Securitatea europeană şi mutaţiile post-Război Rece
La începutul anului 1989, ordinea europeană instaurată după cel de-al Doilea Război Mondial era încă, în mare parte, intactă, continentul fiind divizat din punct de vedere politic şi economic. Doi ani mai târziu, ordinea politică din Europa era total transformată, în urma unei mişcări ce a avut ca punct de plecare prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est la finele anului 1989, urmată apoi de reunificarea Germaniei, în octombrie 1990 şi dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991.
Cu certitudine se poate afirma că mutaţiile politice din perioada 1989-1991 au creat o nouă lume şi o nouă Europă, a cărei agendă de securitate a fost reordonată, dar nu redusă semnificativ. Mulţi indicatori ai acestei agende sunt vechi şi familiari, deşi gradul şi tipul ameninţării reprezentate de fiecare s-au schimbat; alţi indicatori sunt noi sau, cel puţin, au fost redescoperiţi.
Sfârşitul Războiului Rece a însemnat, în primul rând, reducerea temerilor pe care rivalităţile dintre marile puteri le-au produs pe scena europeană, cu referire la amploarea disensiunilor politico-ideologice, a rigidităţii diplomatice şi anxietăţii nucleare. Unele voci susţineau chiar că evenimentele din 1989-1991 au rezolvat problema militară a securităţii europene şi au creat virtual, peste noapte, o adevărată „comunitate de securitate“, în care niciun stat european nu va intra în război cu oricare altul, pentru nicio problemă. În acest sens, se consideră că securitatea va lua, din ce în ce mai mult, forme non-militare, vorbindu-se de dimensiunile sale: economică, demografică, de mediu, culturală etc.
Cu tot optimismul acestor analişti, s-a dovedit însă, curând, că securitatea Europei în sens tradiţional era departe de a fi asigurată. Într-adevăr, se poate susţine că diminuarea presiunilor „erei bipolare“ este posibil să fi creat, în Europa, un microclimat mai „sănătos“ în unele sfere ale realităţii dar, în acelaşi timp, a scos la iveală numeroase alte elemente cu potenţial conflictual, aparent dispărute sau inactive în perioada Războiului Rece. La sfârşitul „erei bipolare“, dominată de supremaţia şi rivalităţile celor două mari „superputeri“ globale, Statele Unite ale Americii şi Rusia, reprezentanţii aşa-numitei „orientări realiste“ afirmau că reînvierea conflictelor etnice şi a vechilor rivalităţi interstatale ne va face curând nostalgici după sistemul bipolar al Războiului Rece. Mai mult, considerau ei, este posibil ca fiecare dintre „noile“ probleme de securitate, non-militare, să fi fost exacerbate, direct sau indirect, de schimbările din perioada 1989-1991 şi ca o acutizare a lor să afecteze şi dimensiunea tradiţională, politico-militară a securităţii.
Această teză „realistă“ a câştigat din ce în ce mai mulţi adepţi, realitatea demonstrându-ne că, după 1990, în Europa s-au creat numeroase linii de demarcaţie cu potenţial distructiv ridicat şi care au afectat în mod direct securitatea europeană, la toate nivelurile sale, consecinţele sfârşitului Războiului Rece resimţindu-se mai acut în Europa Centrală şi de Est.
În Vest s-au făcut remarcate sisteme economice performante, în proces de integrare în cadrul unei Europe unite, în timp ce în Est a fost iniţiat un dureros şi anevoios proces de tranziţie. Sub aspectul securităţii, în Vest erau deja funcţionale structuri complexe de securitate, bazate pe organizaţii precum NATO şi Uniunea Europei Occidentale, care s-au adaptat rapid la noile realităţi, în vreme ce în Est nu exista decât dorinţa şi speranţa statelor din această parte a Europei de a aparţine acestor structuri sau, cel puţin, de a primi sprijin din partea statelor occidentale. În relaţiile Est-Vest şi-a făcut apariţia o dinamică a cooperării, însă mereu subminată de conflicte adiacente.
Acestor aspecte li se adăugau dificultăţile tranziţiei spre o economie de piaţă şi un sistem democratic, societatea dezorganizată, afectată de corupţie şi violenţă, realităţi ce şi-au făcut apariţia în Est după 1989, precum şi dezgheţul conflictelor teritoriale şi etnice, lipsa unei structuri eficiente de securitate în estul şi centrul Europei sau dificultăţile instaurării democraţiei şi a statului de drept. Toate acestea au relevat imaginea unei agende complexe de securitate în Europa.
