Foști șefi de servicii secrete: Ioan Talpeș

226

Născut pe 24 august 1944, în Topleț, Caraș-Severin, specialistul în istoria contemporană Ioan Talpeș, a acumulat o bogată experiență în domeniile științelor militare, filozofiei, diplomației, serviciilor secrete, dar și politic.

Între 1992-1997 a deținut funcția de Director al Serviciului de Informații Externe.

În perioada 2000-2004 a ocupat postul de consilier prezidențial (cu rang de ministru), Șef al Administrației Prezidențiale și al Departamentului Securității Naționale, fiind membru al Consiliului Suprem de Apărare al Țării.

Timp de 9 luni (martie – decembrie 2004) Ioan Talpeș a fost omul de încredere al președintelui Ion Iliescu în guvernul Năstase, deținând funcția de vicepremier pentru coordonarea activităților pentru Integrare Europeană, Apărare Națională și Justiție.
În noiembrie 2004 este ales senator de Caraș-Severin pe listele Partidului Social Democrat și obține funcția de președinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională din Senat.

În 2005, demisionează din P.S.D., supărat pe faptul că fostul președinte Ion Iliescu nu a fost ales președinte al partidului. În 2006 activează ca independent, apoi înființează Uniunea Populară Social Creștină, al cărei președinte este ales în 2007.

Deși câștigă alegerile pentru ocuparea unei funcții de senator al Colegiului 7 – București, în 2008, postul este atribuit, potrivit legii electorale, candidatului clasat pe locul al treilea.

Talpeș a publicat cinci cărți până în prezent: Diplomație și apărare, Istoria militară a poporului român (6 volume), România în anii primului război mondial, România în anii celui de-al doilea război mondial și În umbra marelui Hidalgo.

În septembrie 2011 acordă revistei Intelligence unul din cele mai ample interviuri acordate unei publicații considerând că acesta este doar începutul unor importante dezvăluiri pe care le va face.

Flaviu Predescu: Domnule general, în primul rând, ne bucurăm să fim astăzi oaspeții dumneavoastră și aș vrea să încep cu o întrebare pe cât de simplă, pe atât de directă: ce vă definește ca om?

Ioan Talpeș: Nu-i deloc simplu să răspunzi la o astfel de întrebare. Îmi place să cred că, în primul rând, omenia mă definește. Vin dintr-o lume a valorilor simple, fundamentale. Am fost crescut în mediul rural, într-o comunitate mândră de condiția ei, în care credința, onestitatea, munca și respectul erau chiar principiile fundamentale ale existenței. Într-o astfel de atmosferă intimă, a sufletului, cred că vă dați seama că mi-a fost foarte ușor la școală, inclusiv la facultate, să mă exprim pe baza unor criterii cărora sper că le voi rămâne dedicat până la capăt. Educat la școala sufletului și în spiritul marilor romantici și clasici, am avut șansa de a-mi asuma condiția de cetățean al unei patrii care trebuie slujită, care trebuie apărată și care, la rândul ei, în mod natural, își are influența benefică asupra condiției cetățenilor săi.

Nu mi-am imaginat niciodată că am dreptul la o individualitate totală, dincolo de condiția cetățeanului într-un stat de drept, dar, dacă am beneficiat de condițiile puține, limitate, așa cum au fost ale statului din perioada copilăriei mele, m-am considerat și eu dator să fac ceva în folosul comunității în expresia sa majoră, numită patrie.

F.P.: Știm că ați avut o carieră foarte bogată și aș vrea să vă întreb dacă în suflet v-au rămas câteva lucruri foarte importante din cariera dumneavoastră și care ar fi acela?

