Atacurile teroriste din septembrie 2001 din SUA, martie 2004 de la Madrid şi iulie 2005 de la Londra, pandemiile, criza economică şi sincopele energetice au dezvăluit cât de vulnerabile sunt societăţile moderne la ameninţări asimetrice, aducând în prim-planul interesului instituţional nevoia de definire şi de identificare a infrastructurilor critice, precum şi adoptarea de măsuri pentru protecţia acestora.
În avangarda preocupărilor normative în domeniu s-au aflat Statele Unite, care au utilizat sintagma din 1995 (când a fost înfiinţată Comisia pentru infrastructura critică) pentru a se referi la protecţia graniţelor şi limitarea consecinţelor unor atacuri lansate din exterior.
Dispute conceptuale
În majoritatea dezbaterilor internaţionale cu privire la modalitatea de stabilire a unei definiţii unitare referitoare la infrastructura critică, experţii avansează propuneri care lasă loc de interpretare.
Chiar dacă, în general, se raportează la aceleaşi coordonate teoretice, în plan mondial se înregistrează mai multe perspective asupra domeniului, care au drept consecinţe modele de acţiune diferite, determinate de modelele sociale, politice şi economice diverse.
Spre exemplu, Directiva europeană 114/2008 defineşte infrastructura critică drept „un element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul statelor membre, care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor societale vitale, a sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a persoanelor, şi a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ într-un stat membru ca urmare a incapacităţii de a menţine respectivele funcţii”. Comparativ, abordarea la nivelul NATO a Protecţiei Infrastructurilor Critice este diferită faţă de cea a UE, pentru că este privită din perspectiva protecţiei civile de urgenţă. Din acest motiv, nu sunt stabilite reguli şi norme comune în domeniu.
În elaborarea platformei legale şi metodologice aferente, deosebit de utilă este valorificarea expertizei existente, la nivel de autorităţi, instituţii ori subiecţi economici, existând, în multe cazuri, planuri de acţiune în caz de dezastre sau de urgenţă.
Provocarea constă în sincronizarea acestora şi asamblarea într-o matrice omogenă.
România, la început de drum
În actualul context, în ţara noastră încă există dezbateri cu privire la categoriile de sisteme sau locaţiile care pot fi încadrate în infrastructura critică, respectiv care sunt acele structuri vitale societăţii, care, prin discontinuitatea lor, conduc la imposibilitatea de exercitare a atribuţiilor.
Inexistenţa unui limbaj unic între actorii din sfera public privat, care să faciliteze şi dialogul interstatal, determină incapacitatea de creare a unui cod unic de la care să fie iniţiat dialogul cu privire la strategia de risk management necesară punerii în funcţie a întregului flux acţional.
O analiză a potenţialului de risc al unei infrastructuri critice impune o abordare integrată a tuturor strategiilor, procedurilor şi programelor privind prevenirea, pregătirea, răspunsul şi procedurile de recuperare în caz de dezastre şi situaţii de urgenţă.
Evoluţie, nu revoluţie
Ideea stabilirii unor norme care să asigure reacţia în diferite situaţii de criză nu este de noutate, în multe cazuri avizele de funcţionare a unor obiective industriale cu potenţial de risc la adresa sănătăţii publice fiind condiţionate de existenţa unor planuri de măsuri detaliate.
Impunerea unor parametri tehnici de siguranţă în exploatare, nu demult factorul definitoriu în standardele în domeniu, nu mai este suficientă în ziua de azi. Asistăm astfel la emergenţa unor noi comandamente, cum ar fi respectarea normelor de mediu ori convergenţa cu practicile comerciale în vigoare ori cu normele impuse de legislaţia referitoare la securitatea naţională.
În plus, sunt regândite, pe un model integrat, planificarea şi menţinerea continuităţii activităţii, managementul situaţiilor de urgenţă şi criză, de supravieţuire, de revenire după dezastru, de rezilienţă a infrastructurilor critice.
În parte, noile exigenţe sunt exprimate prin norme legale, în multe cazuri impuse prin decizii comunitare.
Problemă de securitate
Aceste noi cerinţe impun o modificare de percepţie la nivelul organizaţiilor (societăţi comerciale, structuri non-profit, instituţii etc.) cu privire la conceptul de securitate, de la o activitate aflată exclusiv în atributul statului la un model integrator, ce încorporează contribuţii şi obligaţii ale tuturor actorilor sociali.