În acest context, deşi pericolul unei confruntări armate directe, majore, în Europa, a dispărut după sfârşitul Războiului Rece, pe agenda europeană de securitate au fost menţinute suficiente alte riscuri tradiţionale de securitate, precum conflictele interetnice izbucnite în spaţiul ex-iugoslav, sau şi-au făcut apariţia altele noi, precum dificultăţile politice, economice, sociale sau de altă natură generate de procesul de tranziţie.
La acestea, se pot adăuga şi alte posibile riscuri şi ameninţări la adresa securităţii statelor europene, precum: presiunile şi acţiunile politicodiplomatice ostile, acţiunile agresive economico-financiare şi tehno-logice, agresiunea informaţională, migraţia, acţiunile subversive, confruntările interetnice, acţiunile teroriste, traficul de droguri, riscurile şi ameninţările militare propriu-zise, riscurile accidentale, nucleare şi biologice.
Din punct de vedere al securităţii, estul şi vestul continentului continuă să rămână interdependente. Erodarea stabilităţii şi securităţii în Europa de Est generează riscuri derivate care pot afecta şi vestul: escaladarea unor conflicte în estul Europei poate determina implicarea unor state vest-europene; dificultăţile reformei în ţările foste comuniste sunt de natură să nu excludă complet perspectiva instaurării unor regimuri autoritare şi să accentueze tensiunile cu statele democratice; slăbirea stabilităţii şi legalităţii în partea de est favorizează amplificarea criminalităţii şi traficului de droguri, de armament şi muniţie, teren propice pentru extinderea reţelelor criminale internaţionale.
Dacă până în 1989 graniţele estice ale Uniunii Europene erau sigure şi protejate de statele tampon ale lagărului comunist, în prezent, prin dezvoltarea structurilor de tip mafiot de pe continentul euro-asiatic, statele membre ale UE trebuie să creeze structuri de securitate proprii pentru combaterea criminalităţii din interiorul graniţelor sale. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât este tot mai evidentă multiplicarea şi amplificarea manifes-tărilor teroriste, naţionaliste, a contradicţiilor etnico-religioase şi a dumping-ului forţei de muncă.
În acelaşi timp, structurile fragile ale Uniunii trebuie să realizeze faptul că situaţiile geopolitice generate ca urmare a rivalităţilor de putere asupra unor teritorii, statutul minorităţilor şi drepturile inegale dintr-un stat sau altul pot constitui o mare barieră intercomunica-ţională, cu efecte imprevizibile pe perioade mari de timp.
Securitatea și ordinea politică europeană
În contextul creat de dispariţia sistemului bipolar de putere, stabilitatea europeană a fost revendicată de un nou actor, Uniunea Europeană. Aceasta a încercat să-şi extindă aria de competenţă şi asupra domeniului securităţii şi apărării, dar în condiţiile în care statele membre nu au fost dispuse să aloce resursele necesare unui astfel de proiect, securitatea europeană a rămas închisă într-o celulă instituţională.
În Europa s-au făcut remarcate două mega-tendinţe contradictorii: pe de o parte o aprofundare a integrării, determinată de fenomenele globalizării şi, în special, de integrarea pieţelor financiare, iar pe de altă parte o accentuare a promovării intereselor naţionale. Dacă integrarea pieţelor, deci dimensiunea economico-financiară, ca şi componentă supranaţională a arhitecturii instituţionale europene, care diluează semnificativ statul-naţiune, era mai uşor digerabilă, în schimb renunţarea chiar şi parţială la deciziile naţionale privind securitatea şi politica externă, parte a dimensiunii interguvernamentale a construcţiei euro-pene, au fost mai greu de acceptat. Acest fapt a creat dificultăţi în realizarea unei politici de apărare şi securitate comune, statele fiind puţin dispuse să renunţe la prerogativele naţionale în domeniul securităţii. Ca atare, în plan european, contradicţiile dintre tendinţele de aprofundare a integrării şi dimensiunea interguver-namentală a construcţiei europene au făcut inoperabilă o politică de securitate care să transforme Uniunea Europeană într-un actor politic şi militar pe măsura celui jucat în plan economic.
