La 17 februarie 2008, provincia sârbă Kosovo, locuită în majoritate de albanezi, şi-a proclamat independenţa faţă de Serbia. Momentul oficial a avut loc în Adunarea legislativă de la Priştina, începând cu ora 15 şi 49 de minute, ora Europei Centrale, în prezenţa a 109 dintre cei 120 de parlamentari. În faţa deputaţilor vizibil emoţionaţi şi a camerelor de luat vederi ce transmiteau în direct, primul ministru Hashim Thaci a dat citire Declaraţiei de independenţă, proclamând Republica Kosovo drept un stat „democratic, laic şi multietnic, bazat pe principiile nediscriminării şi egalei protecţii oferite de lege pentru toţi cetăţenii săi”.
Exploziei de bucurie populară ce a urmat proclamării independenţei nu i-a lipsit nimic din amploarea aşteptată de la un asemenea eveniment: sute de mii de albanezi kosovari au ieşit pe străzile şi în pieţele oraşelor, cântând şi dansând de bucurie, sub focurile de artificii care au transformat noaptea în zi. Felii de tort au fost împărţite demonstranţilor, precum şi ediţii speciale ale ziarelor ce apar la Priştina, dedicate momentului istoric. Atenţia tuturor observatorilor a fost atrasă de miile de steaguri albaneze, cu vulturul bicefal negru pe fond roşu, care au fluturat ore în şir pentru a celebra naşterea noii ţări. O ţară care, paradoxal, avea deja, de câteva ore, un steag oficial, ales pentru a-i reprezenta pe toţi locuitorii Kosovo, precum şi valorile asumate de noul stat: democraţie, multietnicitate, europenism.
Steagurile au fost însă albaneze pentru că, indiferent de luările de poziţie ale politicienilor din diverse capitale ale lumii, autoproclamarea Kosovo şi recunoaşterea rapidă de către puteri mondiale de prim rang (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia) validează, înainte de orice, ideea de construcţie statală de tip etnic, într-o zonă a Europei care are cel mai puţin nevoie de aşa ceva.
Apariţia statului kosovar este, practic, o injecţie de naţionalism în Balcani, un tratament cu valenţe curative reduse, în ciuda intenţiilor oneste ale majorităţii reprezentanţilor comunităţii internaţionale care au susţinut administrarea acestuia. Povestea drapelului kosovar multietnic, care a lipsit aproape complet de la serbarea independenţei autoproclamate, este emblematică pentru naivitatea cu care comunitatea internaţională a abordat rezolvarea conflictului din Kosovo. Această lipsă de fler în evaluarea potenţialului de comunicare simbolică al gesturilor publice ale majorităţii albaneze a stat la baza convingerii că, dacă „formele” contractului social aflat la baza democraţiei sunt aplicate de albanezii majoritari (de la alegeri libere la mecanismele instituţionale de tip democratic), atunci substanţa civică necesară umplerii acestor „forme” va răsări de la sine, în conştiinţele tuturor cetăţenilor kosovari, indiferent de etnie şi va convinge grupurile etnice minoritare să accepte buna-credinţă declarată de etnia majoritară.
Aşa cum se va vedea în continuare, simpla adoptare a unor simboluri de stat desemnate ca multietnice, într-o regiune în care un vechi conflict pentru supremaţie etnică şi politică a erupt deja într-un război civil sângeros, are toate şansele să rămână doar un exerciţiu artistico-administrativ.
O identitate veche pentru un stat nou: Dardania
Pentru albanezii kosovari, ideea independenţei Kosovo-ului s-a cristalizat cu mult înainte de sfârşitul bombardamentelor NATO asupra Serbiei, fiind scopul principal al luptei gherilelor Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK) şi, ulterior, al tuturor formaţiunilor politice albaneze intrate în competiţia pentru putere în cadrul sistemului de guvernare supervizat de Misiunea ONU de Administrare a Kosovo-ului (UNMIK). Privind retrospectiv, se poate spune că politicienii albanezi kosovari, fără excepţie, au ignorat permanent orice posibilitate de reglementare a situaţiei provinciei care nu implica independenţa de Serbia; această atitudine a avut sprijinul majorităţii publicului albanez din Kosovo şi s-a manifestat inclusiv în zona simbolismului politic legat de independenţă, prin preocuparea faţă de elementele simbolice specifice acestui statut.
