L’Affaire Farewell

204

de Diana Ivan

„Je peux changer le monde!”,  Serghei Gregoriev

Războiul Rece este o temă predilectă a filmelor cu şi despre spioni. Unele, precum cel de faţă, prezintă cazuri reale, cu limitele impuse de faptul că nu toate arhivele au fost desecretizate, astfel încât unele piese din puzzle sunt mai degrabă imaginate decât reale. Ar putea părea însă inutil să mai revenim la lecţiile Războiului Rece, în special de vreme ce Hollywoodul produce în continuare filme de gen, unele mai adaptate contextului contemporan.

Lumea era bipolară atunci în ceea ce priveşte echilibrul de putere, este multipolară azi. Cele două tabere relativ egale ca forţă ce se ţineau reciproc în şah atunci – democraţiile occidentale şi U.R.S.S. – s-au dizolvat, lăsând loc unui război asimetric, în care aliaţi (în diverse formule) de toate orientările politice şi ideologice se opun unor terorişti motivaţi fie de religie, fie de naţionalism, fie de alţi factori, grupaţi în celule tot mai mici, nestructurate sau cu o ierarhie foarte vagă, fără o comandă stabilă. Spionajul s-a schimbat, unele dintre teme s-au schimbat.

Poate că pelicule ca aceasta (şi ideile vehiculate în ele) sunt readuse în actualitate de faptul că unii dintre noi au temeri privind un nou Război Rece, în situaţia curentă tensionată dintre aliaţii occidentali şi Rusia. Dar nu de asta am ales L’Affaire Fairwell. Mai degrabă pentru că filmele ca acesta, inspirate din cazuri reale, se centrează pe figura ofiţerului de informaţii, a spionului şi ne interesează cine este acesta. Unele filme cu şi despre spioni sunt filme cu James Bond sau Jason Bourne. Blockbustere de Hollywood, bugete impresionante, personaje ca de benzi desenate: şarmante, aventuroase, luptătoare contra unui rău universal, cu succes la sexul frumos, fără vreo urmă autentică de viaţă interioară. L’Affaire Farewell nu face parte din această categorie. Serghei Gregoriev, personajul central (interpretat surprinzător de cineastul sârb Emir Kusturica), este un spion cu inimă şi cu minte; nu face cascadorii sau scene de luptă, dar are scopuri şi planuri; este un idealist fără iluzii.

Pe scurt, acţiunea se derulează după cum urmează: anii ’80, perioadă de maximă paranoia. Toată lumea suspectează pe toată lumea. Aliaţii francez şi american nu au încredere unul în celălalt. În Franţa a venit la putere socialistul Francois Mitterand, determinat să aducă în guvernul său miniştri de ideologie comunistă. În America, Ronald Reagan acţionează ferm pentru a contracara această manevră a partenerului francez, verifică informaţii fără ştirea CIA, în pauzele de strategie urmărind câte un western alb-negru. CIA şi DST se acuză reciproc de tăinuire de informaţii relevante. În Rusia, oamenii sunt arestaţi pe stradă de către KGB. În reşedinţele diverselor ambasade sunt instalate microfoane, iar menajerele scotocesc dulapurile vizitatorilor străini, în căutare de schelete – reale sau inventate.

Aici intervine Gregoriev, unul dintre puţinii feriţi de suspiciuni, fiind colonel KGB cu acces la informaţii sensibile în cadrul serviciului. Trăitor pentru cinci ani la Paris şi aparent francofil, Gregoriev deţine secrete de stat, dar şi dorinţa aprigă de schimbare. Visează nu la valorile occidentale, pe care le ia în derâdere în vreme ce ascultă Queen cu fiul său, bea şampanie franţuzească cu amanta şi citeşte poezie franceză în solitudine; Gregoriev visează la o revenire a ţării sale de la statutul de ţară care fură ceea ce creează alţii la gloria primului stat care a trimis un om în spaţiu.

