„L’existence d’une nation est… un plébiscite de tous les jours” – spunea francezul Ernest Renan în faimoasa sa conferință de la Sorbona din 1882. S-a dedus de aici, în mod eronat, că națiunea este expresia strictă a unor subiectivități exprimate cotidian, a voinței agregate a indivizilor de la un moment dat.
Este și asta, dar e mai mult decât atât. Iar momentul în care realizăm așa ceva este în timpul sărbătorilor sau comemorărilor. Atunci se vede cel mai limpede ceea ce tot istoricul francez spunea în conferința invocată și din care se extrage, grăbit, doar celebra expresie a „plebiscitului”: „O naţiune este, deci, o solidaritate la scară mare, constituită din sentimentul sacrificiilor făcute în trecut şi din cele ce vor fi făcute în viitor. Presupune un trecut; este sintetizată, totuşi, în prezent, printr-un fapt tangibil, anume consensul, dorinţa limpede exprimată de a continua viaţa în comun. Existenţa naţională este, iertată-mi fie metafora, un plebiscit de fiecare zi, aşa cum existenţa unui individ este o perpetuă afirmare a vieţii” (Apud. Dungaciu 2018).
Acesta este contextul mai larg al argumentației istoricului francez. Apartenența la națiune este, într-adevăr, subiectivă, dar este, ne sugerează Renan, o subiectivitate obiectivată, crescută și educată în cadrul unei deveniri istorice: „Omul, domnilor, nu improvizează. Naţiunea, ca şi individul, este culminaţia unui trecut de străduinţe, sacrificii şi devoţiune. Dintre toate cultele, cel al strămoşilor este cel mai legitim, pentru că strămoşii ne-au făcut ceea ce suntem”.
Aceasta este esența oricărei sărbători, cu atât mai mult a sărbătorilor naționale. Iar în cazul românilor, „cultul strămoșilor”, a celor care „ne-au făcut ceea ce suntem”, se face cel mai pregnant la 1 Decembrie, ziua Unirii tuturor românilor într-un singur stat.
Anul acesta, momentul este și mai încărcat de semnificații; au trecut 100 de ani de atunci.
Unirile românilor
Unirea românilor de la 1 Decembrie 1918 este evenimentul care stârnește cel mai pregnant sentimentele despre care vorbea Ernest Renan la Universitatea Sorbona. Regatul României devine, pentru prima dată, „mare” („România Mare”, cum i se mai spune statutului român în perioada interbelică).
Statul român modern intră în istorie în 1859 („Vechiul Regat”, cum i se spune astăzi), prin Unirea principatelor Moldova și Muntenia (sau Țara Românească). Un eveniment esențial, fără de care Marea Unire de la 1918 nu ar putea fi concepută.
În anul 1866, a fost adus pe tronul României Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a depus jurământul la 10 mai 1866. Zece ani mai târziu, în 1877, România își proclamă independența, obținută pe câmpul de luptă, iar, în 1881, Carol I a fost încoronat ca rege al României. În 1914, regele Carol I moare, Ferdinand I devenind rege al României.
În 1916, România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei, iar, ca urmare a dezintegrării Imperiilor Austro-Ungar și Rus, în 1918, provinciile Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania (1 decembrie 1918) și-au proclamat Unirea cu România, în baza „principiului naționalităților”, devenit noua idee-forță a istoriei. În 1922, Ferdinand a fost încoronat rege al României la Alba Iulia. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamațiile de Unire cu România, în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declarația în 14 puncte a președintelui american Thomas Woodrow Wilson.
După căderea comunismului, prin Legea nr. 10, din 31 iulie 1990, Ziua de 1 Decembrie a fost adoptată de către Parlamentul României ca zi națională și sărbătoare publică. Anul acesta, 2018, sărbătorim așadar Centenarul Unirii tuturor românilor.
Cât au plătit românii pentru Marea Unire?