Astfel, la 29 octombrie 2000, liderul istoric al albanezilor kosovari Ibrahim Rugova, fost preşedinte al Kosovo-ului (decedat în 2006), prezenta public aşa-numitul „drapel al Dardaniei”. Teritoriul Dardaniei istorice se suprapune aproximativ pe cel al Kosovo-ului de astăzi; locuită de dardani, un trib ilir înfrânt de romani în primul secol d.Hr., regiunea a devenit provincie romană, parte a Moesiei Inferioare. Drapelul propus de Rugova prelua vulturul negru bicefal al steagului oficial adoptat de Albania la fondarea sa, în 1912; vulturul apare într-un cerc roşu, ţinând o panglică pe care este inscripţionat cuvântul „Dardania” şi un blazon având ca elemente de identificare, printre altele, cuşma eroului albanez Skanderberg şi conturul provinciei Kosovo.
Drapelul propus de Rugova şi partidul său, Liga Democratică din Kosovo (LDK), nu s-a bucurat de succes printre kosovarii albanezi, dintr-un motiv evident: ataşamentul pentru drapelul etnic albanez, element cu puternică valoare simbolică, de solidaritate, pentru albanezii din întreaga lume. Aşa se face că, trei ani mai târziu, Rugova îi prezenta oaspetelui său la Priştina, Richard C. Holbrooke, fost ambasador al SUA la Naţiunile Unite, steagul Dardaniei, numindu-l pur şi simplu „drapelul Preşedintelui Kosovo-ului”.
Steagul Dardaniei va reintra în atenţia publicului în noiembrie 2005, când, cu ocazia sărbătoririi Zilei drapelului albanez eveniment marcat anual, la 28 noiembrie, de albanezii din întreaga lume primarul Priştinei a pavoazat oraşul cu câteva sute de steaguri „prezidenţiale”, arborate alături de cele albaneze. Gestul său a primit o replică dură din partea asociaţiilor foştilor membri ai gherilei UCK, care au adunat aproape două sute dintre „drapelele lui Rugova” şi le-au incendiat în public. Întregul conflict a avut şi un subtext politic, asociaţiile veteranilor din UCK fiind apropiate de Partidul Democratic din Kosovo (PDK), în opoziţie faţă de LDK. În dezbaterea intens mediatizată care a urmat, ambele părţi au încercat să se folosească de argumentul independenţei pentru a-şi impune punctul de vedere: presa apropiată Ligii Democratice din Kosovo condusă de Rugova a afirmat că oricine susţine un Kosovo independent ar trebui să fie de acord cu steagul acestuia, în timp ce opoziţia, prin vocea foştilor membri ai gherilei UCK, clama că orice drapel „personal” aduce o ofensă steagului albanez sub faldurile căruia au luptat şi s-au jertfit camarazii lor.
Un drapel kosovar, à la américaine
În iulie 2006, la o jumătate de an de la moartea preşedintelui kosovar Ibrahim Rugova, congresman-ul american de origine albaneză Joseph DioGuardi, preşedinte fondator al American Albanian Civic League (AACL), lansa propria propunere de drapel kosovar, inspirat în mod evident de cel al Statelor Unite. Pe geometria steagului american, în locul stelelor albe pe fond albastru, versiunea susţinută de AACL include vulturul bicefal negru pe fond roşu; dungile orizontale sunt în număr de unsprezece, dintre care cinci albe alternate cu şase roşii.