Decizia lui Gregoriev este una simplă: pentru a genera o nouă revoluţie, trebuie să zguduie sistemul, status-quo-ul. Trebuie să îl determine pe Gorbaciov să pornească ceea ce avea să poarte numele de Perestroika. Iar acest lucru se poate face oferind singurele bunuri de preţ pe care le deţine – informaţia secretă şi integritatea şi viaţa sa – taberei adverse. În cazul de faţă, întâmplător este vorba de DST, care primeşte informaţiile prin intermediul unui funcţionar mărunt al unei firme private stabilit temporar la Moscova, Pierre Froment.
Liniile largi ale poveştii sunt uşor de dedus: colonelul rus oferă informaţiile, DST-ul le prelucrează şi le transmite şi CIA-ului, se produc reacţii în lanţ – Reagan anunţă o nouă strategie nucleară, agenţi ai KGB-ului din Occident sunt deconspiraţi. Gorbaciov anunţă Perestroika.

Mai interesant însă decât nivelul istoric, despre care cei mai mulţi dintre noi avem o idee, oricât de vagă, este nivelul uman. Spionul rus, pasionalul Emir Kusturica (pentru cei care l-au văzut pe scena Sălii Palatului, alături de The No Smoking Orchestra), dar îmbrăcat la costum şi cravată, este considerat de partea adversă, beneficiară a informărilor sale, un trădător. Gregoriev este considerat trădător de însuşi fiul său, pe motiv că îşi înşeală soţia.
Cu toate acestea, pentru chiar acest fiu Gregoriev este pregătit să moară în tăcere (asemenea lupului din poemul lui Alfred de Vigny), să facă treaba murdară pe care nimeni nu voia să o facă, pentru ca Igor Gregoriev să scape de orele de ideologie politică şi să îşi asculte în voie casetele cu Queen la Johnny Walkman (Sony Walkman) – pe care îl solicită drept răsplată partenerului francez.

De cealaltă parte a baricadei, Pierre Froment pretinde că nu este dispus să îşi rişte viaţa şi bunăstarea pentru visul lui Gregoriev, dar acceptă să primească în continuare informaţii după o întâlnire cu şeful DST. Pe măsură ce lucrurile se precipită şi Froment este nevoit să părăsească Rusia în grabă, soţia sa îl acuză şi pe el că este un trădător, fiindcă i-a înşelat încrederea continuând relaţia cu Gregoriev şi riscând viaţa şi siguranţa familiei sale.
Pe de o parte, Igor Gregoriev îşi acuză tatăl că este un mincinos şi un trădător din deformaţie profesională. De aici, o dramă personală a spionului, nevoit uneori să ţeasă în jurul său pânze de minciuni care îi legendează acţiunile. Pe de altă parte, după toate standardele legale Gregoriev chiar este un trădător, căci vinde informaţii clasificate adversarului. Chiar şi beneficiarul informărilor sale alege să nu îl ajute în momentul critic, salvând alţi agenţi mai puţin valoroşi din punct de vedere al informaţiilor oferite.

Scopul acestui film este să ne pună pe toţi în faţa unor întrebări cu care ofiţerul de informaţii poate ajunge să se confrunte pe parcursul carierei sale: dacă pot schimba lumea în care trăiesc în mai bine cu mijloace prea puţin ortodoxe, ar trebui să o fac? Gregoriev are aspiraţii proprii pentru ţara în care trăieşte, cu dorinţa de a contribui la întemeierea unei altfel de societăţi, în care şi el şi cei din jur să trăiască mai bine. Aparent, este spionul etic care recurge la mijloace ilicite (şi atunci e relevant oare dacă spectatorul şi personajul le percep drept etice?) pentru a-şi realiza speranţa de mai bine. Revenim astfel la veşnica dilemă machiavelică, la divergenţa apărută uneori între scop şi mijloace, la importanţa interesului public scurgerile de informaţii din partea spionului sovietic care îşi doreşte reformarea propriului stat. Un idealist fără iluzii, care găseşte calea realistă de a-şi atinge obiectivele.