În ultimul deceniu s-a intensificat folosirea ilicită a materialelor explozive, în special pentru confecţionarea dispozitivelor explozive improvizate (d.e.i.). Utilizarea acestora pentru realizarea atentatelor teroriste cu bombă continuă să reprezinte o ameninţare serioasă la securitatea şi siguranţa întregii lumi.
Incidentele produse pe tot globul au reliefat că, în timp ce explozivii militari sau comerciali au devenit tot mai greu de procurat, fabricanţii d.e.i.-urilor s-au orientat spre sintetizarea artizanală a unor explozivi sau compoziţii (amestecuri) explozive, în laboratoarele clandestine. Doar imaginaţia şi modalitatea de procurare a unor substanţe chimice limitează astăzi numărul sau gama explozivilor care se pot fabrica artizanal, relativ uşor, acest lucru fiind facilitat şi de accesul rapid şi neîngrădit la informaţiile tehnice necesare (internet, materiale sau articole clandestine etc.).
Aceste aspecte au ridicat problema studierii modalităţilor prin care fabricarea artizanală a explozivilor din substanţe chimice disponibile pe piaţă să fie împiedicată. Astfel interzicerea sau restricţionarea accesului la unele substanţe chimice, urmărirea circuitului lor comercial, obţinerea informaţiilor privind tehnica şi tehnologia necesare, locaţiile sau persoane suspecte, au constituit atuuri forte de combatere a fabricării artizanale a explozivilor şi au mărit eficacitatea posibilităţii de răspuns a forţelor abilitate.
Problematica utilizării în scop ilicit a substanţelor chimice
Analiza problematicii precursorilor pentru explozivi, ca, de altfel, şi pentru agenţi chimici sau droguri şi alcătuirea unei baze de date pentru aceştia pornesc, firesc, de la două întrebări: care sunt substanţele utilizabile în scop ilicit şi, dintre acestea, care se pot folosi pentru fabricarea agenţilor chimici, drogurilor sau explozivilor.
Forţele de intervenţie sau de investigaţie care se confruntă cu laboratoare clandestine au sarcina de a identifica substanţele prezente, de a descoperi care dintre acestea pot fi precursori, catalizatori sau adjuvanţi în diferite sinteze, precum şi gradul lor de periculozitate şi/sau sensibilitate, comportarea lor la diferiţi stimuli, toxicitatea etc. Se ştie că într-un laborator obişnuit pot exista multe substanţe, cele mai multe dintre ele, în anumite concentraţii sau condiţii, putând fi utilizate atât ca precursori pentru explozivi, cât şi pentru agenţi chimici sau droguri.
În cazul laboratoarelor clandestine, unde se impune rapid evaluarea situaţiei, dar şi luarea deciziilor de intervenţie, în funcţie de situaţie, chiar şi cei mai bine antrenaţi specialişti nu pot acoperi, informaţional, domeniul. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât pentru sinteza aceleiaşi substanţe se pot folosi chiar zeci de substanţe precursoare. De exemplu, pentru fabricarea metamfetaminei se pot folosi 34 de substanţe, fabricarea explozivilor şi/sau a amestecurilor explozive pot include alături de substanţe chimice (precursori) şi alte categorii de materiale (substanţe chimice prelucrate sub forma unor produse chimice, produse alimentare, deşeuri metalice sau de altă natură etc.).
Multe dintre substanţele chimice în cauză sunt în mod curent utilizate în industria chimică, pe lângă fabricarea explozivilor, propergolilor şi pulberilor şi la fabricarea lacurilor şi vopselelor, sticlei şi ceramicii, în industria produselor farmaceutice, a îngrăşămintelor şi insecticidelor, a aditivilor alimentari sau a substanţelor necesare prelucrării unor produse agricole, a cauciucului, pielii naturale şi materialelor celulozice, agenţilor de răcire, combustibili etc. Interzicerea sau limitarea accesului la unele substanţe chimice este o sarcină dificilă, care ar crea perturbări atât ale industriei de retail, cât şi neplăceri consumatorilor paşnici sau micilor industriaşi. O altă metodă de contracarare a utilizării ilegale a precursorilor este cea a controlului dreptului de utilizare a unor produse sau substanţe (prin înregistrarea utilizatorilor conform legislaţiei naţionale sau internaţionale), rezultând astfel şi un control al circulaţiei acestora.
Nu este deloc de neglijat importanţa palierului informaţional, care poate oferi operativ date şi analize pertinente care, cuplate cu celelalte măsuri, să asigure o mai bună gestionare a problematicii la nivelul comunităţilor sau statelor.
Precursorii pentru explozivi
Criteriile principale după care se face aprecierea că anumite substanţe pot fi considerate potenţiali precursori de explozivi sunt: transformarea lor să necesite cât mai puţine operaţii sau reacţii chimice şi acestea să nu implice riscuri deosebite şi, respectiv, uşurinţa de a procura cantităţi mari de substanţe, astfel încât să poată fi confecţionate dispozitive explozive (d.e.i.-uri) care să includă o încărcătură distructivă de masă mare. Un alt criteriu, deloc de neglijat, este maniera în care explozivul sau amestecul exploziv poate fi iniţiat şi identificarea căii care să impună cât mai puţine sisteme de iniţiere.