Problematica mecanismelor comunitare de securitate şi apărare, precum şi a susţinerii sale suprastructurale a fost revitalizată la începutul anilor ’90, când s-a produs închegarea fundamentelor normative şi instituţionale ale înţelegerii nevoilor de securitate şi apărare, ideea apărării şi securităţii comune fiind prezentă ca o provocare la adresa supremaţiei americane în gestionarea securităţii Europei Occidentale.
Criza din fosta Iugoslavie şi breşele pe care le-a creat între partenerii de o parte şi de cealaltă a Atlanticului, au convins atât Statele Unite cât şi Marea Britanie că, departe de a reprezenta o ameninţare pentru coeziunea NATO, o politică europeană de securitate dotată cu o capacitate militară proprie ar putea reprezenta însăşi condiţia de supravieţuire a Alianţei. Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) a luat naştere nu ca un instrument veritabil european ci ca un mijloc de a evita o criză amplă în interiorul NATO.
Ca atare, PESA a evoluat de o manieră compatibilă şi coordonată cu Organizaţia Atlanticului de Nord. Ideea unei apărări europene autonome a suscitat, în cadrul UE, discuţii controversate, legate, în principal, de slăbiciunea structurilor existente și a complexității rolului lor, dar și de angajamentul american pe solul Vechiului Continent. Consensul apărut în jurul voinței de a „europeniza” apărarea a disimulat în realitate numeroase contradicții și discordii, cu privire la aspectele strategice, militare și instituționale ale unei astfel e securități. De asemenea, o absență a armonizării concepției statelor membre asupra finalităților și modalităților unei apărări europene a făcut multă vreme ca instituțiile create în acest scop să se dovedească puțin eficace. Disensiunile dintre statele membre ale UE favorabile unei apărări pur europene sau chiar unui pilon european al Alianței Nord-Atlantice și celelalte dornice să rămână sub protecția întreagă a NATO, au apărut în plină lumină, după schimbările intervenite în Est, după răyboiul din Golf și din Bosnia și Kosovo.
Ceea ce dorește de fapt Uniunea Europeană este activarea unei politici de securitate și apărare corespunzătoare dezvoltării sale politice și economice, capabilă să răspundă noilor tipuri de amenințări. În această perspectivă Consiliul European a adoptat în decembrie 2004, Strategia Europeană de Securitate (SES), revizuită în anul 2008, stabilind, pentru prima dată, principii și obiective clare pentru promovarea intereselor UE în materie de securitate, pe baza valorilor principale europene și care se referă la dimensiunea externă a securității Europei. Aceasta are trei obiective strategice și anume: abordarea amenințărilor (din perspectiva unei Europe mai eficiente și mai capabile), construirea securității în vecinătatea UE și o ordine internațională bazată pe multilateralismul eficient.
Au fost convenite misiuni de bază și domenii prioritare de acțiune precum lupta împotriva terorismului internațional, o strategie pentru Orientul Mijlociu, precum și o politică detaliată privind Bosnia-Herțegovina, forțelor europene de intervenție atribuindu-li-se o serie de misiuni umanitare, de menținere a păcii, management al crizelor și chiar impunere a păcii, pe care au început să le preia de la finele anului 2003.
Tratatul de la Lisabona (2007) introduce vaste reforme instituționale, eliminând vechea arhitectură instituțională introdusă de Tratatul de la Maastricht, prin eliminarea distincției între cei trei piloni. Reformele introduse prin tratat au ca obiectiv îmbunătățirea coerenței, eficacității și sporirea vizibilității politicii externe și de securitate comună (PESC) a UE, scop în care introduce două inovații majore: Crearea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și a Serviciului European de Acțiune Externă, respectiv dezvoltarea politiciii de securitate și apărare comună.
Practic Tratatul de la Lisabona inovează considerabil în domeniul Politicii Europene de Securitate și Apărare, urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a UE. Politica Europeană de Securitate și Apărare este redenumită Politica de Securitate și Apărare Comună.
Tratatul extinde numărul misiunilor Uniunii în domeniul apărării, introduce, în premieră, o clauză de apărare reciprocă conform căreia, în cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, include o metodă nouă pentru întărirea cooperării între statele membre în acest domeniu și anume cooperarea structurată permanentă și stipulează că statele membre pun la dispoziția Uniunii capacități civile și militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu.
În februarie 2010, SES este completată prin adoptarea Strategiei de Securitate Internă, aprobată de Consiliul European în 25/26 martie 2010, și care, deși nu vizează crearea de noi competențe integrează strategiile și abordările conceptuale existente și recunoaște Programul de la Stockholm. Strategia de Securitate Internă a identificat provocările, principiile și orientările în vederea abordării amenințărilor emergente în interiorul UE.
