De regulă, serviciile secrete de informaţii sunt instituţii create cu rol şi misiuni preventive, adică de a fi cu un pas înaintea diplomaţiei sau acelor organizaţii ori persoane care intenţionează să declanşeze furtuni – crize sociale, politice, economice, conflicte interetnice, religioase etc. – sau zăngănit de arme.
Experienţa istorică demonstrează că au fost şi situaţii în care serviciile secrete de informaţii, manevrate cu dibăcie de cercurile politice ale puterii, s-au implicat în declanşarea unor evenimente care, la rândul lor, au dus la aprinderea conflictelor militare. Atât primul, cât şi al doilea război mondial constituie exemple, poate cele mai elocvente în acest sens.
Generic însă, serviciile secrete de informaţii ar trebui să dea alarma la timp, în sensul de a oferi un flux informaţional oportun, atotcuprinzător şi veridic despre intenţiile potenţialilor inamici sau aliaţi, pe care să se poată fundamenta din timp, de către factorii de decizie în stat, o strategie în acord cu interesele şi aspiraţiile naţional-statale.
În sens contrar, în situaţia măsurilor adoptate după declanşarea evenimentelor, acestea nu pot fi decât conjuncturale, dacă nu chiar pripite, sub imboldul unor stări emoţionale, ceea ce ar putea duce, în condiţiile unei situaţii-limită, la ştirbirea gravă a intereselor statale, pe o lungă perioadă de timp.
Istoria demonstrează că, prin metodele şi mijloacele specifice pe care le folosesc, mai mult sau mai puţin permisibile de sistemul juridic, dar mai totdeauna îngăduite de aşa-zisele raţiuni de stat, serviciile secrete de informaţii pot contribui atât la declanşarea, cât şi la prevenirea unor evenimente cu rezonanţă istorică, totul depinzând, în ultimă instanţă, de profesionalismul operatorilor de securitate şi de interesele factorilor de decizie în subordinea cărora se află. Totul a fost, este şi va fi posibil pentru că, prin pârghiile puterii, factorii de decizie ai statului exercită un control şi o conducere nemijlocită asupra serviciilor secrete de informaţii, sau cel puţin teoretic ar trebui să o facă.
În România, ca şi în cazul tuturor Marilor Puteri care s-au înfruntat în prima mare conflagraţie mondială, serviciile secrete îşi aveau originea la sfârşitul secolului trecut ori în primele decenii ale veacului XX.
Apariţia primei structuri informative instituţionalizate cu caracter militar s-a înscris în amplul proces de organizare a armatei române moderne, ca o necesitate impusă de apărarea şi consolidarea statului naţional român realizat prin Unirea Principatelor.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (la 5 ianuarie 1859, ca domn al Moldovei şi la 24 ianuarie, ca domn al Ţării Româneşti) a reprezentat o soluţie ingenioasă oferită de clasa politică românească din cele două principate, în care generaţia revoluţionarilor paşoptişti a avut preponderenţă, în sensul că a satisfăcut atât aspiraţiile de unitate naţional-statală ale românilor, cât şi prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Alegerea aceluiaşi domnitor în Moldova şi în Ţara Românească nu a reprezentat însă Unirea propriu-zisă. Pentru aceasta era nevoie de un ansamblu de măsuri şi reforme în administraţie, justiţie, apărare naţională şi ordine publică, economie, cultură etc. Până la sfârşitul domniei sale, Alexandru-Ioan Cuza a reuşit cu tact, răbdare şi inteligenţă să realizeze vastul program de reforme, aşa încât, pe bună dreptate, el rămâne în istorie ca „domnul Unirii”.
Opera reformatoare desfăşurată în direcţia unificării şi modernizării instituţiilor naţional-statale româneşti a avut loc într-o conjunctură internă şi internaţională, dacă nu ostilă, cel puţin nefavorabilă.
Pe plan intern, lupta politică între unionişti şi antiunionişti din perioada dinainte de ianuarie 1859 a căpătat alte valenţe şi coordonate, continuând a se manifesta în ciocnirea de interese dintre partida liberală şi partida conservatoare, miza fiind sensul şi esenţa reformelor. Pe plan extern, se manifestau ostil cauzei unirii o serie de medii politico-diplomatice, în special cele din imperiile vecine: Otoman, Ţarist şi Habsburgic.