Se vorbește astăzi mai puțin despre eforturile pe care România le-a depus după Unirea din 1918, altminteri spus despre costurile cu care românii și-au plătit Unirea cea mare. Și pe care costuri nu aveau să le fructifice plenar niciodată. Istoria nu a avut răbdare cu românii…
În anii parcurși după „prima reunificare”, din 1859, România s-a schimbat radical, devenind un „tigru economic” al epocii respective (Peiu 2018): „România avea, deja, în 1918, o Bancă națională, mai multe bănci universale comerciale și o instituție de economii (CEC), iar moneda națională (leul) era acoperită în rezerve monometalifere (aur), ceea ce o făcea una dintre cele mai stabile din Europa. Omogenitatea de dezvoltare pe tot teritoriul era remarcabilă, iar decalajele erau nesemnificative, cu excepția unui vârf al performanței, consemnat în capitala București și în zona petroliferă adiacentă” (Ibid.).
Ca performanță globală, România se situa cu indicatorul PIB/locuitor (metodologie PPP- a prețurilor comparabile) astfel (așa cum indică Agnus Maddison):
Practic, după cum arată tabelul, România avea o performanță (ușor) mai bună decât teritoriul actualei Polonii, mult mai bună decât Bulgaria, viitoarea Iugoslavia, Grecia, comparabilă cu cea din Ungaria, Cehoslovacia, Spania sau chiar Italia, păstrând, însă, decalaje uriașe față de statele vestice puternice (Germania și Franța). Imperiul Rus se afla, ca medie, mult în urma României (1414 USD/locuitor).
Unirea de la 1918 avea să schimbe acest tablou. Cercetările lui Petrișor Peiu au arătat că, practic, nivelul de dezvoltare dintre România și provinciile Transilvania și Bucovina era același. Problemele mari au fost însă cu provincia fostului Imperiu Rus, Basarabia: „dacă performanța economică a Imperiului Țarist în ansamblu era, la nivelul indicatorului PIB/locuitor, calculat de către Agnus Maddison (în metodologie PPP, dolari internaționali 1990) de 1414 (sub nivelul României, de 1741 dolari internaționali 1990/locuitor), nivelul respectivului indicator pentru Basarabia se poate estima ca fiind în jur de 1000 (dolari internaționali 1990/locuitor)” (Ibid.). Practic, nivelul de performanță economică al Basarabiei înainte de război era la jumătate față de cel al Regatului României. De unde și costurile uriașe pentru aducerea Basarabiei la nivelul celorlalte provincii.
Mai adăugați aici faptul că România a pierdut enorm din Marele Război: „Efortul de război a măcinat puternic România: ca bilanț al pierderilor de vieți, 16 luni de război s-au soldat pentru România cu moartea a peste 800.000 soldați şi a 275.000 civili; pierderile materiale s-au ridicat la 72 miliarde lei aur, dar aliații au recunoscut la Conferința de pace numai 31 miliarde şi au acordat drept despăgubire doar 3,1 miliarde lei”. Dacă avem în vedere faptul că PIB-ul nominal al României în anul 1921 era de 70 miliarde lei, rezultă că România „pierduse în cadrul războiului a șaptea parte a populației plus valoarea unui PIB anual prin distrugeri și confiscări și se alesese și cu datorii (în urma războiului) în valoare de aproape 40% din PIB, totul sacrificat pentru unificarea provinciilor locuite de români în cadrul aceluiași stat”.
Cu asta au plătit românii dreptul de a avea România Mare! La asta mai trebuie adăugate și alte costuri, cum ar fi despăgubiri pentru terenurile deținute de cetățenii maghiari în Transilvania care au preferat să plece în Ungaria după 1918 (așa numitul „proces al optanților”) o sumă echivalentă cu 126% PIB-ul țării din acel an!