În vederea punerii în aplicare a strategiei, Comisia Europeană a elaborat și prezentat „Strategia de securitate internă a UE în acțiune” care propune o linie comună de acțiune pentru următorii patru ani în scopul eficientizării combaterii și prevenirii infracțiunilor grave și a criminalității organizate , a terorismului și a criminalității cibernetice, consolidării gestionării frontierelor externe și a dezvoltării unei capacități de reziliență în caz de dezastre naturale sau provocate de om. Prin urmare, „Strategia de securitate internă a UE în acțiune” propune un program comun pentru statele membre, Parlamentul European, Comisie, Consiliu, agenții și alți actori, inclusiv societatea civilă și autoritățile locale.
Globalizarea și politica europeană de securitate
Securitatea europeană trebuie realizată luând în considerare restul lumii și, prin urmare, este important să se asigure coerența și complementaritatea între aspectele interne și externe ale securității UE.
Valorile și prioritățile strategiei de securitate, inclusiv angajamentul de a promova drepturile omului, democrația, pacea și stabilitatea în vecinătatea europeană și dincolo de aceasta, fac parte integrantă din abordarea prevăzută în strategia europeană de securitate. Astfel, cum se recunoaște în strategia în cauză, relațiile cu partenerii, în special cu Statele Unite ale Americii, au o importanță fundamentală în combaterea infracțiunilor grave și a criminalității organizate, precum și a terorismului.
Însă, există încă o diferență sesizabilă de emancipare strategică între America și Europa. Pe de altă parte există tentația americană, prin exacerbarea unor pericole, de creare a unui model de alocare a resurselor care să avantajeze profilaxia împotriva amenințărilor militare (hard security) neglijând, într-o oarecare măsură, amenințările non-militare (soft security).
Riscurile legate de eșuarea reformelor economice sau a proceselor de integrare sunt percepute în Europa și, în mod special, în răsăritul Europei ca fiind mai importante și în consecință ar trebui alocate mai multe resurse pentru atenuarea lor.
Se impune ca securitatea să fie integrată în parteneriatele strategice relevante și luată în considerare în dialogul cu partenerii atunci când se programează finanțările acordate de UE în cadrul acordurilor de parteneriat. În special prioritățile legate de securitatea intenă trebuie să fie abordate în cadrul dialogurilor politice cu țări terțe și organizații regionale, dacă este cazul, și al dialogurilor relevante pentru combaterea amenințărilor multiple, cum ar fi traficul de persoane, traficul de droguri și terorismul.
De asemenea, UE va acorda o atenție specială țărilor și regiunilor terțe care ar putea avea nevoie de sprijin și de expertiză din partea UE și a statelor membre, atât în interesul securității externe, cât și al celei interne. Serviciul European de Acțiune Externă va permite integrarea în mai mare măsură a acțiunii și a expertizei utilizând competențele și cunoștințele statelor membre, ale Consiliului și ale Comisiei.
Globalizarea face ca amenințărilor deja evocate să li se poată alătura cele având ca surse zone din afara spațiului european, dar care pot produce consecințe în cadrul său: pericolul nuclear; posibilitatea unor războaie inter și intra-statale ce pot avea impicații negative asupra securității statelor europene; subdezvoltarea în unele părți ale lumii și explozia demografică, completate de migrația în masă; deteriorarea mediului și schimbările climaterice; dezastrele naturale, nucleare, chimice sau de altă natură, ce pot pune în pericol securitatea tuturor statelor din jur etc.
Pe de altă parte, globalizarea, manifestată prin accentuarea interdependențelor multiple dintre state precum și prin liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, servicii, capital și informații, a făcut ca riscurile interne și externe să se poată genera și potența în mod reciproc.
Influența crescândă a actorilor non-statali, asimetria si modul diferit de acțiune al acestora aduc noi elemente, de cauzalitate și de efecte în relațiile internaționale. Sunt relevante, în acest sens, concluziile formulate de George Cristian Maior, directorul SRI, și anume că „atacurile de la 11 septembrie au generat războaiele din Irak și Afganistan, atacurile din Madrid au determinat retragerea Spaniei din coaliția militară multinațională și o schimbare relevantă în politica sa externă, acțiunile brokerilor de pe Wall STreet au catalizat izbucnirea crizei economice globale.
Autor: Sergiu Borșa
