenţei, iar reţelele de socializare pot pune în evidenţă mesajele persuasive utilizând retorica religioasă jihadistă. Pentru asta, recrutorii au dezvoltat un nou concept de promovare denumit „Jihadi cool“, realizat prin producerea de videoclipuri ale căror mesaje instigă la violenţă şi terorism împotriva „infidelilor“. Recrutorii utilizează cultura pop (muzică rap, jocuri video şi benzi desenate) portretizând jihadismul într-o manieră atrăgătoare. Difuzarea de videoclipuri hip-hop cu tematică jihadistă este una din metodele prin care apelurile la jihad au devenit virale în mediul online.
Abstract
The revival of Islamist movements depends to a large extent on their ability to show themselves to the Muslim world as the messengers of „true Islam”. The latter ones are the followers of fake prophets such as Osama bin Laden and Abu Bakr al-Baghdadi. They are the attackers in Paris, Istanbul, Tunis, Sharm el-Sheikh and Bruxelles, attracted by a fundamentalist propaganda that reflects their own world-view.
Most of the youngsters that join terrorist groups feel the need for adrenalin and hope that being a jihadist will bring them adventure and fame. And it is precisely fame that offers them the illusion of celebrity, at least among their friends and relatives, if not globally.
Before the attack on Charlie Hebdo, in January 2015, Cherit Kouachi wanted to escape his harsh daily Life of petty crime by becoming a rapper. Fame was also the reason for Mohammed Emwazi to join Daesh, a British young man who the history will remember by the nickname „Jihadi John”.
Autor: Cristian Barna
