Teoria controlului reflexiv în logica războiului hibrid

Componentele războiului hibrid au surprins comunitatea internaţională prin pretinsul element de „noutate“ în materie de instrumente utilizate pentru îndeplinirea obiectivelor strategice. Un număr impresionant de studii strategico – militare şi de relaţii internaţionale consideră că respectivele instrumente de război hibrid au un grad ridicat de eficienţă întrucât nu sunt anticipate de ţintă. Aceasta întâmpină dificultăţi inclusiv în ceea ce priveşte estimarea viitoarelor mutări tactice şi operaţionale ale adversarului. Cu alte cuvinte, războiul hibrid este o metodă performantă de îndeplinire a obiectivelor asumate.

Operaţiunile informaţionale, propaganda, dezinformarea, constituie o secvenţă acţională centrală a strategiei hibride urmărite de Federaţia Rusă la nivel internaţional.

Într-adevăr, tipologia mesajelor promovate, vectorii prin intermediul cărora sunt diseminate ideile, sunt elemente de noutate, racordate la particularităţile sociale, politice şi tehnologice actuale. Cu toate acestea, algoritmul pe care se bazează întregul mecanism hibrid nu este unul nou. Studiile militare sovietice sunt o sursă comprehensivă şi extinsă pentru înţelegerea conceptelor psihologice pe care se fundamentează şi a modalităţii de aplicare pentru optimizarea rezultatelor.

Teoria controlului reflexiv

Teoria controlului reflexiv reprezintă un principiu fundamental utilizat în majoritatea acţiunilor de manipulare sau dezinformare, considerată, în literatura de specialitate, a fi un instrument utilizat eminamente de Federaţia Rusă, deşi, în perioada Războiului Rece, conceptul pare să fi fost utilizat inclusiv de tabăra adversă. Teoria controlului reflexiv (TCR) reprezintă un mecanism de influenţare a procesului decizional dintr-un stat şi presupune transmiterea de informaţii fabricate (parţial adevărate, parţial false) către adversar, acestea fiind de natură a-l determina să ia o decizie voluntară, favorabilă intereselor iniţiatorului acţiunii. TCR devine un instrument deosebit de util pe timp de război, atunci când actorii implicaţi trebuie să obţină cât mai multe avantaje de pe urma acţiunilor adversarului. Conceptul nu este nou, acesta fiind consemnat în literatura militară sovietică la începutul secolului trecut şi studiat de forţele armate ruse la nivel tactic şi operaţional.
Aplicarea controlului reflexiv presupune crearea, de către un actor, a unei imagini deformate a lumii pe care adversarul să o accepte şi în baza căreia să acţioneze eronat. Terminologia americană dispune de un concept relativ similar, respectiv „managementul percepţiei“.

În timp ce TCR constituie metoda strategică de abordare a realităţii, metodele tactice includ: „transferul unei imagini asupra unei situaţii“, „determinarea adversarului să urmărească un anumit obiectiv“, „transferarea unei decizii“. Alte metode presupun „diseminarea informaţiilor false“, „dezvăluirea unor fragmente de informaţii la momente oportune“, „proiectarea unei imagini alterate şi amplificate despre sine, alta decât cea reală“.
Teoria controlului reflexiv are la origine principiile enunţate de I. P. Pavlov despre reflexele condiţionate şi presupune controlarea comportamentului reflex al unui actor internaţional prin furnizarea unui anumit tip de stimul informaţional.

TCR este un concept central al războiului informaţional; în esenţă, acesta exploatează vulnerabilităţile psihologice, morale sau alte elemente de personalitate ale liderilor. Modalitatea de aplicarea a controlului reflexiv depinde foarte mult de capacităţile analitice ale „designer-ului“, cunoaşterea din perspectivă psihologică a adversarului, acumularea unui input informaţional consistent despre acesta şi despre filtrul său de analiză a lumii înconjurătoare, dar şi de capacitatea de identificare cu acurateţe a stimulilor informaţionali care pot genera o anumită reacţie.

