Moştenirea lui Awlaki

Anwar al-Awlaki, lider Al Qaeda din Peninsula Arabică, a transmis susţinătorilor, în noiembrie 2010, prin ediţia a treia a revistei Inspire, un mesaj care a schimbat faţa terorismului islamic şi ale cărui consecinţe dăinuie şi azi: „Pentru a doborî America, nu este nevoie să dăm o lovitură mare. Într-un mediu de securitate caracterizat de fobie este mai fezabilă organizarea unor atacuri mici, care implică mai puţini jucători şi mai puţin timp (…). Această strategie a atacurilor de mică anvergură este ceea ce unii ar numi moartea printr-o mie de tăieturi (…). Dragi musulmani, grăbiţi-vă şi alăturaţi-vă mujahedinilor sau formaţi celule pentru a lovi necredincioşii în propriile ţări”.

Similar metodei chinezeşti de execuţie, efectele imediate au fost relativ reduse: aproximativ 8 atacuri comise de actori singulari în spaţiul occidental în următorii 3 ani. Awlaki, ucis în octombrie 2010, a devenit desuet, iar mesajul său părea uitat. Până în 2014.

Apariţia organizaţiei teroriste Daesh, proclamarea califatului islamic în centrul şi estul Siriei şi în nordul şi vestul Irakului, precum şi atrocităţile comise de această grupare au determinat SUA să intervină aerian în Irak în august 2014 şi să formeze Coaliţia Internaţională împotriva Daesh, o lună mai târziu.

Strategia Al Qaeda, preluată de Daesh

În replică, Abu Mohammed al-Adnani, la acea vreme purtător de cuvânt al grupării, a reciclat strategia Al Qaeda, îndemnând musulmanii din Occident să atace „necredincioşii” în propriile state. Apelul a fost reluat obsesiv, nu numai de liderii organizaţiei teroriste ci şi de luptători, simpatizanţi şi chiar „locuitori” ai pseudo-statului din Siria şi Irak.

A urmat o perioadă în care fenomenul solo/lone terrorism a căpătat o amploare fără precedent în ultimele decenii – peste 50 de atentate în aproximativ 3 ani. La o primă vedere atacurile în sine par a fi consecinţa cea mai gravă a instigărilor la violenţă ale Daesh, însă fenomenul lone/ solo terrorism este doar unul din aspectele unei probleme complexe şi multifaţetate, creată de propaganda teroristă şi radicalizarea diasporei musulmane.

Aproximativ 70 de persoane au dat curs îndemnurilor teroriştilor din 2010 până în prezent şi au împuşcat, înjunghiat, aruncat în aer sau accidentat cu maşina, în mod intenţionat, oameni nevinovaţi. Totuşi, numărul acţiunilor nu se ridică la amploarea fenomenului terorist din anii `70-`80, când frecvenţa atacurilor era semnificativ mai mare. Succesul Daesh şi indirect a lui Awlaki, nu constă în cele aproximativ 500 de victime ucise de jihadişti în ultimii 5 ani.

În realitate, reacţia în faţa agresiunii terorismului islamic a trei componente esenţiale ale societăţii occidentale – populaţia, mass-media şi factorii decizionali – reprezintă adevărata victorie a teroriştilor.

Teama generalizată a populaţiei

Deşi atentatele comise de actori singulari vizează mai degrabă reprezentanţi ai autorităţilor (militari, poliţişti), atacurile asupra civililor s-au impregnat atât de puternic în mentalul colectiv, încât au reuşit să genereze schimbări palpabile în sistemul de valori, dar şi în modul de viaţă al europenilor, limitând libertatea de mişcare şi crescând xenofobia.

Concret, fobia de atentat a făcut ca mulţi oameni să evite locurile aglomerate, să îşi anuleze vacanţele, să se gândească de două ori înainte să meargă la un concert sau să viziteze un târg de Crăciun. Totodată, „aproapele” este privit cu suspiciune dacă se aseamănă, chiar marginal, cu un „terorist”, iar refugiaţii din Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Afganistan sau Pakistan nu mai trezesc compasiune, ci teamă şi repulsie. Temerile cetăţenilor europeni s-au răsfrânt în mod direct şi asupra economiei, industria turistică din state precum Franţa, Germania, Belgia suferind pierderi de ordinul miliardelor de euro, în ultimii ani.

Supramediatizarea atentatelor

Spaţiul vast alocat de mass-media relatării atentatelor care au avut loc în Europa, precum şi modalitatea catastrofistă de prezentare, servesc în două moduri obiectivelor teroriste – conferă jihadiştilor vizibilitatea pe care o caută şi amplifică panica în rândul populaţiei.

Pe de altă parte, supramediatizarea permite transformarea atentatorilor din anonimi, în modele de urmat pentru simpatizanţii din întreaga lume ai organizaţiilor teroriste. Cazuistica europeană abundă în situaţii în care un atentat a avut efect de bulgăre de zăpadă, devenind un factor motivator pentru alte atacuri teroriste, comise ani mai târziu.