I.T.: Este puțin forțat a spune „ați avut o carieră foarte bogată” și vă spun și de ce. Niciodată nu mi-am propus să am o carieră. Mi-am dorit doar să ajung un profesionist redutabil, un istoric cu drept la propria exprimare. După ce am fost un elev al tuturor speranțelor și rătăcirilor, am reușit, după ce am trecut și prin experiența „trupețului” condamnat să-și ispășească incapacitatea de a se acomoda la condiția de student al Institutului Superior de Marină de la Constanța am găsit calea compromisului cu „nevoia de a fi în rând cu ceilalți”. Astfel, am reușit să devin după terminarea stagiului militar, purtător al unei experiențe disciplinare redutabile student al Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

Am avut, ca student, șansa unei atmosfere extraordinare, deschisă tuturor speranțelor timpului și, cu precădere, a aceleia de a învăța! În anul patru, fiind decis să mă specializez în „istorie contemporană”, m-am transferat la Universitatea București unde am cunoscut o atmosferă aproape similară celei de la Cluj, fără a-i atinge „acutele” în planul stărilor sufletești. Pentru că s-au spus atâtea despre aterizarea mea la Universitatea București în anul patru, cum că aș fi venit de la „Băneasa”, este îndeajuns să-i invoc pe foștii mei colegi de la Cluj, unii ajunși acum distinși oameni de știință. N-aș fi avut nicio reținere dacă m-aș fi numărat printre cei „implantați” de la „Băneasa”, soarta interzicându-mi astfel condiția de „securist” și oferindu-mi-o pe cea de „meapenist”, dobândită odată cu repartiția guvernamentală la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară. Era o șansă extraordinară pentru un tânăr istoric, aflat la început de carieră, căruia i se oferea fabuloasa ocazie de a participa la deschiderea unuia dintre cele mai spectaculoase „teritorii” de investigație istorică, cel de-al doilea război mondial cu antecedentele și determinările sale. Era vorba de posibilitatea accesului la o arhivă aflată încă în faza de cercetare și sistematizare arhivistică, oferindu-se, astfel, cercetătorilor științifici un adevărat filon diamantifer, majoritatea mutațiilor și schimbărilor suferite de societatea românească, inclusiv de instituțiile de forță ale statului, găsindu-și rădăcinile, explicațiile și exprimările în chiar dinamica evoluției lor.

Nu pot să nu recunosc faptul că la acea dată, când am fost repartizat la Centrul de Istorie și Teorie Militară, nu aveam o viziune pe măsura importanței instituției respective. După aceea, mai ales în anii de după 1989, mi-am dat seama că „Centrul” fusese programat să facă parte dintr-un joc prin care se căuta argumentarea teoretică, istorică și doctrinară a politicii de independență românești, în zone și cu mijloace compatibile abordărilor posibile în condițiile Tratatului de la Varșovia. Astfel, dincolo și peste toate considerentele timpului sau epocii – cum doriți să-i spuneți – instituția trebuia să abordeze toate acele momente și evenimente din istoria românilor, care demonstrau constanța unei politici de independență, ca și necesitatea acesteia.

În pofida faptului că era și o secție de teorie și doctrină, care, în mod firesc, trebuia să răspundă problematicii respective, inclusiv și mai ales în planul „Tratatului”, până în 1989, nu a fost scrisă nicio lucrare care să fie dedicată relaționării României sau locului acesteia în cadrul Tratatului de la Varșovia.

Am sesizat, tangențial, în perioada respectivă, întâlnindu-mă cu diferite prilejuri cu alți cercetători de la instituții similare din țările membre ale Tratatului de la Varșovia pe care, atunci când îi întrebam despre programele lor de activitate aflam că aceștia se întâlneau în cadrul unor întâlniri de lucru programate de Tratatul de la Varșovia, colaborau la întocmirea de lucrări și chiar desfășurau activități în comun. Singurii care nu participau la astfel de activități comune, refuzând cu obstinație tot felul de invitații, eram noi, acceptând, astfel, și chiar plasându-ne conștient într-o poziție de izolare. Concomitent și aproape provocator – au fost promovate deschideri speciale în Occident, cu instituții din S.U.A., Franța, Germania, Marea Britanie, Italia. Pot spune, acum, că aveam o conexie care reflecta, de fond, politica externă a României de la data respectivă, revenindu-ne menirea de a argumenta științific nu numai nevoia ci și eficiența unei astfel de politici.

