Mandatul de securitate națională

În anul 1989 Departamentul Securităţii Statului a fost desfiinţat, ca urmare a mişcărilor revoluţionare. În prima etapă s-a produs trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale, iar în a doua etapă, desfiinţarea propriu-zisă în baza unui decret al Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Rolul de a înfiinţa un nou serviciu cu competenţe de informaţii a revenit Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională care, la 26 martie 1990, în baza Decretului nr. 181, a înfiinţat Serviciul Român de Informaţii. Scopul înfiinţării acestui organism a fost acela de a „obţine date şi informaţii referitoare la activitatea serviciilor de spionaj, a organizaţiilor extremist – teroriste îndreptate împotriva României, a elementelor cu intenţii de a organiza şi desfăşura acţiuni de diversiune şi atentat, de subminare a economiei naţionale, de destabilizare a ordinii de drept”.

Potrivit acestor reglementări, Serviciului Român de Informaţii i-au fost atribuite competențe în contracararea spionajului, a terorismului internaţional, a extremismului de stânga sau de dreapta, pentru prevenirea acţiunilor destabilizatoare, de ori ce fel, în raport cu ordinea constituţională stabilită de Parlament.

Legea securităţii naţionale

Securitate naţională se poate defini, în sensul prevederilor art. 1 din Legea nr. 51/1991, ca fiind starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică ce se impune a fi realizată pentru a se asigura: existenţa şi dezvoltarea statului naţional român, ca stat suveran, independent, unitar şi indivizibil; menţinerea ordinii constituţionale; realizarea climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale prevăzute de Constituţie.

Un aspect important al cadrului normativ este cel referitor la modalităţile de realizare a securităţii naţionale, şi anume prin cunoşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe, care pot aduce atingere valorilor de securitate naţională menţionate anterior, acţiuni care compun aparatul complex al activităţii de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale.

Interceptarea convorbirilor telefonice

În limbaj strict juridic vorbim despre restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale în activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale.
Politica legislativă a statului român are în vedere faptul că securitatea naţională a României trebuie să se realizeze în condiţiile respectării depline a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, exerciţiul acestora putând fi restrâns temporar doar în cazuri cu totul excepţionale, strict reglementate de lege.

Una dintre situaţiile pentru care, prin art. 53 şi prin alte prevederi ale Constituţiei României, se permite restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, o constituie apărarea securităţii naţionale.

Cadrul normativ în vigoare care asigură aplicarea acestor drepturi constă în Legea nr. 51/1991 şi Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Articolele 14-20 din Legea nr. 51/1991 se coroborează, în cazul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale generate de infracţiunile de terorism, cu art. 20 din Legea nr. 535/2004, care se aplică în mod corespunzător, aceste legi conţinând dispoziţii exprese prin care se instituie obligaţii şi garanţii menite să asigure respectarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale.

Este interzisă în mod expres urmărirea sub aspect informativ a vreunei persoane pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice, imixtiunea în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul sau proprietăţile sale, ori în corespondenţă sau comunicaţii, atingerea onoarei sau a reputaţiei, dacă nu săvârşeşte vreuna din faptele ce constituie, potrivit legii, o ameninţare la adresa securităţii naţionale.

Per a contrario, săvârşirea unor asemenea ameninţări de către o anumită sau anumite persoane, îndreptăţeşte statul ca, prin instituţiile sale specializate, să ia măsuri adecvate de apărare, inclusiv cu efecte restrictive temporare asupra exerciţiului drepturilor menţionate, dar numai cu respectarea normelor imperative impuse de lege.

Deşi legea nu precizează în mod explicit, constatarea existenţei unor asemenea ameninţări este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a se opera în mod direct, nemijlocit, măsuri restrictive, pentru care trebuie îndeplinite şi alte condiţii pe care legea le prevede în mod expres.

În fine, o ultimă precizare cu caracter general se referă la faptul că metodele şi mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare securităţii naţionale nu trebuie să lezeze drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau reputaţia lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale.

Aceste dispoziţii sunt imperative şi nu permit niciun fel de excepţie, ceea ce înseamnă că: organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale trebuie să folosească doar metode şi mijloace statuate prin norme interne şi oficiale în materia securităţii naţionale; sub nici o formă, aceste metode şi mijloace nu trebuie folosite în modalităţi care să afecteze drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în afara cadrului normativ de excepţie.

Nerespectarea acestor cerinţe îndreptăţeşte persoana lezată să se adreseze instanțelor competente, iar cei vinovaţi răspund civil, administrativ sau penal, după caz.

Aplicarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi pentru apărarea securităţii naţionale se face prin intermediul prevederilor Legii nr. 51/1991, care stabileşte expres şi limitativ sfera şi scopul actelor sau măsurilor ce pot avea asemenea consecinţe, condiţiile în care pot fi efectuate și conţinutul concret al documentelor ce materializează demersurile necesare efectuării lor.

Activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi pentru apărarea securităţii naţionale sunt: „a) interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă; b) căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect; c) ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, precum si înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; d) instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod in locuri private; e) localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; f ) interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; g) obţinerea de informaţii privind tranzacţiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, in conditiile legii” (Art. 14 alin. 2 din Legea nr. 51/1991).

