România între prieteni și dușmani. Decupaje geopolitice și hărți imagologice

Cartea lui Cristian Barna reprezintă un îndrăzneţ demers de studiu privind securitatea naţională a României, cu accent pe poziţionarea ţării noastre în jocul strategic al actorilor de pe scena internaţională. Titlul însuși – prin interogațiile folosite de autor – este ilustrativ pentru întreaga călătorie a cititorului pe parcursul lecturii. Întrebările lui Cristian Barna își găsesc răspuns cu ajutorul viziunii ce combină abordarea sociologică cu cea geopolitică şi imagologică, autorul intuind parcă semnificaţia diferenţei dintre realitate şi percepţie în jocul puterii. El foloseşte prospectiva sau metoda scenariilor pentru a identifica tendinţele globale, riscurile şi ameninţările la adresa României. Aşa cum arată autorul, necesitatea acestui demers vine şi din faptul că lumea spre care ne îndreptăm este una multipolară, măcinată de competiţia pentru resurse strategice, de prezervarea sferelor de influenţă tradiţionale, dar şi de apariţia sau intensificarea unor mişcări anarhice sau teroriste. Centrele de putere specifice Războiului rece cunosc o dinamică asociată cu puterea economică şi cu capacitatea de a face faţă crizelor.

După o analiză a mediului global, autorul se lansează într-o serie de interogaţii specifice planificării strategice. În opinia lui Cristian Barna, întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună gestionarii destinului României vizează exact modul în care sunt identificate, colectate şi interpretate informaţiile cu privire la tendinţele globale şi impactul estimat asupra ţării noastre în diverse scenarii, dar şi modul în care instituţiile fundamentale ale statului şi naţiunea română sunt pregătite pentru a face faţă unor astfel de provocări, fructificând oportunităţile şi reducând ameninţările. Cine suntem, încotro ne îndreptăm şi care ne sunt prietenii şi duşmanii? Acestea sunt întrebările cheie pe care autorul le lansează, ca o provocare, cititorului. În baza unei analize ce combină abordarea geopolitică, comunicarea strategică şi teorii ale relaţiilor internaţionale, precum şi prin folosirea analizei comparative, a analizei de conţinut, a prospectivei și a metodei prioritizării, cartea ne surprinde prin precizia cu care este poziţionată România sau cum sunt definite opţiunile sale în diverse scenarii ce cuprind actori-cheie de pe scena internaţională, cum ar fi Statele Unite, Federaţia Rusă, NATO, Uniunea Europeană şi alţii.

Volumul este valoros şi prin abordarea chestiunilor sensibile pentru țara noastră, cum ar fi valoarea adăugată a scutului antirachetă pentru securitatea naţională a României, în condiţiile în care vocea Federaţiei Ruse este din ce în ce mai stridentă şi opozabilă argumentelor de punere în practică a unui astfel de proiect. Dintr-o perspectivă ce pune în valoare teorii geopolitice diverse, cum ar fi “heartland-ul” şi “rimland-ul”, autorul apreciază că în epoca post-Război rece, Federaţia Rusă se consideră victima „încercuirii heartland-ului euroasiatic de către puterile talasocratice, mai ales de către SUA, sentiment geopolitic acutizat şi de faptul Rusia că nu dispune de acces la oceanul planetar”. De aici vin şi ultimele evoluţii în politica Kremlinului, prin care se încearcă “reconstituirea Marelui Spaţiu”. Poate că într-o astfel de cheie ar trebui interpretate sprijinul lui Putin pentru regimul sirian şi opoziţia faţă de o intervenție armată în Orientul Mijlociu sau refuzul recent al Ucrainei de asociere la Uniunea Europeană, la presiunea Moscovei. Totodată, autorul pune în discuţie euro-asianismul faţă în faţă cu euroatlantismul, analizând construcţia de percepţie a islamismului după 11 septembrie 2011, în strânsă corelaţie cu teoria „ciocnirii civilizaţiilor” a lui Samuel Huntigton. Pe acest fond, este abordat şi “sfârşitul istoriei”, proclamat de Fukuyama odată cu falimentul ideologiei comuniste, prin proba realităţii istorice şi triumful democraţiei de tip liberal.