Aș putea spune că, în pofida limitelor și restricțiilor politice de ansamblu, unele dintre acestea chiar penibile, mi-a fost dată o șansă deosebită, aceea de a accede într-un mediu științific adevărat, aceea de a participa la conferințe și congrese internaționale, aceea de a cunoaște lumea în dinamica unui desfășurător destul de perceptibil pentru inițiați. În același timp, chiar și astăzi îmi este dificil să cred că am beneficiat de o marjă atât de largă de exprimare, la nivel instituțional promovându-se prezentarea cunoștințelor în perspectiva înnoitoare permisă de abordarea științifică. Cred că instituția respectivă a fost, până în 1989, unul din receptaculele de imagine determinative pentru perceperea situației României pe multe planuri. Aceasta concluzie mi s-a confirmat mai târziu, după 1990, când am văzut câtă importanță a fost acordată modului în care s-a exprimat Centrul de Istorie și Teorie Militară, în „exterior”, chiar la nivelul instituțional cel mai sensibil considerându-se că instituția exprima, oficial, opțiunea factorilor de putere din România, mai ales prin perspectiva armatei și a Partidului Comunist Român.

Desigur, intruziunile unor „aparatcici” – despre care s-a vorbit atât, pe bună dreptate – până la confuzie, din păcate, au existat și la Centrul de Istorie și Teorie Militară. Am avut și eu parte de intruziuni ale contrainformatorului, cu conotații destul de dure, el neînțelegând, săracul, care era diferența dintre documentele de partid, chiar și declarațiile șefului statului și rezultatele cercetării științifice. Veniți din lumea celor pregătiți să contracareze și să combată „trădările” și pe „trădători” și bazându-se pe documentele de partid, ei credeau că disputele științifice constituiau practici antistatale, neștiind că una era să te exprimi public și alta ce ți se permitea să spui într-un cadru dedicat dezbateri științifice despre „insurecție”, așa-zisa „revoluție” din 1944 sau despre „armata populară”.

În pofida unor discuții și chiar dezbateri, uneori aprinse, peste nivelul acceptabil, nu cunosc să se fi luat măsuri punitive deși, după 1989, m-am întâlnit cu o bogată documentare arhivistică, relativă la informatori dedicați protejării regimului comunist și deveniți peste noapte acuzatori publici ai fostului regim. Nu era dificil deloc să fii catalogat ca dușman, iar dacă mă gândesc la faptul că domnul Alexandru Stoenescu, bazându-se pe exprimări făcute în cercuri științifice sau conferințe publice, îmi face înalta onoare de a mă considera drept unul dintre conducătorii grupului anticomunist din armată, este posibil ca și „informatorii” să fi avut parte de adevărul lor. Aflându-mă la acest moment, nu pot să nu mărturisesc că niciodată nu am fost conștient de așa ceva. Mi s-a părut că nu făceam decât să exprim niște concluzii științifice și că era obligația mea să o fac, în pofida unor repetate atenționări din partea „persoanelor vigilente”.

Pe acest făgaș, al posibilităților și realităților, vă dau un exemplu semnificativ, cred eu. Am hotărât să retipăresc, fără să schimb vreun cuvânt, o lucrare care mi-a fost publicată în 1988, Diplomație și apărare. Este de ajuns, probabil, să vă spun, că două luni, seară de seară, s-au citit la „Europa Liberă” diferite paragrafe din lucrare. Nu de puține ori a fost rostită și întrebarea „cum a fost posibil să apară asemenea carte în România?” Oamenii nu aveau de unde să știe că manuscrisul lucrării a stat și a așteptat nouă ani până când a fost dat la tipar, pentru că mi se ceruse să fac niște intervenții și să elimin unele aprecieri. Am refuzat să fac acele intervenții și atunci lucrarea a fost amânată și ținută an de an în rezerva Editurii Științifice, deși se bucura de cele mai elogioase recomandări și de susținerea deplină a redactorului de carte. În 1988, directorul de la acea dată, domnul Mâciu, editor de prestigiu, m-a invitat la el (eu eram redactor șef la Editura Militară la data aceea) și mi-a arătat raportul de trimitere în producție. Surprins, i-am spus: „nu cred, domnule Mâciu, pentru că va ieși un scandal care vă va periclita poziția.” La acest răspuns, domnul Mâciu mi-a arătat decizia de pensionare, spunându-mi: „Domnule Talpeș, cartea dumitale este ultima pe care eu mi-am pus semnătura de trimitere în producție”.