Substanţele chimice care îndeplinesc în mare măsură aceste criterii sunt azotatul de amoniu şi nitratul de uree. Ambele substanţe sunt, în mod normal, îngrăşăminte, se fabrică pe întreg mapamondul, în cantităţi foarte mari.
Analizând tabelul de mai jos, în care sunt incluse câteva din cele mai recente atacuri teroriste cu bombă, se poate observa că în afara amestecurilor cu azotat de amoniu şi nitrat de uree au fost folosiţi şi alţi explozivi sau amestecuri de explozivi. Dintre aceştia însă, primii se detaşează net din punct de vedere cantitativ, fiind practic, aşa cum citează şi manualul de instruire a teroriştilor pakistanezi „substanţe uşor disponibile pe piaţă, oriunde de-a lungul globului”.
Precursorii sunt, aşadar, substanţele chimice utilizate pentru producerea explozivilor, dar care, individual, nu sunt clasificate ca materiale explozive. Despre ei se poate afirma că:
– au, în general, un cadru legal de procurare, utilizare sau păstrare;
– se pot găsi în magazine de retail şi sunt adesea folosite în consumul casnic;
– sunt uşor de procurat şi disponibili oriunde în lume;
– pot avea diferite forme de prezentare şi diferite domenii legale de utilizare;
– pot include compuşi chimici sau elemente care, prin diferite reacţii sau serii de reacţii chimice relativ uşor de realizat, se pot transforma în substanţe explozive;
– aprovizionarea, în cantităţi mai mari decât pentru consumul casnic uzual, alertează mai mult populaţia sau comunitatea zonelor unde se produc frecvent atacuri cu bombe şi aproape niciodată populaţia zonelor unde incidentele au fost minore sau se produc la intervale mari de timp.
Produsele derivate din aceste substanţe chimice reprezintă un risc pentru siguranţa şi securitatea cetăţenilor.
Dintre precursorii cunoscuţi pentru explozivi, 15 sunt supuşi controlului atât pe teritoriul nord-american cât şi în Australia, ţările nord-europene, Anglia şi ţări din Asia. Aceştia sunt:
– azotaţi de amoniu, sodiu, potasiu, bariu;
– azotiţi de sodiu sau potasiu;
– percloraţi de potasiu, sodiu sau amoniu;
– cloratul de sodiu sau potasiu;
– nitratul de guanidină;
– acid percloric;
– hidrogen peroxid;
– tetranitrometan.
Dintre aceste substanţe, ca precursori de explozivi, cel mai adesea sunt menţionaţi azotaţii, iar dintre ei, de cele mai multe ori azotatul de amoniu. Acesta este şi cel mai uşor de procurat, fiind comercializat sub formă granulară ca îngrăşământ. De unde şi explicarea faptului că este cel mai „popular” dintre substanţele de mai sus şi prezentat ca cel mai des utilizat material pentru comiterea atentatelor cu bombă.
Este de menţionat că azotatul de amoniu, nu este şi nici nu poate fi considerat material exploziv, el devine astfel prin combinarea cu alte substanţe, în anumite proporţii, într-o manieră distinctă, într-o perioadă limitată de timp. Ceilalţi azotaţi, percloraţii şi cloraţii sunt aduşi în discuţie mai rar datorită, în principal, accesului mai redus la cantităţi mari, dar şi datorită unora dintre caracteristicile lor fizico-chimice şi/sau explozive, care impune luarea unor măsuri de siguranţă la manipulare, utilizare şi transport.
Tot substanţe precursoare pentru explozivi pot fi considerate şi următoarele: benzen, toluen, fenol, uree, butan, metan, eter, etilenglicol, glicerină, 1,2,4-butanetriol, hexabenzilhexaazaisowürtzitan, acetonă, hidrogen peroxid, amoniac, acizi sulfuric sau azotic, azotaţi, acid percloric, percloraţi, cloraţi, iod, argint, plumb, mercur, grafit, sulf, pulberi de aluminiu sau magneziu, care pot fi folosite pentru prepararea întregii game de materiale explozive (de iniţiere, brizanţi, pulberi sau propergoli, compoziţii pirotehnice).
Ele pot sta la baza fabricării explozivilor, atât a celor din gama explozivilor de iniţiere (primari) folosiţi pentru realizarea sistemelor de iniţiere sau a celor din gama explozivilor brizanţi (secundari), care se utilizează ca încărcături de distrugere, cât şi pentru fabricarea unor amestecuri sau compoziţii pirotehnice. În afara acestora mai apar, însă având o importanţă mult mai redusă, şi agenţii de liere (N-metil-p-nitroanilină, polinitrortocarbonaţi, anumiţi acetali, poliglicidil nitrat, rezine, gumă guar).
Controlul precursorilor de explozivi
Asupra comercializării unora dintre aceste substanţe, în ultimul timp, au fost instituite restricţii, astfel încât să se prevină ajungerea lor în „mâini nepotrivite”. Scopul este acela de a le face mai puţin accesibile persoanelor care au intenţii de utilizare ilicită a lor.
