Fie în perioada vieţii cu epoleţi, fie (mai ales) în cea de după, am tot fost nevoit să ascult etichetări de tip simplist şi, oricum, reducţioniste, potrivit cărora lucrătorii din intelligence (şi instituţia ca atare!) nu fac altceva decât să asculte (otova) telefoanele. Ale organizaţiilor, ale cetăţenilor, ale tuturor!
Vecinului meu, nonagenarul legionar şi fostul deţinut pentru FAO (furt avut obştesc, cum se zicea unui matrapazlâc penal în evul revolut!), care îmi tot punea această întrebare, i-am răspuns (dinadins!) evaziv: „Nu, vecine, nu se mai ascultă telefoanele. Doar convorbirile!”.
Acum, dincolo de ludicul (amar!) al situaţiei, ca unul care (mai) ştiu câte ceva din interiorul structurii statale a siguranţei naţionale – cât se poate şti şi spune dintr-un domeniu unde munca este compartimentată şi se derulează după principiul CDR (confidenţialitate, discreţie, restricţie!) – aş avea de făcut două observaţii behaviorist-sociologice.
Una priveşte „naivitatea” (ca rod al suspiciunii) care scoate în evidenţă, la majoritatea populaţiei, o stare de (ciudată) încordare, de (auto) culpabilizare-victimizare, un sindrom al expectanţei malefice ca efect al comportamentului bănuitor, stresant, anormal. Rezultă de aici că educaţia (cu două tăişuri, adică spre şi dinspre!) în spiritul observării şi acceptării investiţiei de efort instituţional pentru beneficiul cetăţenesc mai are paşi de făcut. Deci trebuie să mai treacă timp pentru a se putea recunoaşte, majoritar, că a supraveghea operativ (adică licit şi legitim!) este numai în folosul comunităţii şi al actanţilor (normali!) ai acesteia.
A doua observaţie se referă la „ecoul”, repercusiunea, efectul asupra Serviciului Român de Informaţii a unor expresori falşi şi nemeritaţi („securitate reşapată”), a unor aluzii eronate („vorbiţi în şoaptă, SRI-ul ascultă!”), a unor… dezintoxicări verbale („oamenii preşedintelui vs oamenii premierului”) ce se nasc şi converg din câmpul tactic, adică din societatea românească credulă şi, oricum, divizată din varii pricini (politice, mediatice, culturale, externe, sociale, ecologice, religioase ori pur şi simplu teribiliste!) mai mult sau mai puţin pregnante, întâmplătoare, complexe, reale sau contrafăcute.
Acestea fiind zise, ca observator echidistant şi relaxat al domeniului, ar trebui să fiu mulţumit fiindcă poporul însuşi (prin recursul la simplificatorul şi limitativul verb a asculta) ajută la secretizarea, conspirarea sau acoperirea altor laturi ale muncii acestor ostenitori ai legii, dar, totodată, nu-mi pot ascunde mâhnirea că acelaşi popor prezintă destule sechele de atitudine beligenă şi vădit behaviorism remanent al respingerii ipso facto faţă de articulaţiile legale ce-i vor, îi asigură şi-i conservă starea de bine şi normalitate, atât cât este şi cât se poate!
Se ştie că organismele statalităţii (armată, poliţie, jandarmerie, justiţie, intelligence, fisc) nu sunt purtătoare ale nurilor iubirii plenare, dar tot acestea, la o adică, sunt recunoscute cvasi-unanim drept necesare şi, ca atare, sunt mereu invocate în stări de ananghie. Poate ar trebui întreprinse mai mult (şi mai multe!) pentru „compatibilizarea” binelui făcut (uneori) cu anasâna (la fel ca aplicarea unui tratament medical salvator celor certaţi cu doctorii!), monitorizându-se şi popularizându-se efectele umane pozitive. Poate că exemplele de aritmii şi excepţii comportamentale semnalate la niveluri ierarhice superioare ar trebui să se-mpuţineze şi să se estompeze, iar instituţiile fără coloratură politică (aşa cum e SRI!) să nu fie receptate câtuşi de puţin ca „beneficiind” de influenţă ori manifestând simpatii spre/ dinspre acest domeniu. Atât cât permite, la urma urmei, Constituţia, fiindcă dreptul (individual) la vot, libertatea cuvântului şi alte îndatoriri civice sunt neîngrădite (chiar garantate!) pentru toţi.
E şi scopul declarat al acestui zapis publicistic.
P.S. Deunăzi, în stilul meu de homo ludens (care nu se ştie cu nicio muscă pe căciulă şi este vaccinat împotriva suspicionitei!), l-am lăudat pe vecinul longeviv şi verde (cu destule insecte pe chelie şi cu ceva pitici pe creier!), invidiindu-l că nu are computer, laptop sau tabletă, adică nu e vulnerabil ca mine sau cei ce au asemenea scule IT, fiindcă s-a trecut de la ascultarea telefoanelor la citirea corespondenţei electronice, mai ales a celei de pe Facebook. Dacă tot îi mai arde (lui şi celor ca el!) acest foc al suspiciunii, de ce să nu pun gaz pe el?
Autor: Nicolae Rotaru