Mai mult, Unirea nu a fost recunoscută, la început, decât pe timpul domniei lui Alexandru-Ioan Cuza, după care, Ţările Române, conform Statutului Dezvoltător al Conferinţei de Pace de la Paris, trebuia să revină la situaţia dinainte: cu doi domni, două capitale, două parlamente, două armate etc.
În astfel de circumstanţe, s-a creat „monstroasa coaliţie”, o alianţă tactică între vârfurile liberale şi cele conservatoare, care a uneltit la îndepărtarea domnitorului Cuza şi aducerea în secret a unui domn străin, dintr-o veche familie regală. Practic, lovitura de stat din 10 februarie 1866, abdicarea forţată a lui Cuza şi înlocuirea sa cu Carol de Hohenzollern a însemnat un al doilea moment în care clasa politică românească din Principatele Unite a găsit o soluţie inteligentă, prin care Europa a fost pusă în faţa faptului împlinit. Noul domnitor provenea dintr-o veche familie regală din Prusia şi, datorită acestui prestigiu, el nu mai putea fi contestat.
Prin urmare, prima fază a procesului de unificare naţional-statală în societatea românească s-a realizat prin cele trei coordonate fundamentale: dubla alegere a lui Cuza, vasta operă reformatoare, în sens de unificare şi modernizare instituţională, şi înlocuirea rapidă a lui Cuza cu un prinţ străin care să-i poată consolida şi continua opera. În vastul program reformator iniţiat de Cuza se înscrie şi instituţionalizarea primelor structuri de informaţii, pe care domnitorul şi-a fundamentat o serie de acte decizionale de mare importanţă.
Încă din primele luni de domnie, Cuza a luat măsuri pentru implicarea întregului aparat de stat în culegerea informaţiilor necesare actului decizional pentru realizarea deplinei unificări a ţării. Un rol deosebit a revenit în acest sens Ministerelor de Interne, de Război, de Justiţie şi Afacerilor Străine. Aceste ministere au acţionat în cooperare şi sub directa coordonare a domnitorului, pentru neutralizarea cercurilor ostile din interior şi exterior.
Un moment important îl constituie data de 12 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru-Ioan Cuza, prin Înaltul ordin de zi nr. 83, a înfiinţat Statul Major General al armatei, în componenţa căruia a apărut, ca element de structură, Secţia a II-a, primul serviciu de informaţii al armatei române, condus de sublocotenentul Gheorghe Slăniceanu, ajutat de sublocotenentul Ştefan Fălcoianu. Principalele atribuţii fixate prin actul normativ au fost: întocmirea lucrărilor statistice, culegerea şi centralizarea datelor şi informaţiilor ce interesau operaţiile tactice şi strategice, precum şi cunoaşterea itinerariilor militare. Totuşi, activitatea acestei structuri a fost redusă, simţindu-se nevoia unui serviciu mai cuprinzător şi cu o problematică mai largă, dar tangentă cu nevoile armatei. S-au pus bazele activităţii de informaţii militare peste hotare, prin ofiţerii trimişi la studii în străinătate, în special în Franţa, pe câmpurile de luptă din Europa sau chiar în America.
O atenţie deosebită s-a acordat informaţiilor obţinute de trupele de grăniceri, mai ales pe linia Dunării, unde începuseră incidente între autorităţile române şi cele otomane, mai ales între marinarii turci şi cei români.
Secţia a II-a şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1865, când Statul Major General a fost desfiinţat, atribuţiile sale administrative fiind trecute la Direcţia I din Ministerul de Război.
Ofiţerii au fost repartizaţi la corpurile de trupă şi la cele patru divizii teritoriale existente atunci, constituindu-se într-un „corp de stat-major” cu ofiţerii dispersaţi pe teritoriu.
Aparatul informativ special condus de Cezar Librecht
I se reproşa domnitorului Alexandru-Ioan Cuza de către adversarii politici, şi din păcate acest reproş era în parte fundamentat, că se înconjurase de o „camarilă”, adică de o clică ce izbutise să-i câştige încrederea. Folosindu-se de aripa protectoare a domnitorului, „camarila” făcea trafic de influenţă şi se îmbogăţea, ceea ce a dus la dezamăgirea oamenilor de bună credinţă.