În concluzie, protecţia infrastructurilor critice este componentă a strategiei de securitate naţională, fapt care impune schimbul de informaţii necesar asigurării bunei funcţionări a reţelelor de transport dintre actorii implicaţi în coordonarea şi controlul acestora: autorităţile de reglementare, proprietarii infrastructurilor, operatorii şi instituţiile specializate.
Datorită complexităţii problematicii, este important aportul fiecărei părţi, precum şi parteneriatul dintre acestea.
Neîncrederea, principalul obstacol
În prezent, se menţine o tendinţă de reţinere a actorilor implicaţi, în adoptarea deciziei de „declasificare” a informaţiilor ori de partajare a celor care îşi menţin caracterul sensibil, sub condiţia păstrării confidenţialităţii, care constituie elementele funda-mentale ale planurilor sau sistemelor proprii de alertă, alarmare, intervenţie.
Motivaţiile pentru păstrarea secretului se întind pe o plajă largă: de la dezinteresul pentru o strategie unitară în domeniu, la prioritizarea obiectivelor în funcţie de interesele economice ori de grup (în cazul companiilor) ori de cele naţionale (în cazul autorităţilor) sau până la preocuparea pentru ascunderea unor eventuale disfuncţii ale circuitelor, cunoscute de către unii dintre actorii implicaţi, în vederea evitării unei sancţiuni din partea autorităţilor.
Conştientizarea obligativităţii furnizării de astfel de date şi stabilirea unanimă a tipului de informaţii necesar a fi furnizate reprezintă primii paşi în prevenirea unei disfuncţii în sistemul infrastructurilor critice, respectiv în diminuarea vulnerabilităţilor inerente în cazul acestora.
Vulnerabilitatea este dată de raportul dintre probabilitatea unei ameninţări reale asupra bunei funcţionări şi capacitatea sistemului de a-i face faţă.
Aici intervine rolul structurilor specializate în asigurarea unui mediu informaţional securizat, implicare ce conferă plus-valoare sistemului de protecţie a infrastructurilor critice, respectiv expertiză în crearea sistemelor de aver tizare timpurie. Sarcina instituţiilor de securitate naţională, în această etapă, este de a convinge mediul privat asupra capacităţii de prevenire sau contracarare a atacurilor cyber asupra sistemelor, respectiv a controlului avansat al tehnologiei informaţiilor.
Elementul principal care asigură succesul unei strategii de protecţie a infrastructurilor critice este încrederea reciprocă în cadrul parteneriatului public privat, provocarea fiind dată de sincronizarea actorilor şi valorificarea experienţei acestora în gestionarea situaţiilor de urgenţă.
UE preia iniţiativa
Pentru ţara noastră, stabilirea unor repere metodologice unitare în vederea punerii în aplicare a Directivei 114/ 2008 a Comisiei Europene este esenţială în vederea derulării ur mătoarei etape, cea a dialogului la nivel comunitar, care va avea ca rezultat crearea panoului legislativ aferent protecţiei infrastructurii critice. Documentul instituie procedura de identificare şi desemnare a infrastructurilor critice europene şi trasează un algoritm unic de evaluare a cerinţelor de îmbunătăţire a protecţiei acestor infrastructuri pentru a contribui la protecţia cetăţeanului.
Sectorul energetic: Definirea problemei
Protecţia infrastructurii reţelelor energetice (obiectiv prioritar al Directivei UE) reprezintă unul dintre subiectele aflate din ce în ce mai frecvent pe agenda politică europeană şi, implicit, a ţării noastre.
Considerată o problematică majoră, securitatea energetică are cel puţin două aspecte relevate: securitatea canalului de aprovizionare, cu aspecte puternic geopolitice, respectiv, securitatea infrastructurilor critice asociate.
Interes strategic
Pentru România, care promovează proiecte de importanţă strategică pentru sud-estul Europei şi zona Mării Negre (gazoductul „Nabucco”, PEOP sau terminalul de gaz natural lichefiat/LNG de la Constanţa), interesul pentru securizarea rutelor de transport de hidrocarburi, respectiv pentru creşterea capacităţii Uniunii Europene de realizare a acesteia este foarte mare, în condiţiile în care ţara noastră face parte din sistemul transeuropean de transport de energie.
Detectarea atacurilor potenţiale şi prevenirea căderilor în cascadă sunt vitale pentru securizarea sistemelor de energie, având în vedere că interconectarea acestora crează marile sisteme la nivel european, formate din companii aflate sub diferite jurisdicţii sau legislaţii şi politici de securitate distincte.
