Interviu cu Filip Teodorescu, fost adjunct al Direcției Contraspionaj din cadrul Direcției Securității Statului, acordat redactorului-șef al Intelligence, Flaviu Predescu
I-ar fi plăcut să fie arhitect sau inginer constructor, a absolvit însă Dreptul și a ales drumul contraspionajului.
În debutul carierei, a obținut de la un adversar cifrul de stat al țării de apartenență. Ani buni soția sa nu a știut unde lucrează.
Îi sfătuiește pe cei tineri să considere activitatea în domeniul informațiilor o profesie, nu un job.
Flaviu Predescu: V-aș ruga, domnule Filip Teodorescu, să ne vorbiți despre cariera dumneavoastră cum ați început, de ce ați optat pentru meseria aceasta, care au fost greutățile începutului, cum ați perceput lumea informațiilor?
Filip Teodorescu: Mi-am început activitatea de ofițer de informații în Direcția de Contraspionaj, în 1961. Un tânăr ofițer de informații în debut de activitate trebuie să-și aleagă un model, după ce se dezmeticește unde a intrat, și i se pun în față documentele cu care-și desfășoară activitatea de început. Vrând-nevrând, ajunge să-și ia un model, de regulă un ofițer mai vechi, cu experiență, care impune prin prestanță, prin mod de abordare, prin soluții. Eu, la vremea respectivă, mi-am ales ca model un maior, atunci șef al Direcției de Contraspionaj, Cosma Neagu. Era primul român numit la conducerea acestei unități foarte importante în orice țară. Cosma Neagu m-a stimulat în activitatea mea de tânăr contraspion, am găsit la dânsul întotdeauna un sfat bun. Primul șef de serviciu pe care l-am avut era un vechi ofițer în Serviciul Secret de Informații al României, deci lucrase și sub comanda lui Eugen Cristescu, cel care a modernizat Serviciul. Au fost mulți ofițeri care au continuat să lucreze sub noua denumire a Serviciului Secret de Informații. Buni profesioniști, în legătură cu care circulau tot felul de legende, care mai de care mai extraordinare, și noi ca tineri ofițeri eram înnebuniți să le aflăm. Dacă te chema șeful de serviciu la el, era un eveniment important pentru tine, ca începător. Dar modelul meu n-a fost nici șeful de birou, nici de serviciu, ci șeful Direcției. Și am fost cu ochii pe dânsul atunci când aveam ședințe, analize, bilanțuri, întotdeauna îi sorbeam cuvintele. Era un om foarte corect, fără să părtinească sau să învinovățească pe cineva arbitrar.
Am derulat niște acțiuni foarte bune pentru statutul meu de începător, iar domnia sa m-a stimulat. Am făcut și primele mele recrutări de străini, printre care unul de la o ambasadă străină din București, care mi-a dat tot ce i-am cerut, inclusiv cifrul de stat al țării sale. Multe documente am scos prin acest diplomat. A fost pentru mine o chestiune extraordinară, să-mi fac informator un diplomat al unei țări pe care noi trebuia să fim cu ochii, ca și contraspioni. Sigur, el nu știa că eu sunt ofițer de contraspionaj, poate bănuia, dar ne-am împrietenit. Până la urmă – era necăsătorit – i-am dat și o nevastă, doar că nu i-am fost naș.
Una din activitățile noastre era recrutarea de informatori din rândul străinilor aflați temporar în România. În 1966, am fost convins să renunț la contraspionaj și să trec la spionaj. Îmi amintesc că directorul Cosma Neagu, care avansase la gradul de colonel, m-a chemat și mi-a spus că-i pare rău că plec, că punea bază în mine, dar că pot reveni oricând, dacă nu mă acomodez la noul loc de muncă.
FP: Cum s-ar defini un ofițer de contraspionaj complet?
FT: Cred că trebuie să ne ferim de definiții foarte exacte. O definiție a ofițerului de contraspionaj complet nu există; să spunem că sunt niște cerințe: să aibă dăruire pentru această activitate, să pornească cu convingerea că vrea să facă această activitate și să accepte toate acele îngrădiri ale posibilității de a se mișca în alte direcții, deci să renunțe la multe alte activități pe care, lucrând în afara sistemului, le poate face. Aici ești restricționat în primul rând de secret. De multe ori, cei care te cunosc nu trebuie să știe unde lucrezi. La mine, multă vreme chiar soția nu a știut. Este foarte important acest lucru, pentru că nu știi niciodată când activitatea profesională îți impune să apari în altă postură. Un ofițer de informații este pus în situația să intre într-o acțiune în care se prezintă cu totul altul, nu sub propria identitate și biografie. Deci, în afară de pregătire, care trebuie foarte bine făcută, atât cea teoretică, cât mai ales cea practică – pentru că nimeni nu se naște spion sau contraspion – trebuie să muncești pentru asta și nici cititul cărților nu ajunge.