În fruntea acestei „camarile” se găsea Cezar Librecht, inspectorul general al poştelor şi telegrafelor, de origine belgian. Inteligent, abil şi curtean, Librecht a ştiut să se facă util domnitorului, ajungând să aibă o reală putere. El fusese avansat de Cuza de la soldat la sublocotenent, fiind detaşat cu acest grad la Statul Major. O dată cu avansarea sa la gradul de maior, Librecht a fost numit în funcţia de adjunct domnesc. Influenţa câştigată de belgian a fost datorată în primul rând rapidităţii cu care îl informa pe domnitor, graţie reţelei telegrafice şi a relaţiilor personale. Prin reţeaua de subalterni şi prin legăturile sale personale, Librecht furniza domnitorului informaţii despre prefecţi, şefi de instituţii, miniştri şi chiar despre primul-ministru.
Există numeroase documente din arhiva personală a lui Cuza care s-au păstrat şi care demonstrează că Librecht nu se limita la a informa, ci, deseori, formula aprecieri ori sugera soluţii. Alteori intervenea în favoarea unor cunoscuţi, în schimbul unor comisioane, ceea ce însemna trafic de influenţă. Aşa se explică şi averea considerabilă pe care a reuşit să o dobândească în câţiva ani. O avere acumulată nu din salariu de funcţionar public, ci din câştiguri ilicit obţinute, folosind trecerea pe care o avea pe lângă şeful statului şi relaţiile sale cu miniştrii.
Sesizând că se bucură de apreciere, oamenii politici din jurul lui Cuza au început să-l trateze pe Librecht cu mai multă atenţie şi în mod prevenitor. Cei din opoziţie ajunseseră însă să-l deteste. Nu este de mirare, deci, că unul din cele dintâi acte, după abdicarea lui Cuza, a fost destituirea, urmată de arestarea şi trimiterea în judecată a lui Librecht, precum şi sechestrarea averii sale. Actele care s-au păstrat ne arată că acest fruntaş al „camarilei” s-a amestecat şi în viaţa politică, în alegerile municipale ori chiar în numirile de primari.
În afară de Librecht, socotit pe drept cuvânt „vârf” sau „tip reprezentativ”, opinia publică mai includea în „camarilă” alte rude ale lui Cuza, printre care Docan şi Cazarini, apoi pe locotenent-colonelul Pisoţchi, pe şeful cabinetului domnesc, Baligot de Bayne, pe prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Librecht în afaceri oculte, Nicolae Bibescu, pe fostul ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, Al. Cantacuzino, pe agentul României la Paris, Iancu Alecsandri. Acestora li se reproşa că utilizează situaţiile lor sau rudenia cu domnitorul pentru a face afaceri şi a se îmbogăţi. Însă această goană după îmbogăţire nu era caracteristică numai „camarilei” lui Cuza, ea cuprinzându-i pe mulţi dintre cei care reprezentau autoritatea de stat şi exercitau puterea.
Este incontestabil că, sub toate raporturile, „camarila” şi, în primul rând vârful ei, Librecht, i-a făcut mult rău lui Cuza. Ea a format unul din temeiurile cele mai de efect ale propagandei adversarilor, adversari care aveau tot interesul să o dezvăluie pentru a o compromite în faţa opiniei publice. Casa somptuoasă a lui Librecht stătea ca o permanentă sfidare în ochii mulţimii bucureştene, ca un „memento” al traficului de influenţă şi al afacerilor veroase. Dar această „camarilă” a iritat nu numai pe civili, ci deopotrivă şi pe militari, contribuind la coagularea „monstroasei coaliţii” şi deci la precipitarea deznodământului, respectiv înlocuirea lui Cuza.
Am subliniat aceste aspecte întrucât se atestă că, încă de la începuturile statului român modern, avem de-a face cu un fenomen care, din nefericire, se va repeta aproape obsedant în istoria serviciilor secrete româneşti şi anume faptul că, pe lângă structurile informative instituţionalizate, au funcţionat şi acele reţele paralele ale „camarilelor” de la Curte. Din cauza intereselor personale ori de grup, prezenţa acestora a făcut ca cel puţin două principii fundamentale ale activităţii de informaţii să fie puse sub semnul întrebării: echidistanţa politică şi legalitatea.
Autor: Cristian Troncotă