În ceea ce priveşte natura juridică a acestor acte, trebuie să constatăm că ele se circumscriu normelor dreptului administrativ, fiind acte administrative realizate în regim de putere publică şi cu un pronunţat caracter preventiv. Condiţiile în care pot fi efectuate activităţile ce au ca scop culegerea de informaţii şi care, prin natura lor, au incidenţe asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale țin de: existența unei ameninţări la adresa securităţii naţionale; solicitarea și obținerea mandatului de securitate naţională prevăzut de lege; justificarea temeinică a cazurilor pentru care se solicită mandatul respectiv.
Stările de fapt prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991 sunt denumite ameninţări la adresa securităţii naţionale şi constituie temeiul legal al iniţierii demersurilor pentru obţinerea mandatului de securitate naţională pentru efectuarea unor acte care au ca efect şi legitimează restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale.

Cererea de eliberare a mandatului de securitate naţională, adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să conţină, între altele, date sau indicii din care să rezulte cu certitudine existenţa unei ameninţări la adresa securităţii naţionale. În acest sens, instituţia solicitantă trebuie să desfăşoare în prealabil activităţi de informaţii care, prin caracterul lor, să nu aducă atingere vreunuia dintre drepturile şi libertăţile fundamentale, dar să identifice și să probeze existenţa unor ameninţări la adresa securităţii naţionale.

Pe de altă parte, în absența posibilităţilor create prin mandatul de securitate naţională, organele de informaţii nu pot pătrunde în clandestinitatea şi conspirativitatea specifică faptelor ce pot pune în pericol securitatea naţională, sens în care legiutorul a prevăzut în mod expres situaţiile în care se poate recurge la acest mijloc de culegere de informaţii, respectiv: nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii nationale; acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete (Art. 14 alin. 1 din Legea nr. 51/1991).

În ce priveşte eliberarea, de către judecător, a mandatului de securitate naţională, aceasta are ca scop prevenirea comiterii de abuzuri sau încălcări ale dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale.

Mandatul de securitate naţională se emite de către judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe o perioadă determinată, în sensul unei garanţii legale a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activitatea de informaţii, garanţie care oferă un temei suplimentar de imparţialitate. În privința justificării cazurilor pentru care se solicită mandatul de securitate naţională aceasta presupune, pe lângă invocarea existenţei ameninţării, demonstrarea existenței unei clandestinități în care nu se poate pătrunde pe căi şi cu mijloace obişnuite.

Această condiţie are rolul de a filtra solicitările serviciilor de informaţii astfel încât să nu se emită mandat de securitate naţională atunci când situația nu impune restrângeri temporare asupra exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Existenţa ameninţării constituie o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru restrângerea temporară a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, fiind necesară întrunirea unui cumul de cerinţe imperative stabilite de legiuitor, iar măsura să fie una de excepţie.

Legea fundamentală stabileşte cadrul general al instituţiei restrângerii drepturilor şi libertăţilor fundamentale, enumerând principiile de bază, după cum urmează:
– restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor se poate face numai prin lege, sens în care atât temeiurile, cât şi procedurile necesare trebuiesă fie strict reglementate prin acte normative de nivelul legii;
– restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor se realizează numai dacă se impune, în absența altor mijloace de protejare a valorii sociale puse în pericol sau lezate;
– restrângerea este subsumată unor scopuri expres prevăzute în Constituţie, precum cel al apărării securităţii naţionale;
– restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară, o astfel de măsură fiind excepțională și în acord cu exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;
– măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, respectiv cu starea de pericol la adresa securităţii naţionale;
– măsura trebuie aplicată în mod nediscriminatoriu, motiv pentru care restrângerea nu se poate baza pe criterii de naţionalitate, sex, rasă, convingere religioasă etc., ci exclusiv pe considerentul faptei care pune în pericol sau lezează valorile şi relaţiile sociale ocrotite prin art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale;
– măsura trebuie să nu aducă atingere existenţei dreptului, sens în care este supus restrângerii temporare şi limitate doar exerciţiul unui anumit drept, și nu dreptul în sine.

Abstract

National security must have a legal framework that meets the immediate needs of a state law. The intelligence services have to be granted sufficient powers to ensure learning, preventing and countering any action that might represent a threat to the national security. They need to contribute to the safeguarding of the rule of law, the balance and the social, economic and political stability as prerequisites for the existence and the development of the national Romanian state, as a sovereign, independent, unitary, indivisible entity. All these efforts are vital for the constitutional order as well as for securing the free exercise of rights, liberties and fundamental duties, as stated by the Constitution.

National security law consists of stipulations meant to ensure the protection of the fundamental rights and liberties of the citizens in relation to the means used to obtain the intelligence, by protecting the people against arbitrary measures of preventing, collecting information, or countering actions, carried out by national institutions.

Thus, these regulations aim to eliminate any possibility of infringement of the fundamental rights and liberties aforementioned. They consist of a plethora of juridical premises that convey the activity of the national institutions commissioned for this purpose, into a necessary and possible activity.

The situations defined by art. 3 from Law nr. 51/1991 are considered threats to national security and represent the legal basis for the commissioned government institutions to obtain the national security warrant in view of carrying out actions that justify the temporary limitation of the fundamental rights and liberties.

Autor: Romeo Gârz

Total
1
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*