FP: Cât și ce trebuie să știe cetățeanul despre contraspionaj?
FT: Cetățeanul ar trebui să știe că spionaj se face din vremurile antice, și în formele prestatale, și din vremea dacilor. Și Decebal avea agenți la Roma. Nu mai vorbesc de romani, care aveau agenți în provinciile ocupate sau în curs de ocupare. Contraspionajul s-a născut ca o necesitate de a răspunde spionajului, adversarilor.
FP: Ca un fel de antidot…
FT: Trebuie să fie, pentru că orice stat vrea să-și apere secretele, valorile proprii și atunci își construiește instrumentul care să acționeze în acest domeniu.
În primul rând, un contraspion trebuie să identifice care sunt spionii. Apoi trebuie să identifice care sunt trădătorii sau posibilii trădători. Spionul încearcă să-și facă surse de informare, iar contraspionul trebuie să fie cu ochii pe spion, prin mijloacele specifice artei contraspionajului, pe zonele de interes unde se concentrează informațiile, unde se concentrează hotărârile politice. Concepția mea este că spionul și contraspionul nu sunt dușmani. Se respectă, dacă sunt profesioniști.
Când eram la Contraspionaj, au reclamat de la o ambasadă – pentru că spionii sunt acoperiți la ambasade cel mai comod – prin Ministerul Afacerilor Externe, că un diplomat al lor e tracasat de echipe ale filajului și că i-au găurit un cauciuc la mașină.
L-am chemat pe șeful echipei de la filaj și mi-a spus că diplomatul îi alerga peste tot, sărea garduri, îi ținea la miezul nopții și că i-au găurit cauciucul, să nu mai fugă. Era nostim, nu m-am putut supăra pe ei. I-am spus că trebuia să-l lase, că dacă se comporta așa, omul nu era spion sau era unul neprofesionist. Un spion nu procedează așa, trebuie să fie cu tact, să nu-și supere adversarii, să nu atragă atenția. Deci acela era un ageamiu sau un spion prost și atunci noi puteam să-l ajutăm să-l retragă ai lui, că e incapabil să facă activitatea pentru care a fost trimis.
Chiar eu m-am ocupat de un asemenea caz. După ce respectivul a parcat mașina într-un loc public, a fost invitat la sediul Miliției Capitalei și ținut singur într-un birou, de dimineața până seara. A fost servit cu apă, cafea, gustări. El nu avea nicio posibilitate să comunice cu ai lui de la ambasadă, să spună unde e. Spre seară, ne-am cerut politicos scuze că a fost reținut, dar că s-a produs o eroare regretabilă. A plecat nemulțumit, a ajuns la ai lui, a fost luat la întrebări de șeful lui, unde a stat atâtea ore. El a spus exact ce s-a întâmplat, iar dovada că nu a fost crezut am avut-o când a fost rechemat de la post și am scăpat de el . În spionaj și contraspionaj trebuie să gândești, să ai idei, altfel nu ai rezultate. Aveam un coleg foarte inteligent, bine pregătit, cu două licențe, dar care nu putea fi un bun ofițer de informații. Nu putea să lege două vorbe cu un informator, însă și-a demonstrat utilitatea la sectorul de exploatare a informațiilor de interes general. Când reușești să intri în contact cu un spion și să ai suficiente argumente să-l determini să treacă de partea ta, deci să fie dublu, este o satisfacție deplină. Au fost asemenea cazuri, care au rămas în istoria nescrisă a contraspionajului.
În acest punct, aș vrea să amintesc erorile care s-au comis de câțiva ani încoace, făcându-se publice dosare de contraspionaj. Este o mare greșeală, un rău făcut țării, un prejudiciu pe care nu ai cum să-l repari. Te compromiți, nu se face așa ceva, nu trebuia să se lase nimeni impresionat de câteva „voci”. Un serviciu secret de informații nu moare, își schimbă denumirea, prioritățile pentru o etapă. Nu el le schimbă, ci puterea politică din momentul respectiv și legile care-i guvernează activitatea.