Practic, conchide Petrișor Peiu, indicatorul PIB/locuitor al României în 1920 „era cu 28% mai mic decât cel din 1914”. În 1926, „indicatorul PIB/locuitor (calculat în dolari internaționali 1990) era, în România Mare, de 1258 (sub cel antebelic de 1741)”. Indiferent de sursă, toți autorii calculează un indicator de performanță PIB/locuitor al României Mari din anii ’20 „cu mult sub nivelul atins înainte de Primul Război Mondial, iar decalajul față de statele central-europene și vesteuropene crescuse mult”.
După ce abia reușise să asimileze teritoriile nou integrate, „statul român s-a izbit de cumplita criză economică mondială din 1929-1933, care a însemnat o grea lovitură economică”. În pofida acestor fapte, după cum indică cifrele din tabelul de mai sus, „performanța economică globală s-a îmbunătățit constant” (Ibid.).
Dar mai era încă mult de recuperat. Iată următorul tabel de performanță economică la nivel european, valabil pentru anul 1938 și întocmit în dolari internaționali 1990 (Ibid.):
Practic, România era situată mult mai slab decât în anul 1913, înaintea Primului Război Mondial: era comparabilă doar cu Iugoslavia (din regiune), avea nivelul de performanță economică la jumătatea celor din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), era depășită și de Bulgaria (cu aproape 20%), Spania, Italia și Grecia nu mai erau comparabile, fiind la niveluri aproape duble, Franța și Germania se situau la niveluri de trei ori mai mari (SUA, chiar de șase ori mai mari).
De remarcat însă că, odată cu 1938, după 20 de ani de la Marea Unire, se schimbă totuși ceva radical și România unificată se pregătea de decolare: „România avea o creștere echilibrată a valorii adăugate în economie, populația crescuse cu un sfert, moneda se stabilizase, comerțul exterior trecuse la excedente (18 milioane de lire sterline în 1937)”. Era momentul ca România să fructifice Unirea și să intre în alt ciclu de dezvoltare. Nu a fost să fie, însă. A urmat fatidicul Pact Ribbentrop-Molotov și declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, urmat, pentru România, de ocupația comunistă.
Unirea – un proiect rezilient, deși nefructificat pe deplin
Câteva precizări trebuie făcute de la începutul acestui volum care, sperăm, va aduce cititorului mai multe clarificări în ceea ce privește evenimentele de acum 100 de ani.
După cum a arătat cazul României interbelice, dar și al Germaniei de după căderea comunismului, digestia unei uniri sau reuniri, durează circa 20 de ani. După acest interval se echilibrează părțile politice, sociale sau economice pentru a permite decolarea și deplina fructificare a unirii sau reunirii. Germania a beneficiat enorm de reunire, devenind astăzi liderul politic și economic incontestabil al Europei. România, în perioada interbelică, deși avea toate datele să devină un lider în regiune, nu a reușit să fructifice Unirea, tocmai în momentul în care se întruniseră toate elementele economice ca să poată face asta.
În ciuda dificultăților de după 1918, nu au existat niciodată în România partide separatiste, nici măcar partide regionale, bazate pe geografia fostelor provincii care s-au unit la 1918 cu România (partide „transilvănene”, partide „basarabene” sau partide „bucovinene”). În realitate, osmoza politică a fost extraordinar de rapidă, partidele din noile regiuni unite cu România (Vechiul Regat) topindu-se în partidele existente deja sau formând cu acestea altele noi. Acest element este extrem de important astăzi, dacă vrem să înțelegem legitimitatea profundă a actelor de unire care au culminat cu 1 Decembrie 1918. Practic, cu excepția unor grupări marginale și extreme (în Basarabia sprijinite de URSS-ul lui Stalin), contestarea Unirii din 1918 nu a existat.
Statul român format la 1918 a rezistat relativ bine la provocările istoriei. Sunt instituții care au rezistat până în zilele noastre (inclusiv partide politice istorice!), într-o formă doar cu o cincime diminuată și asta în urma ocupației rusești (s-au pierdut după Al Doilea Război Mondial Basarabia, nordul Bucovinei și Cadrilaterul).