Conexiunea paradigmatică între diversele teorii legate de tema raportului între lumea occidentală şi alte civilizaţii ne face să ne întrebăm dacă nu cumva există în mod clar o nevoie de reideologizare a unor spaţii în care evoluţia istorică a zdruncinat tradiţionalul echilibru de putere din ultimii zeci de ani, cum ar fi de pildă în ţările nord-africane, unde opţiunea pentru democraţie este exprimată, dar greu implementabilă, pe fondul unor mişcări fundamentalist islamice puternice, care se bucură şi de suportul public. Reideologizarea poate fi interpretată însă ca agresiune axiologică, ea trebuie să vină în mod natural în spaţiul islamic, în propria logică de evoluţie, ca un sincretism între civilizaţii şi ca o opţiune identitară pentru aceste popoare. Altfel spus, schimbarea nu trebuie impusă.

Pe acest fond, războiul împotriva terorii nu trebuie gestionat ca o cruciadă a Occidentului împotriva lumii islamice, pentru că astfel s-ar justifica argumentele jihadismului terorist. Primăvara arabă, spune autorul, a limitat răspândirea ideologiei jihadiste, pe fondul unor guvernări slabe, după schimbările politice, economice şi sociale, deziluzia şi frustrarea îi pot face pe unii să devină radicali şi să îngroaşe rândul fanaticilor care luptă împotriva . E posibil ca evoluţiile din Tunisia, Egipt, Libia şi Siria să stea sub semnul masei critice. Putem asista la un parcurs similar cu cel al ţărilor est-europene, prin care aceste ţări vor opta pentru construcţia unei căi democratice sau vor cădea în istorie, prin reinstaurarea unor regimuri islamiste sau autoritare, care să pună capăt haosului, vidului de putere, luptelor fratricide motivate religios sau pericolului preluării frâielor puterii de către mişcările fundamentalist islamice.

În contextul evoluţiilor geopolitice de pe scena internaţională, autorul evaluează şi poziţia geostrategică a României după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, prin prisma evoluţiei ţării noastre de la statutul de zonă-tampon de la periferia Occidentului şi din spaţiul de influenţă al Federaţiei Ruse spre cel de membru NATO şi al Uniunii Europene. Cercul ne include, ceea ce face din lumea noastră un spaţiu strategic relativ mai stabil la scara istoriei. Cu toate acestea, arată autorul, “obiectivul geostrategic al Federaţiei Ruse pe continentul european este împiedicarea operaţionalizării depline a „rimland”-ului euroatlantist în regiunea ponto-baltică, care contravine geopoliticii eurasianiste”. Ipoteza este extrapolată de fapt la Regiunea Extinsă a Mării Negre, pentru că Europa nu îşi poate asigura stabilitatea fără un cordon sanitar care să prevină ameninţările asimetrice. Problema care se pune şi în cazul acestui obiectiv de extindere a intereselor de securitate euroatlantică, până în Regiunea Caspică – Asia Centrală, este opoziţia Federaţiei Ruse, care se simte ameninţată în propriile interese de securitate şi consideră că acest proiect nu poate decât să distorsioneze echilibrul global.

Din această perspectivă, amplasarea elementelor scutului antirachetă în Polonia şi în România poate fi abordată, în opinia lui Barna, ca o “modalitate prin care puterea talasocratică încearcă să consolideze eficienţa istmului şi să protejeze statele de pe această axă împotriva acţiunilor de exercitare a influenţei de către Federaţia Rusă”. Iranul este deocamdată hiperbolizat geostrategic tocmai pentru a justifica probabil o astfel de opţiune, dar este evident că un Iran înarmat nuclear va avea o altă greutate în ecuaţiile geopolitice regionale, riscând fie o reacție dură a Israelului, fie o cursă necontrolabilă a înarmării nucleare la nivel regional, ceea ce ar putea fi un risc major.