În lucrarea În umbra marelui Hidalgo, spre exemplu, vorbesc despre momentul în care am participat – la Potsdam, în 1983 – la o conferință dedicată comemorării a o sută de ani de la moartea lui Karl Marx, despre Congresul Mondial de Istorie, de la Stuttgart (1985) sau despre alte evenimente și momente, la care, percepând mutaâiile internaâionale pe cale de a se impune, am reacâionat, firesc ți normal, ața cum eram în stare să reacționez la data respectivă, fără a înțelege pe deplin cât de importante erau mesajele primite sau reacțiile mele. La congresul mondial de istorie de la Stuttgart, din 1985 spre exemplu – cu patru ani înainte de evenimentele anului 1989, mi-a fost transmisă o informație de o importanță capitală pentru situația în care se afla România.

Direct – cu argumente irefutabile, dacă se ținea cont de cursul imprimat vieții politice internaționale – mi s-a comunicat că România – țara, nu regimul comunist – era condamnată la prăbușire și destructurare.

F.P.: Și cum ați păstrat acest secret, cum v-ați împăcat cu ideea aceasta, în condițiile în care ați perceput ca o perioadă de deschidere tot ceea ce trăiați la momentul respectiv?

I.T.: În 1985, spre exemplu, începusem să am mari îndoieli asupra modului în care erau abordate interesele țării de către responsabilii timpului. Gorbaciov era omul momentului, iar Ceaușescu începuse să cadă în perceperea publică internațională, „bucurându-se” și de un calificat sprijin extern și intern în materie de asumare a unor soluții și decizii contradictorii, chiar adversative cursului imprimat vieții politice internaționale. La Potsdam, cu doar doi ani mai înainte, deci în 1983, se încercase adoptarea unui comunicat comun care să evidențieze decizia statelor socialiste de a folosi primele lovitura nucleară, deci ne aflam în plin razboi rece și doctrină brejnevistă.

Astazi, în climatul internațional nu lipsit de adversități, simți că te înfiori când auzi asemenea abordări și declarații publice din parte unor oameni care nu numai că gândeau războiul de mâine, ci chiar îl planificau. Era, pe fond, ultima expresie directă, în vocabularul razboiului rece, a doctrinei Brejnev, căreia i se va răspunde cu celebra „doctrină Reagan”, o altă abordare a aceleiași problematici a războiului rece. Numai că, prin formula promovată și angajată de SUA, se transfera abordarea agresivă, distructivă, imprimându-se o conotație defensivă în măsură să sugereze Moscovei, să o convingă chiar – ceea ce s-a și reusit până la urmă -, că SUA dețineau mijloacele de distrugere a eventualelor rachete balistice pe care, la un moment dat, cineva s-ar fi hotărât să le folosească pentru a distruge țările NATO.

Aici, s-a dat de fapt lupta între ultimele două mari concepte geostrategice care au animat, în primii ani ai deceniului nouă, cele două tabere angajate în razboiul rece. Or, să nu sesizezi ce s-a întâmplat după aceea, cum s-a ajuns la înțelegerea finală, care a fost impusă în perceperea crizei strategice și evoluției sale, înseamnă să nu înțelegi nici astăzi nimic. Sau…

În România nu s-a înțeles nici în anul 2000, nici la ora actuală, se pare, și nici nu se dorește să se perceapă cu exactitate care au fost și sunt dimensiunile relațiilor dintre SUA și fosta Uniune Sovietică sau actuala Federație Rusă. Trebuie să înțelegem că toate acomodările și tot ce s-a petrecut în programul desfășurător al schimbărilor din Europa și nu numai din Europa până în 1989, s-a făcut pe baza unor înțelegeri care au fost înscrise în prevederile Tratatului de la Paris din 1947. La fel, toate evenimentele și concretizările politico-diplomatice și economice care au fost angajate începând cu 1989, au purtat amprenta unor înțelegeri și garanții ale marilor puteri.

F.P.: Dacă în România s-ar fi trăit bine, domnule general, ar mai fi avut loc această schimbare de regim, dacă soarta era decisă? Cum percepeați atunci sau cum percepeți acum, după anii care au trecut?