Potrivit fostului congresman, drapelul ar urma „să redea legăturile istorice dintre Kosova şi albanezii din Muntenegru, Macedonia, Valea Preşevo [Serbia, n.a.], Chameria [Epirul de Nord, parte a Greciei, n.a.] şi Italia, reprezentaţi de cele cinci dungi albe. Fondul roşu serveşte să reamintească rolul important jucat de Statele Unite în recunoaşterea Albaniei de către preşedintele Woodrow Wilson după Primul Război Mondial, în conducerea forţelor NATO împotriva lui Slobodan Miloşevic în 1999, precum şi în sprijinirea recunoaşterii internaţionale a independenţei Kosovo”.
Este evident că propunerea AACL este în consonanţă cu simbolismul etnico-naţionalist al majorităţii albaneze din Kosovo. Paradoxal însă, propunerea contrastează cu recomandările făcute în 2003 de Strategic and International Studies Center din Washington, D.C., într-un raport sponsorizat şi de National Albanian American Council, organizaţie nonprofit care îşi asumă acţiuni de lobby pro-albaneze. Documentul, intitulat Achieving a Final Status Settlement for Kosovo, avertizează: „[Identitatea] kosovară, prezentată ca fiind în mod esenţial sau exclusiv albaneză, ar putea fi percepută ca o ameninţare majoră de către vecini, indiferent de realitatea aspiraţiilor populare. Poate fi văzută ca un argument pentru expansionism şi crearea unei „Albanii Mari” sau „etnice”. Poate ameninţa grupurile minoritare din Kosovo (…) prin urmare, poate crea tensiune şi conflict, câtă vreme kosovarii ar fi acuzaţi că îşi doresc integrarea într-un stat albanez de îndată ce îşi vor fi obţinut independenţa”.
„Red and black I dress / Eagle on my chest / It’s good to be an Albanian!
Keep my head up high, / For that flag I’d die/ I’m proud to be an Albanian!”
În vara lui 2005, timp de mai multe luni, cântecul „Albania” (interpretat de Etno Engjujt feat. Lyrical Son) a fost pe primul loc în topurile radio şi TV din Kosovo. Autorul melodiei hip-hop este Genc Prelvukaj, un tânăr muzician albanez care a compus refrenul cântecului în engleză tocmai pentru a se asigura că mesajul versurilor va ajunge inclusiv la sutele de expatriaţi (cei mai mulţi din Europa de Vest) care lucrează pentru misiunile organizaţiilor internaţionale din Kosovo (ONU, UE, OSCE, NATO, FMI ş.a.).
Videoclipul melodiei combină, în ton cu versurile, hărţi ale „Albaniei Mari”, fragmente din filme eroice albaneze cu secvenţe în care apar militanţi ai gherilei UCK, Maica Tereza şi boxerul Luan Krasniqi, campion european la categoria grea. Roşu şi negru înseamnă unitate, deoarece sunt culorile drapelului albanez „aici şi acolo” [în Kosovo şi în Albania, n.a.] de aproape o sută de ani, a explicat Prevulkaj într-o dezbatere televizată la Priştina, subliniind că nu vrea să fie numit „kosovar”, ci „albanez”.
