Un film de spionaj care meritat atenţia CIA

Edward Wilson: we make sure the wars are small ones

În acest număr, propunem cinefililor un film făcut după toate rigorile Hollywoodului, un blockbuster conţinând toate ingredientele necesare reţetei succesului: un regizor celebru, Robert de Niro, un scenarist nu mai puţin celebru, Erich Roth, autorul nu mai puţin cunoscutului Forest Gump, actori dintre cei mai faimoşi (Matt Damon, Angelina Jolie, Alec Baldwin, William Hurt), precum şi acţiune, intrigă, mister, alături de veşnic interesanta poveste a devenirii umane şi a relaţiilor interpersonale.

The Good Sheperd (2006), căci despre el este vorba, se revendică a fi o istorisire realistă, deşi romanţată, despre înfiinţarea şi evoluţia Agenţiei Centrale de Informaţii americane şi precursorul său, OSS (Oficiul pentru Studii Strategice). De la apariţia filmului până azi, multe dintre personaje au fost considerate ca având baze reale: Edward Wilson, eroul interpretat de Matt Damon, a fost identificat cu James Jesus Angleton, întemeietorul diviziei de contrainformaţii a CIA; Phillip Allen (William Hurt) pare a fi, în realitate, Allen Dulles, agent OSS şi director al CIA în timpul invaziei din Golful Porcilor; Bill Sullivan (Robert de Niro) a fost comparat cu generalul William Donovan, şeful OSS în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Richard Hayes (interpretat de Lee Pace) pare a fi substituit lui Richard Helms, director al CIA, iar dr. Fredericks (Michael Gambon) este inspirat de Alan Turinh, matematician britanic care a ajutat la spargerea codului Enigma în timpul celei de-a doua conflagraţii. Nici personajele negative nu sunt în totalitate fictive; despre Yuri Modin se consideră că este similar dezertorului sovietic Anatoliy Golitsyn, Archy Cummings – trădătorului britanic Kim Philby, iar Joseph Palmi (Joe Pesci) îl întruchipează pe mafiotul american Sam Giancana (recrutat de CIA pentru a încerca asasinarea lui Fidel Castro după ce dictatorul sud-american îi naţionalizase trei cazinouri şi îl expulzase din Cuba).

Intriga filmului se centrează în jurul descinderii americanilor din Golful cubanez al Porcilor, mai exact asupra celebrei operaţiuni supranumită The Brilliant Disaster (Jim Rasenberger în volumul omonim), concretizată în eşecul CIA de a răsturna regimul lui Fidel Castro. Acţiunea se derulează pe mai multe planuri, găsirea persoanei de la care se scurseseră informaţiile despre operaţiunea Bay of Pigs fiind un pretext pentru ca personajul central să rememoreze detaliile carierei sale de spion şi, adiacent, ale formării CIA (şi a predecesorului său, Oficiul pentru Studii Strategice).

Desigur, începuturile sunt dificile în orice domeniu, cu atât mai mult în intelligence, iar anii de debut al Războiului Rece nu au fost perioada cea mai uşoară în evoluţia CIA. Cu toate acestea, filmul reuşeşte să ne ţină cu sufletul la gură în ceea ce priveşte vinovatul, iar problemele sunt generate, aşa cum se întâmplă frecvent, de cei mai apropiaţi de „casă”.

Atmosfera generală a filmului este una sumbră, întunecată, nici măcar elementele de viaţă personală a lui Edward Wilson nu reuşesc să constituie pete de culoare. Spionul construit în tradiţia hollywoodiană pare să fie compatibil exclusiv cu două clişee – James Bond, flamboaiantul agent secret ce salvează lumea dispunând de cea mai avansată tehnologie, cu şarm, eleganţă şi chiar oarecare aroganţă, şi Edward Wilson, inexpresivul şi plicticosul funcţionar cu ochelari cu rama de baga, servietă şi pardesiu, despre care până şi soţia recunoaşte deschis că nu îl cunoaşte. Wilson pare să ajungă spion mai degrabă printr-o întâmplare decât din voinţă proprie când, în timpul studiilor la Yale, este primit într-o organizaţie secretă, organizaţie ai cărei membri ajung să formeze nucleul CIA. El devine, treptat, prototipul spionului care nu are încredere în nimeni, izolat şi în cele din urmă chiar paranoic.

Poate mai interesant decât filmul în sine este însă faptul că pelicula a reuşit să stârnească nu doar o reacţie, ci chiar un răspuns public din partea Agenţiei Centrale de Informaţii. Patru experţi ai acesteia au participat la o masă rotundă pe tema filmului, pretextul fiind faptul că producătorii l-au prezentat drept istoria secretă a CIA. Ei au identificat, pe lângă imaginea lui James Angleton, mai multe modele reale pentru Edward Wilson: Richard Bissel, strategul din spatele operaţiunii Bay of Pigs, Tracey Barnes şi Bill Harvey, răspunzători de spaţiul cubanez, dar şi Frank Wisner, şeful Directoratului pentru operaţiuni din anii ’50 şi un spion despre putem afla mai multe din volumul Spion pentru eternitate: Frank Gardiner Wisner (Coordonat de George Cristian Maior şi în curs de apariţie la editura Rao la data scrierii articolului.), căci a avut un cuvânt de spus şi în istoria României.

Totuşi, opinia exprimată public a experţilor CIA (între care trei istorici) este că filonul realist se limitează la micile detalii istorice (ramele de ochelari, obiectele de papetărie); motivele eşecului operaţiunii nu coincid, însă, cu cele reale, iar noţiunea că precursorul CIA a fost, de fapt, format de o elită ale cărei interese de natură financiară erau primordiale este respinsă categoric de istoricii Agenţiei. Unele elemente legate de momentul istoric al derulării evenimentelor sunt eronate (lovitura de stat din Guatemala, prezentată în film ca având loc în 1954, s-a petrecut, în fapt, înainte de 1950, fiul lui Wilson nu avea cum să absolve facultatea la numai 19 ani), în vreme ce anumite elemente factuale, precum atacurile cu soldaţi şi armament din Guatemala sau administrarea de droguri precursoare serului adevărului (LSD), torturarea prin metoda waterboarding şi moartea unui dezertor rus în cursul interogatoriului sunt contestate aprins de reprezentanţii Agenţiei.

Aprecierea CIA este că, per ansamblu, filmul aduce deservicii pionierilor Agenţiei, care nu merită un astfel de tratament. Ei au fost adevăraţi patrioţi (…); s-au făcut greşeli în această perioadă, dar au existat şi succese (…), iar filmul nici măcar nu le sugerează.

Desigur, istoria nu este o ştiinţă exactă, ci este supusă unor interpretări subiective. Este dificil de stabilit chiar şi pentru experţi măsura în care evenimentele prezentate în film corespund realităţii, iar dacă acceptăm poziţia oficială a CIA, nu este cazul. Cel mai probabil, faptele au suferit diverse „nuanţări”, interpretări şi romanţări pentru a corespunde exigenţelor unui public doritor de senzaţional. Cu toate acestea, filmul regizorului De Niro este recomandabil fie şi numai pentru a ne face o imagine ceva mai clară a rolului intelligence-ului (căci, în final, singura valoare la care Wilson se raportează cu adevărat şi pe care o enunţă deschis este dragostea de ţară), dar şi asupra a ce se întâmplă când acesta dă greş.

Autor: Diana Ivan

Total
2
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*