În mod normal substanţele chimice prezentate anterior îşi găsesc utilizarea în diferite ramuri industriale, astfel că a apărut problema modalităţii de implementare a restricţionării lor aşa încât utilizatorii finali, cei care le folosesc în mod obişnuit, legal, să nu aibă de suferit, acestora din urmă, legislaţia trebuind să le aducă atingere cât mai puţin posibil.
Noua legislaţie a pus accentul în mod deosebit pe educarea utilizatorilor finali prin prezentarea măsurilor, în special în ceea ce priveşte circuitul şi păstrarea corespunzătoare a materialelor restricţionate, a oportunităţii şi necesităţii luării măsurilor legislative, a explicitării limitărilor şi a manierei de lucru prin care aceste limitări să îi afecteze cât mai puţin.
În prealabil, reglementările legislative au avut ca punct de plecare consultarea diferitelor categorii de persoane implicate: producători, distribuitori, comercianţi, respectiv utilizatori. Astfel, începând cu anii 2007-2008 în Canada, dar şi în alte state cum ar fi SUA, Anglia, Australia, au avut loc campanii de popularizare a măsurilor şi a prevederilor legale ce se preconizau a fi luate pentru a stopa accesul liber la precursorii de exploziv.
În scopul prevenirii punerii în aplicare a atacurilor teroriste cu bombă, atât fabricanţii, cât şi distribuitorii sau comercianţii trebuie să înregistreze detaliat toate operaţiunile derulate cu aceste materiale, astfel încât să se poată monitoriza circulaţia substanţelor, dar să se şi poată preveni asigurarea contra furtului. De asemenea, a fost interzisă revinderea lor de către utilizatorii finali.
Noile reglementări au început să-şi facă simţită prezenţa pe continentul nord-american, în ceea ce privea azotatul de amoniu, încă din vara anului 2008, iar pentru ceilalţi precursori din primăvara anului 2009.
În ceea ce priveşte legislaţia europeană, plecând de la evenimentele din martie 2004 de la Madrid, Consiliul Europei a recunoscut şi el necesitatea limitării accesului teroriştilor la materiale explozive şi de asigurare a unei mai bune securizări a armamentului, explozivilor, echipamentului necesar fabricării artizanale a explozivilor. În luna noiembrie a aceluiaşi an, Comisia Europeană a solicitat membrilor săi să facă propuneri menite a îmbunătăţi măsurile de păstrare şi transport şi luarea unor măsuri care să facă posibilă o urmărire mai eficientă a precursorilor şi a explozivilor.
Anul următor, în 2005, Comisia a prezentat un comunicat prin care îşi anunţa intenţia de a reuni fabricanţii, factorii implicaţi în comerţul cu explozivi, utilizatorii acestora şi experţi în domeniu din statele membre, care să discute păstrarea, transportul şi maniera prin care pot fi urmărite componentele şi produsele finite. Ulterior, în 2007, a luat naştere Explosives Security Experts Task Force (ESETF) un organism al Uniunii Europene care are ca mandat principal concentrarea eforturilor pe activităţi care susţin îmbunătăţirea securităţii explozivilor.
Tot în 2007, pe baza recomandărilor ESETF, a fost conceput Planul de Acţiune al Uniunii Europene pentru îmbunătăţirea securităţii explozivilor, în vederea împiedicării utilizării lor de către terorişti. Planul se axează pe trei componente: prevenire, detecţie (a explozivilor) şi răspunsul la acţiunile teroriste.
Dintre măsurile prevăzute a fi implementate la nivelul UE se numără: schimb de informaţii referitoare la ameninţări teroriste imediate, în ceea ce priveşte furtul de explozivi, sisteme de iniţiere, precursori (îngrăşăminte sau alte substanţe din care se pot fabrica explozivi), tranzacţii suspicioase ale acestora, furnizarea de informaţii despre explozivi şi incidente în care aceştia au fost implicaţi etc.
În domeniul prevenirii, Comisia Europeană a pus accentul pe cercetarea în domeniul securităţii prin demararea „marcării” explozivilor, îmbunătăţirea tehnicii de detecţie a acestora, lărgirea selectivităţii şi sensibilităţii metodelor de detecţie şi crearea de metode/kituri mobile de detecţie a explozivilor, crearea unor aparate sau dispozitive de bruiaj a telefoanelor mobile pentru prevenirea semnalelor utilizabile pentru iniţierea explozivilor etc. O prioritate a acestui plan este şi îmbunătăţirea legislaţiei care abordează atât circuitul precursorilor cât şi al explozivilor.
Toate aceste eforturi s-au generalizat, în ultimul timp, la nivelul întregii lumi, în speranţa împiedicării atentării crude şi nejustificate la liber tăţile fundamentale ale omului.
Conlucrarea diferitelor organisme menite să stea în calea acestor practici şi sprijinul populaţiei civile, armonizarea şi aplicarea riguroasă a legislaţiei în domeniu reprezintă atuuri forte în calea dejucării planurilor de comitere a atacurilor teroriste.
Autor: Mariana Ioan