Spre exemplu, uciderea militarului englez Lee Rigby, pe 22 mai 2013, a fost o sursă de inspiraţie pentru un alt atentator britanic, Brusthom Ziamani. Acesta a fost arestat în Londra, având asupra sa un cuţit, un ciocan şi un steag jihadist. A afirmat că voia să omoare militari, numindu-l erou pe unul din ucigaşii lui Lee Rigby.

În acelaşi timp, datele la care au avut loc atacuri teroriste sunt impregnate în mentalul jihadiştilor şi capătă valoare simbolică, aceştia încercând să marcheze aniversarea prin noi atentate. Spre exemplu, Tarek Belgacem a încercat să atace o staţie de poliţie din Paris pe 7 ianuarie 2016, la un an după atentatul de la Charlie Hebdo, iar atacul din Manchester a avut loc la 4 ani după incidentul cu militarul britanic amintit anterior.

Reacţia factorilor decizionali și a forţelor de ordine

Nu în ultimul rând, atentatele teroriste comise de actori singulari au determinat, în anumite cazuri, reacţii supradimensionate ale decidenţilor politici. Sub impactul emoţional produs de actele de violenţă nediscriminatorie, autorităţile pot decide şi implementa măsuri care, deşi sunt în esenţă benigne şi menite să asigure securitatea cetăţenilor, riscă fie să limiteze libertăţile cetăţeneşti, fie să genereze cheltuieli mari, în ciuda eficienţei limitate.

Un exemplu de măsură extrem de costisitoare, dar cu eficienţă limitată, este decizia Consiliului Municipal al Parisului, aprobată la finele lunii mai 2017, de a construi un zid de sticlă anti-glonţ în jurul Turnului Eiffel, al cărui cost se ridică la 20 de milioane de euro (decizie survenită în urma seriei de atacuri teroriste asupra unor atracţii turistice).

În mod evident, demersul va face aproape imposibil un atentat la Turnul Eiffel, dar nu poate fi replicat pentru fiecare obiectiv turistic de pe teritoriul Franţei. Tot ce trebuie să facă un atentator este să aleagă o altă ţintă simbolică. Sau să atace, din maşină, pietonii de pe o stradă aglomerată.

În paralel, controalele de securitate amănunţite de la obiectivele din Paris au generat cozi interminabile, scăzând semnificativ atractivitatea oraşului ca destinaţie turistică şi afectând economia franceză.

Atacurile cu autovehicule au determinat, la rândul lor, nevoia de protecţie a cetăţenilor, însă măsurile propuse până în prezent sunt fie dificil de realizat, fie implică costuri prea mari. Una din variantele vehiculate, la nivelul decidenţilor europeni, a fost introducerea unei modalităţi de autentificare biometrică a şoferilor de autovehicule mari. Deşi măsura ar împiedica, în teorie, furtul unui astfel de vehicul, un terorist are la îndemână mijloace de ocolire a acestui impediment: răpirea şoferului (ex. atentatul din Berlin, 19 decembrie 2016), uciderea acestuia pentru obţinerea datelor de identificare, închirierea autovehiculului, etc.

Adevărata moştenire a lui al-Awlaki

„Moştenirea lui al-Awlaki” nu constă, aşadar, doar în statistici cu privire la atentate, atentatori sau victime. Adevăratele efecte sunt mult mai periculoase, cu implicaţii pe termen lung. Ele constau, în primul rând, în impregnarea unui anumit mod de gândire şi comportament în societatea occidentală, care pare că şi-a pierdut curajul şi toleranţa.

În al doilea rând, este vorba de provocarea pe care al-Awlaki şi al-Adnani o lansează autorităţilor şi factorilor decizionali – menţinerea unui echilibru între nevoia de securitate şi cea de libertate, într-un mediu securitar complicat, marcat de imprevizibilitate şi incertitudine.

În acest context, autorităţile nu trebuie să capituleze în faţa ameninţării teroriste sub pretextul „corectitudinii politice” sau de teamă să nu risipească fonduri în mod iresponsabil, însă este necesară evitarea restricţionării inutile a libertăţilor cetăţeneşti, pentru a preveni atacuri a căror incidenţă este extrem de redusă şi care, implicit, sunt extrem de dificil de anticipat. Politici de securitate moderate (ex. asigurarea pazei armate a unor obiective, blocarea zonelor pietonale cu piloni de protecţie), implementate fără excese, pot conferi cetăţenilor sentimentul siguranţei în mai mare măsură decât procedeele extreme, care mai degrabă induc panică şi incertitudine.

Abstract

In 2010, Al Qaeda in the Arabic Peninsula’s leader, Anwar al-Awlaki, introduced a new terrorist tactic – death by a thousand cuts – referring to the necessity of hitting the West through a great number of small scaled attacks. The strategy was adopted by Daesh, in 2014, when Abu Mohammed al-Adnani incited the entity’s followers to attack westerners in their own countries. The event was followed by an unprecedented wave of lone actor attacks that caused more that 500 victims in three years. But that is not al-Awlaki’s ultimate victory, his success stands in the effects of the lone terrorism phenomenon – changing the European value set and way of life and forcing the authorities to adopt liberty restricting and costly protection measures. In order to prevent „al-Awlaki’s heritage” from becoming even more poignant, a balance must be found between the need for security and that for civil liberty.

Autor: Corina Văduva

Total
32
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*