Statul român de astăzi se revendică de la aceea realizare națională, fixând ca zi națională, după căderea comunismului, cum am văzut deja, chiar ziua de 1 Decembrie.
Spre deosebire de Cehoslovacia sau Iugoslavia, statul român nu s-a destructurat și asta arată, odată în plus, faptul că la nivel de coeziune etnică, politică, culturală, România formată în 1918 – pe baza Unirii Principatelor Române din 1959 – este astăzi o realitate unitară, relativ omogenă din toate punctele de vedere (la Recensământul din 2011 s-au declarat români 16.792.900 de persoane, reprezentând 88,9% din totalul populației).
Nu există astăzi pericolul unui separatism de tip regional, în ciuda faptului că un anumit tip de propagandă vorbește despre o asemenea posibilitate în cazul Transilvaniei. Este, evident, o forțare statistică și o aberație politică. Astăzi, în conformitate cu ultimul Recensământ al României, din 2011, în Transilvania trăiesc 1.224.937 maghiari, circa 18,915% din populația regiunii (6.475.894). La nivelul întregii țări, trăiesc 1.227.623 etnici maghiari, ceea ce înseamnă 6,1% din totalul populației. Maghiarii se află printre minoritățile etnice cu scădere relativ accentuată a nivelului demografic.
Privind retrospectiv, constatăm astăzi că „Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România”, adoptată la 1 Decembrie 1918, a fost practic îndeplinită (Pop 2018). Acolo, între „principiile fundamentale la alcătuirea noului stat român unificat“, Adunarea Naţională a stabilit: „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare“ şi „egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat“. „Deplina libertate naţională“ este explicată clar, fără putinţă de interpretări paralele şi ea însemna, pentru autorii Rezoluţiei, dreptul „popoarelor conlocuitoare“ de a se „instrui, administra şi judeca în limba proprie“, de „a fi reprezentate în corpurile legiuitoare“ ale României, de a fi reprezentate în guvernarea ţării. Termenul de „autonomă“ este aici un adjectiv şi se referă la „toate confesiunile din stat“ şi nu doar la confesiunile minorităţilor.
În primul rând, după cum remarcă academicianul Ioan-Aurel Pop, nicăieri în textul Rezoluţiei nu se face vreo referire la autonomia vreunei părţi din Transilvania după criterii etnice. De altminteri, „autonomiile istorice“ din Transilvania, inclusiv „Pământul secuiesc“, fuseseră desfiinţate înainte de 1918 „de către statul dualist austro-ungar (mai exact, de către Parlamentul şi Guvernul de la Budapesta) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”. Astăzi, continuă Pop, cea mai numeroasă minoritate din România, cea maghiară (care reprezintă 6,1% din populaţia ţării), „se poate instrui în limba proprie pe teritoriul României, de la treapta de grădiniţă până la universitate, la nivele licenţă, masterat şi doctorat”. Aceeaşi minoritate maghiară „se poate administra în limba proprie peste tot unde deţine majoritatea simplă şi unde organele de conducere, de la primari până la membrii consiliilor locale, judeţene etc. sunt de limbă maghiară”. Nu există localitate mixtă în România „în care minorităţile să nu fie reprezentate prin vot, în funcţie de număr”. Aceeaşi minoritate maghiară „se poate judeca în limba proprie acolo unde se îndeplinesc condiţiile cerute de lege. Orice membru al minorităţii ungare poate vorbi în faţa instanţelor de judecată în limba maghiară, asigurându-i-se, la nevoie, traducător” (Pop 2018).
Textul este introducerea volumului în curs de apariție în 2018: Dan Dungaciu, Viorella Manolache (eds.), Romania – 100 Years since the Great Union, Cambridge Scholars Publishing, Great Britain, cu o prefață semnată de președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop.
Dan Dungaciu este profesor universitar la Universitatea din București, Directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Acadmiei Române „Ion I. C. Brătianu” și președintele Fundației Universitare a Mării Negre.
Autor: Dan Dungaciu