FP: Ar putea arăta la un moment dat istoria că vocile care au cerut acest lucru să fi avut o sursă de alimentare undeva în afara țării?
FT: Eu sunt convins că așa este. Și pe unii dintre cei vocali îi și știu și, cu grija necesară, uneori îi mai pun la punct în mod public, dar ar trebui luată o măsură și pe linie statală.
FP: Unii poate și-ar fi dorit să ajungem un stat eșuat…
FT: Aceștia ar trebui să fie în atenția Contraspionajului, să clarifice de ce s-au comportat și se comportă așa. Au o motivație. Este o diversiune generală, lansată încă din decembrie 1989, îmi pare rău că fac această trimitere, dar aceasta e realitatea și nu trebuie să ne temem să o luăm ca atare. Când a căzut diversiunea cu securiștii, că Securitatea a omorât, deși nu s-a găsit nici măcar un rănit de către vreun membru al unui serviciu de informații românesc, atunci s-a declanșat o altă diversiune, pe alt plan. Nu a apărut din neant. Doar nu suntem atât de naivi încât să înghițim orice ni se aruncă. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta, totul e gândit și apoi pus în operă. Și nimeni nu are a se teme, dacă e cinstit, de verificările pe care le fac serviciile de informații românești asupra cuiva, inclusiv a mea. Pe mine niciodată nu m-a deranjat că sunt verificat. Eram în activitate, în conducerea Contraspionajului român și aveam în biroul meu microfoane. Care e problema? Știam de existența lor. Dacă nu-mi dădeam seama, n-aș mai fi fost un contraspion de meserie. Dar nu m-a deranjat, pentru că n-am acționat niciodată împotriva intereselor țării mele, nici împotriva Serviciului Secret de Informații al României.
FP: Considerați că, din punctul de vedere al comunicării publice, rolul de promovare a unei culturi de securitate cât mai complete revine doar SRI sau întregii societăți, per ansamblu?
FT: Cultura de securitate trebuie pornită și promovată de cei care răspund de securitatea națională. Ei trebuie să fie promotori, pentru că și știu ce să spună. Trebuie să implementezi această cultură de securitate cât mai larg, prin orice mijloace care-ți stau la îndemână, dacă nu, le creezi. Adevărul e că trebuie să ajungem la acea cultură de securitate și să determinăm opinia publică să aibă încredere în structurile informative ale propriei țări, ele fiind o componentă de bază a sistemelor de apărare ale oricărei țări. În momente de pace, e mai importantă decât oricare altă componentă a sistemului de apărare a țării, pentru că este în continuă activitate, nu are pauze, trebuie să fie zi și noapte de veghe. Asta e una dintre privațiunile acestei profesii, că tot mă întrebați la început.
FP: Regretați uneori faptul că ați optat pentru o profesie atât de solicitantă? Nu râvniți la viața mai liniștită pe care alții au avut-o, știind câte sacrificii ați făcut?
FT: Atingeți o coardă sensibilă. Nu pot spune că mi-am dorit să ajung ofițer de informații. Mie mi-ar fi plăcut să fiu arhitect, inginer constructor, întotdeauna mi-a plăcut să-mi iasă ceva din minte și din mâini. Dar așa s-a întâmplat. Prin construcția mea, și trebuie să recunosc că l-am moștenit pe tatăl meu, dacă am luat o hotărâre, o iau cu toată seriozitatea și mă integrez în această activitate. Asta am făcut. Deci, dacă ai acceptat să intri în acest domeniu, apoi să fii convins că asta trebuie să faci. Trebuie să te gândești înainte sau dacă constați în prima parte că nu poți face față sau nu ți se potrivește, ieși și lasă-i pe cei care vor să facă această activitate. Ăsta e și sfatul meu pentru cei tineri care-și încep activitatea în domeniu. În primul rând, ei trebuie să hotărască. Nu trebuie să fie un job, ci o profesie. Nu e doar un serviciu, ci o profesie dificilă, frumoasă, importantă, care te face cineva chiar în propria-ți imagine. Un tânăr asta trebuie să-și propună: să fie un bun profesionist. Nu oricine poate fi membru al unui serviciu secret de informații.