Revenind la amplasarea scutului antirachetă, autorul analizează poziţiile decidenţilor ruşi şi ale celor din NATO, punctele de vedere ale unor experţi în probleme strategice de securitate şi politică de apărare (Rogov, Bujinski, Lukianov, Ushakov, Pharm, Feffer, G.Maior, Pifer, Weitz ş.a.) şi ne propune mai multe scenarii de evoluţie, pornind de la declaraţiile belicoase din prezent, reluarea cursei înarmării nucleare, echilibrarea prin paritate, utilizarea mai activă a descurajării nucleare sau tensionarea relaţiilor NATO – Federaţia Rusă până la punctul unui conflict deschis. Cert este că inițiativa scutului antirachetă produce o ruptură în echilibrul tradiţional specific Războiului rece, valoarea politico-militară a acestui proiect fiind apreciată fie ca un demers capabil să diminueze capacitatea de răspuns a Federaţiei Ruse şi implicit posibilitatea întreprinderii unui atac strategic de către SUA, fie ca o provocare inutilă, discutabilă şi irelevantă în echilibrul de forţe dintre SUA şi Rusia.

În ceea ce priveşte România, autorul pune în dezbatere puncte de vedere mai puţin cunoscute opiniei publice, cum ar fi cel privind statul de ţintă nucleară a României în raport cu Federaţia Rusă, statut dobândit odată cu insistenţa plasării pe teritoriul ţării noatre a scutului antirachetă sau similaritatea posibilă a cazului românesc cu plasarea rachetelor ruseşti în Cuba în 1962. Nu lipsesc de aici şi menţionarea opiniilor celor care privesc cu scepticism valoarea militară a scutului, cum ar fi Friedman, care consideră că scutul antirachetă are doar valoare simbolică, în realitate el fiind un soi de linie “Maginot”, total inutilă şi pentru apărarea României.

De fapt, pe parcursul întregii lucrări, Cristian Barna prezintă argumentări biunivoce, tocmai pentru a surprinde, din mai multe perspective, complexitatea unei probleme sau a unei opţiuni strategice. Abordarea plină de originalitate se regăseşte şi în analiza riscurilor şi ameninţărilor teroriste pe teritoriul României, unde se regăsesc cazuri ale unor cetăţeni suspectaţi de terorism, declaraţii şi documente strategice privind analiza, prevenirea şi combaterea terorismului în România.

Autorul nu se oprește aici, experiența sa îl responsabilizează, ca atare ne propune şi o abordare sociologică prin analiza documentelor şi metoda prioritizării. Astfel, el identifică o listă destul de lungă cu riscuri şi ameninţări, vulnerabilităţi şi disfuncționalități, pe care le transformă în indicatori. Ulterior, indicatorii sunt transpuşi într-un chestionar ce a fost aplicat studenţilor de la masterul de studii de securitate sau viitorilor analişti în probleme de securitate, pentru a identifica gradul de pericol al ameninţărilor identificate. Astfel, aflăm că în 2013 ameninţări la adresa României sunt: “reglări de conturi între grupări de crimă organizată sub formă de atentate teroriste, destructurarea unor sectoare de producţie prin falimentarea companiilor de stat scoase la privatizare, managementul defectuos în companiile de stat, scoaterea capitalului autohton din ţară prin firme de tip off-shore, privatizarea excesivă sau lipsa controlului statului asupra elementelor importante din economia României ş.a”. Fără să îşi asume explicit acest punct de vedere, Cristian Barna concluzionează că Federaţia Rusă reprezintă „principalul vector de ameninţare externă la adresa securităţii naţionale a României, atât în 2013 cât şi în 2020”.

Cristian Barna ne demonstrează prin această lucrare, bazată pe multitudinea de perspective cu privire la evoluțiile geostrategice care privesc România, că este un cercetător înzestrat, dar în același timp un specialist lucid analizând multi-dimensional riscurile la adresa securității țării noastre. Lucrarea este o contribuţie importantă pentru consolidarea culturii de securitate în România, pentru explicarea conceptului şi a contextualizării lui în actualitatea geostrategică, fiind o reală provocare pe care autorul o lansează deopotrivă specialiştilor, dar şi publicului larg.

Autor: Vasile Dâncu

Total
5
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*