Ceea ce diferenţiază, într-o anumită măsură, teoria controlului reflexiv de alte concepte specifice războiului informaţional este faptul că TCR lansează informaţii de natură să modifice produsul decizional al unui conducător. Prin urmare, în timp ce propaganda sau dezinformarea vizează alterarea informaţiilor accesate de populaţie, teoria controlului reflexiv vizează deciziile la nivel înalt.
Contracararea acţiunilor specifice controlului reflexiv se dovedeşte a fi foarte dificilă întrucât nu se poate stabili cu exactitate dacă şi cât a intervenit adversarul asupra informaţiilor transmise.

Aplicarea teoriei în Ucraina

Strategia de război informaţional derulată de Federaţia Rusă în Ucraina face parte, prin excelenţă, din categoria acţiunilor de tip „denial and deception“, acestea încadrându-se, la rândul lor, în măsurile specifice controlului reflexiv.

Utilizarea TCR de către Federaţia Rusă în această situaţie a vizat menţinerea Ucrainei ca teritoriu semi-autonom, cu un nivel de independenţă mai degrabă formal, prin afectarea algoritmului decizional al actorilor europeni sau transatlantici.

Comportamentul reflex al statelor occidentale, generat de informaţiile diseminate de Moscova, a constat în adoptarea poziţiei de non-implicare în raport cu agresiunea militară din estul Ucrainei.

Susţinătorii teoriei controlului reflexiv consideră că operaţiunile informaţionale îndreptate împotriva Ucrainei nu au adus elemente tactice de noutate, deşi au urmărit să creeze o astfel de imagine. Operaţiunile au utilizat faţete rebranduite ale instrumentelor utilizate şi în perioada sovietică.

Principalele direcţii de acţiune ale controlului reflexiv, în cazul Ucrainei, au presupus: dezinformare şi negare, pentru a ascunde prezenţa trupelor ruse în Ucraina (utilizarea „omuleţilor verzi“); ascunderea obiectivelor reale şi crearea impresiei că strategia rusă a vizat doar atingerea unor obiective de etapă; inducerea unei imagini de legalitate a acţiunilor Federaţiei Ruse prin negarea implicării în conflict, simultan cu cererea adresată comunităţii internaţionale de a recunoaşte Rusia ca actor interesat de soluţionarea conflictului şi nu ca parte a conflictului; lansarea de acţiuni de intimidare la adresa Occidentului prin organizarea de exerciţii militare la graniţele NATO; exagerări privind tehnologiile militare avansate deţinute.

Comportamentul actorilor europeni a fost în permanenţă ponderat, limitat de poziţiile de forţă expuse de Moscova precum şi de ameninţarea constantă privind posibilitatea de escaladare şi de extindere a conflictului.
Rezultatele par a fi favorabile Moscovei: forţele occidentale nu au intervenit fizic împotriva Federaţiei Ruse, fapt ce a permis consolidarea capacităţilor militare ruse în Ucraina.

În concluzie, noutatea instrumentelor hibride utilizate de Federaţia Rusă este relativă. Cele mai multe au o istorie îndelungată, principiile care stau la baza acestora fiind utilizate în conflicte ce datează încă din perioada Războiului Rece.

Abstract

The term of „hybrid threats” is quite prevalent in the recent military studies and it implies a high degree of novelty in terms of instruments deployed by an aggressor state. However, their novelty is quite relative – some of the non – conventional methods have a long history and have been previously employed many times before, during wartime.

This article is about the theory of reflexive control – a central concept in the current informational war. The theory has been successfully used against the European countries in the case of Crimea and Eastern Ukraine conflict. However the method, which affects the decision making algorithm of a leader or commander, is not new, it actually dates back the Soviet era.

Autor: Georgiana Stamatin

Total
9
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*