I.T.: Eu cred că aici trebuie să gândim și în alți termeni. Ce înseamnă a trăi bine? A trăi bine, până la urmă, este o chestiune care nu ține de viața materială propriu-zisă, ci de proiectul vieții materiale pe care tu îl gândești sau la care ți se sugerează că ai avea dreptul. Și, din punctul acesta de vedere, lucrez acum la volumul al II-lea al cărții În umbra marelui Hidalgo, am argumentări și demonstrații în măsură să ofere o cu totul altă perspectivă. Am urmărit toate planurile cincinale și programele partidului. Vreau să vă spun că toate s-au împlinit. Nivelul de trai a fost acela care s-a proclamat și programat. Problema nu vine din ce s-a realizat sau nu s-a realizat, ci din perspectiva perceperilor pe care ni le asumăm din abordările comparative.

În ultimii ani ai fostului regim s-a intrat într-un anumit derapaj venit din construcțiile megalomanice și plata datoriei externe care s-au reflectat nemijlocit prin scăderea PIB-ului (Casa Poporului, canalul Dunăre – Marea Neagră, combinatul de la Călărași, centrala de la Anina), care au costat aproape douăzeci de miliarde de dolari fără să fi generat vreun avantaj economic. Dacă cineva ar face o analiză corectă, va fi obligat să înțeleagă că, în 1989, imaginea noastră, a indivizilor, cetățeni ai României – conștienți despre ce este bine și ce înseamnă viață normală, venea dintr-o percepere falsă a ceea ce exista și se consuma în Occident. Trăitor nemijlocit al lumii respective, am întâmpinat, ca fiecare cetățean, probleme ce țineau de hrana de zi cu zi, nu atât a consumului de produse alimentare, care, cartelate și „completate” îți generau doar proiecția incapacității guvernanților „glorioși”, în timp ce listele de așteptare la televizoare color, la mașini, cafeaua, blugii și țigările străine, aflate doar în magazinele pentru străini, te făceau să te simți într-o altă lume, fapt de altfel real. Acestea erau cele mai mari neajunsuri care marcau de fapt societatea românească. Și, poate, încă ceva mi-am dat seama de asta mai târziu faptul că munca, acea datorie de onoare (concept socialist) devenise aproape obligatorie. Or, dacă am face o paralelă între ceea ce se gândea atunci, despre obligația de a merge la muncă și a fi încadrat undeva, și ce se crede astăzi despre dreptul de a avea un loc de muncă, atunci am sesizat, probabil, că de fapt ne aflam într-o percepere falsă, a unei lumi care de fapt nici nu exista, și asta ca reflecție a blocajului informațional pe care regimul îl promova față de realitățile „celorlalți”, transformându-ne în jalnici prizonieri ai unei propagande mult mai eficiente, bazată pe sentimentele și resentimentele generate de tentațiile consumului.

Astăzi, sunt convins că noi, majoritatea dintre noi, ajunsesem în 1989 să ne considerăm condamnați la cea mai tragică situație posibilă, fără a înțelege propriile condiționări și nici realitățile determinative ale lumii celorlalți.

F.P.: Am înțeles însă nu sunt extrem de lămurit dacă ar fi fost o situație de normalitate în țară, apropiată să zicem de cea a Vestului ca valori, dacă ar mai fi fost această schimbare de regim.

I.T.: O situație apropiată de cea a Vestului nu putea fi pentru că noi eram într-un mediu politic diferit, iar responsabilii politici considerau proprietatea drept cel mai mare inamic al libertății și democrației de tip socialist. Ceaușescu se angajase chiar într-o penibilă controversă cu responsabilii Chinei, care, de la cel mai înalt nivel, îl avertizaseră că sosise momentul unor schimbări în abordarea principiilor economice și sociale, fără de care societatea socialistă risca să-și atingă limitele propriului colaps.

Analizând cu atenție mutațiile intervenite în problematica geostrategică internațională, mai ales odată cu lansare politicii de „glasnost” și „perestroika”, vom sesiza, fără prea mare dificultate, cât de puerile, de penibile erau pretențiile unor personaje ce s-au erijat în ipostaza de „Guru factotum” al destinului românesc.