Cooperare internaţională
În cazul marilor proiecte energetice, această evoluţie a condus la elaborarea unor aranjamente interguvernamentale corespunzătoare, aflate la intersecţia dintre operaţiunile tehnice de exploatare a reţelelor de energie, fluctuaţiile pieţei de profil şi măsurile de securitate specifice.
În continuare, este necesară elaborarea şi aplicarea unor metodologii de evaluare şi estimare a interdependenţelor, care pot asigura un suport important pentru decizie la nivelul statelor sau regiunilor.
Un exemplu este criza financiară care poate fi catalogată, conform tuturor criteriilor, ca un incident major de infrastructură critică, impactul acesteia fiind greu de evaluat şi estimat, statele reacţionând diferit, însă reactiv, prin eforturi considerabile.
Direcţii majore
Prioritizarea acţiunilor autorităţilor române va trebui să aibă un dublu standard: unul european, în calitate de stat comunitar, în care România să se alinieze la strategia conturată de Directiva 2008/114/CE, respectiv unul naţional, în care să îşi impună o atenţie deosebită stării fizice a reţelelor de transport, dominată de îmbătrânirea şi degradarea componentelor, precum şi de ritmul încă lent de conectare la exigenţele actuale (diversificare, flexibilitate şi adaptabilitate la modificările conjuncturale).
În fapt, cea de-a doua coordonată re prezintă o consecinţă a dificultăţilor întâmpinate de ţara noastră în racordarea rapidă la necesităţile europene, o restanţă într-o oarecare măsură a autorităţilor pe palierul securităţii energetice, însă nu suntem singurul stat cu astfel de probleme.
Dinamismul infrastructurilor critice
Realizarea strategiei integrate în sectorul energetic trebuie să ia în considerare dinamica continuă a reţelelor care formează sistemul critic. Cu toate că în momentul stabilirii sau implementării unui astfel de proiect (momentul zero) se cunoaşte configurarea infra-structurilor critice, în timp, aceasta suferă unele modificări (extinderea ariilor de referinţă ori pierderea acestui statut, în cazul involuţiei sistemului).
Evoluţiile şi contextul actual impun raportarea la: impactul decisiv al schimbărilor climatice (calamităţi naturale, alunecări de teren), extinderea fenomenului terorist şi, mai nou, la diverşi factori apăruţi în urma unor evoluţii politice ori a mutaţiilor survenite în arhitectura economică internaţională. Creşterea consumului global de energie a condus la o competiţie pentru accesul la resurse, în condiţiile în care numărul de furnizori este limitat, iar în unele cazuri, a creat monopoluri sau oligarhii. Din această cauză, securitatea energetică a devenit o problemă strategică şi politică.
Logica construirii infrastructurilor critice de până în prezent nu a fost bazată pe considerente de ameninţări ori factori de risc externi, ci, mai degrabă, pe un anumit standard de securizare intrinsecă a sistemului. Realizarea reţelelor de distribuţie de hidrocarburi s-a bazat pe indi-catori precum: necesarul energetic al populaţiei vizate de proiect, condiţiile concrete de realizare a distribuţiei şi siguranţa transpor-tului (înlăturarea facto-rilor nocivi, a eventualelor cauze care ar putea conduce la starea de neîntrebuinţare sau avarii etc.). Fiabilitatea tehnică, până în prezent, baza performanţei unui proiect trebuie dublată de factori precum: compatibilitatea cu mediul, aplicabilitatea comercială şi securitatea naţională. Spre exemplu, în cadrul proiectului gazoductului „Nabucco”, va trebui să se ia în considerare adoptarea unor decizii care să elimine impactul negativ asupra mediului, în condiţiile derulării lucrărilor de construcţie în proximitatea unor zone naturale ocrotite (Parcul Natural Valea Cernei – Domogled), dar şi să acopere costurile ridicate de construcţie, exploatare şi întreţinere din zona montană (Culoarul Timiş Cerna, Culoarul Mureşului).
Protecţia infrastructurilor critice
Stabilirea măsurilor de securitate trebuie să vizeze atât domeniul organizaţional (strategii şi politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cât şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă.
Un element imperativ al protejării sistemelor critice este promovarea culturii de securitate în domeniu, prin conlucrarea deţinătorului, operatorului, utilizatorului şi expertului din terţă parte, plecând de la informarea, educarea şi instruirea periodică a populaţiei, desfăşurarea de exerciţii de simulare a unor incidente majore, în urma cărora să se studieze modalitatea de coordonare a serviciilor asigurate atât de către sectorul privat, cât şi de autorităţile de stat cu atribuţii în domeniu.
Autor: Raluca Galaon
