Dacă, din perspectiva activităţii sau a structurilor, istoria intelligence-ului este milenară, ca demers ştiinţific de cunoaştere rămâne un domeniu fragil şi eclectic.
În raporturile dintre intelligence şi epistemologie, la peste o jumătate de secol de la debutul abordărilor ştiinţifice în materie – momentul originar fiind considerat 1949, anul apariţiei lucrării de referinţă Strategic Intelligence for American World Policy, de Sherman Kent -, progresele înregistrate sunt relative.
Aspiraţiile intelligence-ului de a-şi fundamenta ştiinţific produsele ce sprijină procesul decizional sunt legitime, dar nu a fost depăşită încă faza de căutare a unei identităţi proprii.
Neexistând o teorie a intelligence-ului, tatonările nefiind confirmate de realitate, singura certitudine pe care o avem rămâne consacrarea unui set de principii care ne conduc spre explicaţii – adevărate sau nu.
Este imperios necesară o bază teoretică pentru a face posibilă înţelegerea ariilor cheie de cercetare, modelarea ştiinţifică este vitală în activitatea curentă, dar analiştii se confruntă cu mari dificultăţi în gestionarea incertitudinii, în absenţa unor instrumente tehnologice sau metodologice eficiente.
Răspunsul pe care l-a găsit intelligence-ul, până la îndeplinirea dezideratului de a avea propriul suport ştiinţific de gestionare a riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa securităţii, a fost de a împrumuta metode şi tehnici din sfera unor discipline precum sociologia, psihologia, istoria, economia, matematica.
Mai mult decât atât, în noile abordări privind evaluarea riscurilor şi a schimbărilor sociale sau prognozele pe termen lung, activitatea analistului se apropie de cea a cercetătorului din mediul academic, prin prisma încadrării teoretice a demersului explicativ şi predictiv.
Această soluţie are limitele ei, parte dintre ele generate de ritmul schimbării în societatea contemporană, unul dintre pionierii studiului noilor modele în intelligence remarcând că lumea din jurul nostru se schimbă mai rapid decât oricând în istoria de 10 milioane de ani a speciei umane.
În pofida dificultăţilor enunţate, intelligence-ul actual îşi consolidează, treptat, statutul de furnizor de cunoaştere fundamentată ştiinţific, abordând demersurile de tipul problem solving, prin enunţarea explicită a ipotezelor, testarea acestora şi reevaluarea lor continuă, precum şi dezvoltând un proces elaborat de explicare şi argumentare.
Utilizarea metodelor şi tehnicilor din ştiinţele sociale – şi nu numai – a adus, în organizaţiile de intelligence, şi alte beneficii specifice mediilor academice, cum ar fi accentul pe gândirea critică, pe mecanisme de evitare a erorilor în procesele cognitive, pe circulaţia ideilor în comunităţile de experţi.
Astăzi, o importantă calitate a intelligence-ului o reprezintă transdisciplinaritatea, iar importul aparatului ştiinţific devine absolut firesc, dacă avem în vedere că însăşi apariţia ştiinţelor sociale se datorează împrumuturilor metodelor de cercetare din ştiinţele pozitive.
În fond, „toate disciplinele trebuie să pornească de undeva”, iar dezvoltarea lor este un puzzle din varii domenii. Nicio disciplină nu reprezintă un cerc închis în ceea ce priveşte oportunitatea preluării şi adaptării, în contextul adecvat, a unor metode sau instrumente de cunoaştere utilizate frecvent în alte domenii.
Seria de articole pe care o lansăm odată cu acest număr al revistei se doreşte a fi un argument în favoarea dezvoltării dimensiunii ştiinţifice a analizei de intelligence, în special pe latura sa cea mai sensibilă – forecast.
Autor: Cristina Posaștiuc