Nu mai departe decât teoria atât de susținută și promovată pe seama „dezvăluirilor” alegații ale lui Pacepa, considerat „cutremurul” care ar fi dărâmat regimul Ceaușescu. E o aberație, o prostie, e de un penibil feroce o astfel de teorie pentru că, în 1989, nu a căzut doar regimul din România ci s-a făcut o uriașă translatare a unui sistem politico-ideologico-economico-financiar cel socialist după regulile celuilalt sistem de care se desprinsese în 1949. Mă refer la țările aflate în sfera de influența sovietică. Noi nu suntem altceva, dacă ne referim la ce s-a petrecut în 1989, decât consecința acestei uriașe translatări, în condițiile tragice ale neînțelegerii de către conducerea de la acea dată, rectae Ceaușescu -, că se afla în fața unei uriașe schimbări convenită la nivel decizional major internațional.

Pe mine, ca istoric, nu poate nimeni să mă facă să nu sesizez importanța anului 1989 prin prisma anilor 1939 și 1949. În 1939, declanșarea celui de-al doilea război mondial, iar în 1949, după încheierea Păcii de la Paris, divizarea lumii în cele două sisteme Tratatul de la Varșovia și NATO -, intrate în nevoia de a se acomoda, în 1989 cu momentele și evenimentele cunoscute. Deci, este un ecart de timp în care s-au experimentat două căi de dezvoltare, iar, dacă nu vom ajunge să înțelegem logica acestei evoluții, înseamnă că nu vom face decât să discutăm, în continuare, doar despre formă, fără să abordăm fondul.

F.P.: Făcând, acum, o trecere pe alt palier, aș dori să vă întreb dacă există lucruri pe care ați dori să le clarificați din cele pe care le cunoașteți dar considerați că încă nu este momentul în 2011.

I.T.: Un om ca mine nu poate să nu abordeze zonele sensibile, ce reprezintă probleme fundamentale ale statului prin prisma comportamentelor celorlalți. Când spun prin prisma comportamentelor celorlalți, nu mă refer la momentul 1989 doar ca factor de referință istorică, ci și ca îndemn la o modalitate mai rezervată de abordare și catalogare a momentelor pe care putem să le trăim astăzi, în anul 2011. Or, se știe la ora actuală, foarte clar, că toți ceilalți membri Tratatului de la Varșovia au fost, atunci, mobilizați, informați și intrați în sistem de acțiune informativă, de influențare și acțiune având ca obiectiv controlarea situației din România. Referindu-ne la astfel de aspecte, mi se pare o chestiune extraordinară că nimeni nu vrea să discute deschis acele evenimente.

De ce, oare, vecinii angajați în România, unii în mai mare măsură, alții în mai mică, nu vorbesc despre miile de intruși mai ales din zona informațiilor, care populau emisiunile Televiziunii Române Libere, iar noi îi consideram revoluționari, pentru ca, apoi, să dispară în neant? Dacă cineva și-ar propune, astăzi, să vadă câte dintre figurile acelea au mai rămas printre noi sau pot fi identificate și-ar da seama despre ce este vorba: vecinii noștri socialiști au pășit mai repede decât noi în lumea democratică pentru că au fost, de la început, asistați și coordonați. Aici se află întârzierile istorice ale României și derapajele sale actuale. Dacă informațiile nu ne sunt furnizate de acei care au acționat împotriva „noastră”, dorindu-ne „binele”, adică eliberarea noastră, în primul rând de ceea ce am putea să credem că reprezentăm, cum să o fac eu fără a genera noi posibile situații dificile pentru patrie. Nimeni nu a venit să îmi facă o ofertă sau să îmi spună: uite domnule, asta a fost și hai să discutăm cinstit, noi cu ce știm noi și voi cu ce știți voi.

Deci, eu cred că, și astăzi, există nevoia unui anumit nivel de secret, chiar asupra momentelor din decembrie 1989. Și pot să spun că încă mai există pericolul unor retorsiuni dure chiar la nivel statal. „Ceea ce nu poți garanta, mai bine nu incita” se menționează într-o expresie cunoscută din lumea profesioniștilor în informații. Mă refer la faptul că România și Iugoslavia au fost singurele state negarantate din perioada respectivă pentru că, dacă nu înțelegem ce s-a întâmplat cu Polonia, cu Cehoslovacia, cu Ungaria, după 1989, de unde și cine le-a asistat succesele, înseamnă că nu mai înțelegem nimic.