FP: Fiecare tânăr trebuie să-și dorească să fie cu adevărat un profesionist, nu doar să se mulțumească cu statutul obținut…
FT: Exact, altfel se plafonează și rămâne un nimeni în sistem și poate ajunge așa la pensie. Mă dau ca exemplu stimulativ pentru cei tineri. Majoritatea foștilor mei subordonați sau colaboratori au ajuns generali. Asta înseamnă că le-am fost un șef bun și chiar dacă eu m-am retras, ei au continuat și au ajuns ce trebuia să ajungă. Asta pentru mine e un motiv de mândrie și mulțumire. Cei care încep activitatea de ofițer de informații trebuie să-și propună să ajungă cât se poate de sus, prin munca lor. Pe mine nimeni nu m-a promovat că am avut vreo pilă, ci pentru că au avut nevoie de mintea mea. La un ofițer de informații arma nu e pistolul, cuțitul, ci inteligența.
FP: Părinții dumneavoastră cum v-au influențat?
FT: Au fost oameni simpli. Tata, muncitor la CFR. Am crescut la Ploiești, pe caldarâm.
FP: Setea de cunoaștere ați dobândit-o singur…
FT: Absolut. Din 5 frați, sunt singurul cu studii superioare, ceilalți au rămas la nivel mediu, nu că nu ar fi vrut, dar nu existau condiții materiale. Eu ce am făcut, am făcut prin propriile posibilități, cu sacrificii.
FP: Cât costă o eroare în spionaj și contraspionaj?
FT: Costă foarte mult să nu se răsfrângă asupra țării. Când lucrezi în spionaj sau contraspionaj, nu lucrezi pentru tine și o eroare a ta are repercusiuni asupra țării. Am avut cazuri când cei care trebuiau să-și facă treaba nu și-au făcut-o, fapt ce a condus la trădări celebre, vezi cazurile Pacepa, Mircea Răceanu. Răceanu n-a fost ofițer, dar era informatorul nostru și l-am lucrat pe contraspionaj ca la carte și l-am prins în flagrant. Am avut materialele pregătite, pentru că nu-ți permiți supoziții, aveam toate elementele activității lui de trădare.
Au fost și alte cazuri în care nu s-a făcut vâlvă. Cazul Pacepa a fost un eșec. De el m-am ocupat când am revenit la Contraspionaj. A trebuit să descâlcesc niște chestiuni. Ca profesionist mă interesa, m-am ocupat aproape în particular, folosind, desigur, mijloacele contraspionajului. Mi-a fost foarte clar că trădarea lui în favoarea americanilor s-a produs cu mult timp înainte, nu în iulie 1978. L-au recrutat când era la post, la Frankfurt, pe vremea când România nu avea relații diplomatice cu Republica Federală Germania, ci doar o misiune economică. Orice serviciu de informații caută să-și recruteze o sursă de informații aflată într-o poziție bună, așa că l-au sprijinit, l-au alimentat cu informații pe care să le furnizeze șefilor lui și aceștia l-au promovat, până a ajuns în funcția de adjunct al șefului serviciului de spionaj român. Devenise și consilier personal al președintelui țării. Asta înseamnă o recrutare de perspectivă. Ei ar fi vrut să-l țină în continuare, au sperat că, după mutarea generalului Nicolae Doicaru de la serviciul de spionaj român la Ministerul Turismului, va fi el cel numit, grație și relațiilor bune pe care le avea cu Elena Ceaușescu. Și spre spaima, nu dezamăgirea lui, n-a fost el numit, ci un adjunct care în viața lui nu se ocupase de munca informativă. Atunci s-a speriat. A zis: „E clar, m-au descoperit”. Și cum avea pașaport la el la serviciu, s-a dus la aeroport, s-a urcat în avion și a plecat în Germania.
Era convins că fusese descoperit și că va fi arestat. Această spaimă i-a determinat hotărârea. E important de apreciat. I-au dat bani, grad de general în structurile americane. Și Răceanu a recunoscut că avea în cont 200.000 USD.
FP: Din ce motive se trădează?
FT: De ce se trădează? De regulă, nu din „patriotism”, ca să facem o glumă. Din slăbiciune, ori pentru bani, ori pentru altceva, ori refulări, nemulțumiri personale, că n-au ajuns unde vroiau să ajungă, dar, de regulă, sunt banii la mijloc. Cei care au slăbiciunea banului sunt victime sigure ale adversarilor. Toate cazurile cunoscute de trădare au fost pentru bani.
FP: Cum ați fi definit Patria, atunci când erați tânăr student la Drept, și cum o definiți acum, după atâția ani de muncă în slujba ei?