Cuvintele lui Prevulkaj redau o nemulţumire motivată de o percepţie generală încă existentă în rândurile albanezilor kosovari, potrivit căreia orice lucru care ar contribui la distanţarea lor de identitatea generală albaneză ar favoriza rămânerea Kosovo în Serbia. Cu alte cuvinte, „albanismul”, aşa cum este asumat prin limbă, simboluri (drapelul), mituri şi tradiţii, este privit ca un instrument de conservare etnică calitate în care s-a dovedit a avea succes, în ultimele decenii dar şi de diferenţiere politică faţă de societatea sârbă. Aşa cum observa Henry H. Perritt jr., autorul unui studiu asupra Armatei de Eliberare a Kosovo, naţionalismul albanezilor s-a manifestat, în Kosovo, prin „importanţa acordată etnicităţii albaneze, culturii şi aspiraţiilor naţionaliste [care] au subminat impulsurile concurente ce încurajau asimilarea în identitatea iugoslavă emergentă” în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Teama de o blocare a desprinderii de Serbia a fost invalidată iniţial de declararea independenţei Kosovo-ului şi de recunoaşterea acesteia de către numeroase state importante de pe mapamond, însă eşecul liderilor de la Priştina de a strânge sprijinul internaţional necesar pentru admiterea în Organizaţia Naţiunilor Unite nu este de bun augur. Această prioritate a comunităţii albaneze din Kosovo a făcut ca demersul de construire a unei identităţi naţionale kosovare să fie fragil şi limitat la zona elitei intelectuale. În schimb, în cultura de masă, tradiţionalismul se suprapune pe tendinţele naţionaliste hrănite, în anii de după războiul din 1999, de dificultăţile economice din Kosovo şi de ceea ce mulţi albanezi kosovari înţeleg drept o amânare nejustificată a formării propriului stat independent.
Refuzul asumării unei identităţi separate de cea general albaneză i-a încurajat însă pe sârbi să acuze un complot ce ar viza crearea Albaniei Mari, prin alipirea Kosovo-ului la Albania. Din acest punct de vedere, tergiversarea discuţiei problemei simbolurilor viitorului stat kosovar nu a adus niciun beneficiu de imagine liderilor majorităţii albaneze de la Priştina, cu atât mai mult cu cât imboldul de a aborda această problemă a venit din afara Kosovo-ului: la 2 februarie 2007, finlandezul Martti Ahtisaari, emisarul special pentru Kosovo al Secretarului General al ONU, şi-a prezentat propunerile de reglementare a situaţiei provinciei, în perspectiva stabilirii statutului final al acesteia. Printre detaliile tehnice ale propunerii sale s-au numărat şi recomandări privind caracterul multietnic ce trebuie imprimat simbolurilor oficiale ale Kosovo-ului.
1.000 de propuneri, un singur câştigător
În următoarele luni, partidele politice kosovare şi presa au dezbătut aprins problema modalităţii de identificare a simbolurilor necesare pentru viitorul stat kosovar. La 22 mai, LDK a decis să nu mai susţină drapelul Dardaniei propus de fostul preşedinte Ibrahim Rugova (steag care, de altfel, a fost folosit pentru a-i acoperi sicriul, în 2006). În cele din urmă, la începutul lui iunie 2007, un grup de lucru a fost format la iniţiativa principalelor partide politice, ca for tehnic pentru rezolvarea problemei. Comisia a lansat un concurs de propuneri, la 13 iunie, care a strâns, în cele două săptămâni alocate înscrierilor, aproape o mie de participări. Condiţiile impuse tuturor proiectelor au fost următoarele: format rectangular, proporţia 2:3, design cu caracter multietnic şi evitarea oricărei asocieri cu drapelele Albaniei şi Serbiei (inclusiv prin schema culorilor). În toamna lui 2007, problema steagului kosovar avea să intre însă într-un con de umbră, ca urmare a amânării, la ONU, a proiectatei rezoluţii a Consiliului de Securitate asupra Planului Ahtisaari.
