În căutarea adevărului

„And ye shall know the truth, and the truth shall make you free – Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“ (Evanghelia după Ioan, VIII-XXXII). Sună familiar? Desigur că mulţi aţi recunoscut mottoul neoficial al serviciilor de informaţii externe ale SUA. Un motto are rolul de a educa spiritul membrilor organizaţiei: stabileşte caracterul, întăreşte spiritul de camaraderie şi setează priorităţile. Într-un cuvânt, defineşte activitatea acesteia.

Când luăm în discuţie serviciile speciale, putem spune fără să greşim că ele au nevoie de adevăr pentru a îşi face treaba, fie că vorbim despre spionaj, contraspionaj, contraterorism sau protejarea valorilor constituţionale.

Scopul acestui eseu nu este plonjarea în oceanul planetar al ideilor expuse de filozofi de-a lungul timpului, deşi, pentru o privire mai pătrunzătoare, ar fi necesară măcar baie în lichiditatea gândirii unui Aristotel, Kant, Toma de Aquino sau Wittgenstein. Scopul acestui modest demers este doar declanşarea unei introspecţii (atât la nivel personal cât, poate, şi la nivel instituţional) vizavi de adevăr. Pentru că punctul de pornire al întregii activităţi de informaţii pare a fi obţinerea adevărului.

De ce am avea nevoie să ştim ce este adevărul?

Deoarece, volens nolens, raportarea la el are efecte importante. Asupra modului în care trăim. Asupra modului în care ne manifestăm. Asupra modului în care ne desfăşurăm activitatea. Asupra legilor după care ne conducem existenţa. Iar referitor la cadrul legal, niciunui cetăţean nu îi este (sau nu ar trebui să îi fie) indiferent dacă normele după care ne ducem traiul în comunitate pare izvorât dintr-o ordine „naturală“ sau dacă este produsul convenţiilor dintre membrii unui grup dat. Dar, să vedem:

Dar ce este adevărul?

Există mai multe teorii de luat în calcul, din care am ales: adevărul corespondenţă şi adevărul coerenţă. Acestea două, în opinia mea, cuprind nuanţele esenţiale din celelalte cugetări cu privire la adevăr. Elementul comun – element care interesează în contextul activităţii de informaţii – constă în ideea că adevărul este privit ca o relaţie între un enunţ şi o realitate (o stare de lucruri, un alt enunţ, interese vitale pentru un grup uman, etc.)

Adevărul corespondenţă

Plecăm de la intuiţia faptului că un enunţ se numeşte adevărat când are o relaţie specială fie cu stări de lucruri din această lume (partea materială), fie cu alte enunţuri acceptate deja ca adevărate sau cu interesele de bază a unui grup uman (partea abstractă). Adevărate sunt acele aserţiuni care reflectă fidel o anumită realitate, care sunt copii ale acelei realităţi (fie din plan material, fie din plan abstract).

În opinia lui Toma de Aquino, adevărul este un factor dependent de inteligenţă şi constă în adaequatio rerum et intellectus – aş prelua formula armonia dintre lucru/realitate şi gând/intelect. Cel mai important precursor al teoriei adevărului corespondenţă pe care l-am identificat este Aristotel, care a exprimat în cuvinte simple ideea: „un enunţ este adevărat dacă spune că este ceea ce este şi nu este ceea ce nu este“.

Ca orice teritoriu abstract, şi această teorie are limitele ei. Cea mai impenetrabilă dintre ele a fost identificată de Immanuel Kant, care a constatat că oricât de mult am crede în realitatea obiectelor/enunţurilor/intereselor exterioare nouă, accesul nostru la ele este fatalmente de natură indirectă, adică mijlocit: prin simţuri (pentru natura materială) sau propriul intelect (pentru natura abstractă).

În această limită se află cheia de boltă a formelor care induc voluntar în eroare, cu aplicaţii multiple în activitatea de informaţii: este vorba despre dezinformare, parainformare, subinformare, suprainformare (exemple se găsesc în media actuale). Pentru depăşirea acestei limite este nevoie de:

1. Dezvoltarea simţurilor (în munca de informaţii simţurile sunt reprezentate de către ofiţerii operativi, senzori aflaţi în contact direct cu realităţile pe care le monitorizează);

2. Dezvoltarea inteligenţei (într-un serviciu de informaţii aceasta ar fi apanajul domeniului analiză/conducere strategică; se poate face printr-un proces continuu şi alert de educaţie şi dezvoltare – atât personală cât şi profesională).

Adevărul coerenţă

Punctul central al teoriei constă în aprecierea valorii unei idei în relaţie directă cu compatibilitatea ei cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate. Astfel, un enunţ va fi considerat adevărat numai dacă este în concordanţă cu sistemul enunţurilor în care se încadrează, adevărul devenind astfel o proprietate a unui întreg set de cunoştinţe legate între ele.

Un element esenţial în dezvoltarea acestei teorii îl constituie principiul non contradicţiei. Fără aplicarea lui nu se poate aplica testul coerenţei, astfel nemaiputând fi determinată valoarea enunţului aflat în atenţie. Mai concret, dacă într-un sistem de enunţuri există o afirmaţie care contrazice enunţul de verificat, atunci acesta, conform teoriei, este fals. Lucrurile merg însă mai departe, deoarece putem introduce într-un sistem un enunţ care să nu fie în contradicţie cu celelalte afirmaţii şi totuşi să nu putem stabili cu certitudine valoarea de adevăr a acestuia. În concluzie, această teorie poate fi privită doar ca un test negativ al adevărului: ne poate ajuta să identificăm care dintre enunţurile cu care intrăm în contact sunt false, dar nu certifică şi care sunt adevărate.

În activitatea de informaţii scopul este obţinerea produsului de intelligence, în urma culegerii datelor, a verificării lor, a analizării şi coroborării lor. Ei bine, riscurile derivând din aplicarea teoriei coerenţei duc la ignorarea unui nou tip de manifestare negativă la adresa valorilor protejate de un serviciu de informaţii pe fondul insuficienţei afirmaţiilor din sistem care să susţină probabilitatea existenţei ei. Pentru evitarea riscurilor este nevoie de:

1. O structură de analiză/comandă strategică extrem de mobilă (mental şi funcţional) care să permită simultan observarea în timp real a întregului câmp de investigaţie şi aprofundarea în adâncime a unor sectoare înguste din respectivul câmp;

2. Revenirea, ori de câte ori este cazul, la verificarea informaţiei prin teoria adevărului corespondenţă, evitând capcanele caragialiene de tipul „las`că ştim noi“.

Ar mai fi de adăugat faptul că, în toate procesele aferente muncii de informaţii, omul este actorul principal. Pentru el, adevărul poate fi un instrument care să îi servească la găsirea căii de acţiune. Un criteriu. Sau un azimut.

În concluzie, putem spune că Adevărul este doar punctul de pornire pentru ca, la finalul drumului, să fim eliberaţi. Asta dacă vrem.

Abstract

„And ye shall know the truth, and the truth shall set you free”. This is the starting point of a quest, trying to trace a path of intelligence activity in the light of searching the truth. The purpose is only to trigger an inner debate, both at a personal and at an institutional level.

We see the truth exposed from the correspondence theory point of view and from the coherence theory point of view only to reveal a couple of dangers and some hints to avoid them. Do we consider the truth is what we see, what we are able to check, or do we consider the truth is what others tell us that is the truth and it is very comfortable with our own thoughts/interests about the truth?

In conclusion, the truth is only the starting point of a journey at our own free will, a journey which leads to liberation.

Autor: Alexandru Popescu

Total
4
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*