FT: Sigur că e o diferență mare. Atunci nici nu mă preocupau asemenea definiții sau, cel puțin, eu n-am fost preocupat. Eram preocupat să-mi rezolv studiile, să văd ce fac, încotro ajung. Cred că începi să-ți pui problemele astea mai târziu. În primul rând, trebuie să ai o situație stabilă, să poți să te mai gândești și la altceva. Dacă ești tânăr și nu te gândești ce o să faci în viață, înseamnă că n-o să faci nimic. Îți pui problema Patriei când ai deja o anume participare la activitatea țării tale, în domeniul în care ai ajuns să lucrezi. Când ești într-un serviciu de informații, ai o participare mult mai directă și mai concretă și care se leagă mai mult de loialitate, de corectitudine. Când e vorba de raporturile cu străinii, simți nevoia să-ți aperi țara, să promovezi spiritul țării tale. La Contraspionaj, când recrutam străini, trebuia să mergem mai mult pe convingere, pe sentimente, că serviciile de informații românești n-au avut niciodată bani mulți să poată cumpăra informații. Întotdeauna am mers pe prietenie, pe relații personale, sursa să-ți spună de plăcere informațiile de care ai nevoie. Astea au fost atuurile noastre. Dacă ești un tip posomorât, încruntat, nu ești bun de ofițer de informații. Trebuie mereu să ai deschidere, să ai disponibilitatea să faci o glumă, dacă vorbești și limba sursei e și mai bine. Pentru un ofițer de informații, o limbă străină cunoscută nu e de ajuns.
Contraspionajul și spionajul nu pot fi separate decât arbitrar, pentru că ele merg împreună.
Sigur că se mai și formează oamenii, mai ales când sunt tineri, la cursuri, dar și ulterior, în colectivul în care ei funcționează. Dacă acolo au oameni care să-i atragă, îi capacitează. Altfel, dacă fiecare stă cu nasul în hârtia lui, într-un birou, nu e de ajutor, dimpotrivă. Din experiență proprie, un ofițer de informații se formează în 5 ani. Vorbim de normal, nu de excepții. Și 10-15 ani poate dura pregătirea. Trebuie răbdare, voință și insistența celui care vrea să facă această activitate fr umoasă, dificilă, interesantă și utilă.
FP: Recent, ați fost ales președinte al Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere din cadrul SRI. Cum percepeți noua funcție și ce vă propuneți să realizați?
FT: Asociația trebuie să desfășoare activități care să-i reprezinte pe membri și articolul 1 din Statutul de funcționare trebuie să fie apărarea onoarei și demnității ofițerului de informații.
De atâția ani s-a desfășurat o campanie și încă mai continuă, cu mai puțină intensitate, că mai sunt câțiva vocali care tot mai aruncă câte o mizerie asupra celor care au desfășurat această activitate, indife-rent de perioadă. Trebuie să ieșim în public, să avem argumente, să fim convingători și să fim crezuți, pentru că nu spunem neadevăruri, nu acoperim nimic. Să înghițim tot felul de injurii, eu nu sunt dispus. Am avut o acțiune bună la Baia Mare, cu participarea sucursalei Asociației și a Direcției Județene de Informații Maramureș și e imposibil ca împreună să nu reușim să schimbăm această încercare de a crea o impresie falsă.
FP: În încheiere, ce doriți să transmiteți cititorilor Intelligence?
FT: Aș vrea ca, prin intermediul revistei, să-i asigur de voința mea de neschimbat, de nezdruncinat, de a milita pentru adevăr și să-i îndemn pe cei tineri, care au intrat sau urmează să intre în Serviciul Român de Informații să abordeze cu toată convingerea această decizie a lor și să o facă cu pasiune, că vor avea cu siguranță satisfacții profesionale pe care mulți alții din afară nu le pot avea.
FP: De curând ați împlinit o frumoasă vârstă și vă urăm „La mulți ani”, multă sănătate, succese!
FT: Mulțumesc! Eu n-am fost niciodată afectat de trecerea anilor, nu m-a impresionat și n-am devenit melancolic. E o dată calendaristică pe care fiecare o parcurge. Nu mă afectează cu nimic faptul că schimb prefixul, nici gândirea, nici hotărârea de a activa. Atunci când, Doamne ferește, nu mă voi mai putea mișca ori vorbi va fi grav. Dar eu am mai glumit cu niște colegi și le-am spus că eu oricum sunt hotărât să trăiesc măcar cât Moise, așa că să nu spere adversarii că mă retrag curând din activitate.
FP: Vă mulțumim foarte mult, domnule Filip Teodorescu.