La 4 februarie 2008 însă, trei propuneri grafice, selectate de Comisia pentru simboluri, au fost transmise Adunării Parlamentare a Kosovo-ului. Prima dintre acestea, care a şi fost acceptată, a fost realizată de graficianul Muhamer Irahimi. Desenul reda un fond albastru pe care era trasat conturul alb al provinciei, înconjurat de cinci stele galben-aurii, una mai mare decât celelalte patru (semnificând comunităţile etnice din Kosovo, cea mai mare fiind cea albaneză). Celelalte două propuneri erau relativ similare: un tricolor cu dungi verticale de culoare neagră, albă şi roşie, în cazul propunerii nr. 3 fiind adăugat, pe dunga albă, o spirală gri (simbol ilir al soarelui). Aşa cum fusese prevăzut, propunerea finală a fost supusă votului deputaţilor din legislativul de la Priştina, în aceeaşi şedinţă de la 17 februarie 2008 în care s-a dat citire Declaraţiei de Independenţă. Surprinzător însă, în faţa parlamen-tarilor a ajuns o variantă modificată a steagului: numărul stelelor a devenit şase şi toate au aceeaşi mărime, fiind de culoare albă şi aranjate în semicerc deasupra conturului provinciei, care a devenit galben-auriu. Explicaţia o oferă un raport al International Crisis Group, cunoscut think-thank înfiinţat în Statele Unite: potrivit raportului, varianta finală a drapelului „a fost decisă în spatele uşilor închise, între Biroul de legătură al SUA la Priştina şi consilierii primului ministru al Kosovo; (…) steagul a fost adus apoi, pur şi simplu, în faţa parlamentarilor, imediat după citirea declaraţiei de independenţă, fiind aşezat în spatele fotoliului preşedintelui Adunării”.
Potrivit graficianului Muhamer Ibrahimi, drapelul este albastru deoarece kosovarii au aspiraţii europene şi îşi doresc să facă parte din familia euro-atlantică; cele şase stele reprezintă comunităţile din Kosovo, egale în drepturi [este vorba despre albanezi, sârbi, turci, gorani, romi şi bosniaci]; cât despre culoarea galbenă a conturului Kosovo-ului, aceasta a fost opţiunea personală a designer-ului.
Dilema kosovară – valori versus identitate
În termenii conceptuali folosiţi de Ernst Gellner pentru analiza fenomenului naţionalist, o politică dominată de aspiraţii etno-naţionaliste este, cel mai adesea, imposibil de reconciliat cu principiile toleranţei interetnice şi ale respectului pentru drepturile omului. Cazul Kosovo-ului este perfect pentru o astfel de observaţie. Prin urmare, printre sârbii din Kosovo, mesajul multietnic al drapelului noului stat autoproclamat este complet lipsit de şansa unei receptări adecvate, atâta vreme cât ei vor simţi că albanezii doar au bifat, de formă, o căsuţă pe lista de măsuri impusă de comunitatea internaţională. Pentru majoritatea lor, în Kosovo există albanezi şi sârbi, iar termenul „kosovar” (care provine din albaneză) nu are niciun sens. Cât despre drapel, sârbii din Kosovo sunt mai loiali ca oricând steagului Serbiei, care flutură peste tot la nord de Ibar şi în enclavele din centrul provinciei, alături de drapele ruseşti şi chiar româneşti.
Noul drapel kosovar va avea nevoie de timp pentru a se impune şi, deja, a pierdut o ocazie bună pentru a câştiga notorietate. Prin prezenţa sa discretă la 17 februarie, valorile pe care se presupune că ar fi trebuit să le promoveze au fost umbrite de o sărbătoare a „identităţii albaneze”, o victorie politică a albanezilor pe care toţi cei care au avut ochi şi urechi au receptat-o ca atare. Astfel, dincolo de angajamentele onorabile ale Declaraţiei de independenţă, ceea ce rămâne pentru memorie sunt detalii de genul primei pagini a ziarului Express, ediţia specială de 17 februarie: sub fotografiile lui Nikola Pašic, Josip Broz Tito şi Slobodan Milosevic, editorii au ales să scrie cu litere de-o şchioapă, “FUCK YU”, iar deasupra, 1913 2008 , 1913 fiind anul în care armata sârbă pătrundea în Kosovo, după cel de-al doilea război balcanic… .
În acest context, un eventual eşec al drapelului kosovar nu va rămâne fără consecinţe asupra şanselor Kosovo de a deveni o societate normală. Pentru oricine crede altfel, ar trebui să fie de ajuns exemplul Macedoniei, care a ratat aderarea la NATO în aprilie, la Summit-ul Alianţei de la Bucureşti…
Autor: George Surugiu