Iar, pentru a înțelege mai bine, at trebui să revenim la prevederile înțelegerii de la Yalta, în care zonele de influență au fost clar stabilite și prestabilite. Nu cred că ar fi o dezvăluire aici, dacă mă voi referi și numai la relaționările speciale și militare dintre Moscova, Varșovia, Praga, Budapesta, menținute la un nivel special de colaborare, până târziu și chiar și după ce statele respective au intrat în NATO, relațiile cu Federația Rusă continuând să se mențină în zona priorităților.

Am trăit momente și situații de o duritate incredibilă, în care mi se vorbea despre faptul că România ar fi dependentă încă de Rusia, chiar de către un personaj care era șef de serviciu într-o țară vecină și care își făcuse studiile de profesionist la Moscova. Poți să îți faci studiile oriunde și să rămâi ce ești tu și să servești patria ta, până la urmă, dar s-a dovedit și după aceea, pe parcursul anilor, că mulți dintre aceștia nu au procedat astfel. Va trebui să spunem o dată, foarte clar, că anul 1989 a reprezentat fundalul marilor aranjamente. Aș putea spune că izolarea în care s-a aflat România, devenită obiect al schimbărilor, a situat-o în cea mai dificilă poziție internațională, având doar conexii individuale și acelea în zone care erau deja depășite în raporturile relaționale intervenite, foarte recent, cu țările Tratatului de la Varșovia și în cadrele acestora. România nu a putut să reacționeze cu adaptări rapide la provocările timpului.

Așa se explică și dificultățile generate de personaje gen Militaru, Bârlădeanu, Apostol, Radu Nicolae, care nu aveau nici o percepere la nivelul lui Gorbaciov sau în anturajul care conducea schimbarea, putând să invoce doar relații cu cei care fuseseră la putere pe vremea lui Brejnev și a altora de dinaintea acestora, aflați în contradicție cu conceptele care se exprimau de noul val reformator. Deci, și din acest punct de vedere, noi ne-am aflat pe o mare super învolburată, posedând doar câteva sărmane „butoaie cu ulei” la nivelul receptaculilor și concretizatorilor de influențe, care ar fi putut să ne ofere condiții pentru a trece mai ușor peste valul tuturor desființărilor și destructurărilor. Inclusiv ale acelora care vizau integritatea statului român.

F.P.: Domnule general, acum să facem o trecere înspre cartea pe care ați publicat-o în 2009, În umbra marelui Hidalgo, și să ne spuneți ce a adus ea nou pentru cititorii din România.

I.T.: E un fel de carte de conștiință. La o anumită vârstă simți nevoia aceasta. S-a vorbit de atâtea fizionomii ale imaginii lui Talpeș, încât nu poți să nu trăiești și blocaje de percepere când te gândești că pot exista zeci de mii de oameni care să-și imagineze fie că ești agent Mossad, sau agent american, ba că ești GRU, că poți fi chiar bandit sau hoț.

Mi-a plăcut să le răspund tuturor că istoria m-a pus în situația de a fi agent al României. Am fost agent încă din perioada când mă străduiam să promovez adevărul istoric, înainte de 1989, sesizând că istoriografia era un domeniu în care se căutau a fi activate imagini false despre istoria țării mele și despre șansele poporului român de a răspunde provocărilor timpului. Dacă ar fi și numai să mă refer la momentul Congresului mondial de istorie de la Stuttgart, din 1985, când mi s-a comunicat că „România fusese vândută” și că urma a fi distrusă (tot pentru că eram considerat un istoric patriot am fost ales ca mesager) am prezentat un raport detaliat generalului Ilie Ceaușescu, care era unul dintre adjuncții ministrului apărării și frate al lui Nicolae Ceaușescu. Povestesc în carte despre ce a fost vorba; mi s-a spus, după o lună, că e în ordine, dar să nu mai vorbesc cu nimeni despre chestiunea aceea. Normal că am rămas surprins, pentru că, pentru mine, condiția patriei nu se lega de comunism, iar acolo nu mi se spusese că o să fie răsturnat comunismul. Nu aveam absolut nicio relație cu nivelul ideologic, considerat de unii a fi chiar condiția existenței unei Românii independente. Dacă mi s-ar fi spus că regimul comunist era terminat, aș fi înțeles altcumva, sau poate nici n-aș fi comunicat, dar când mi s-a spus că România va fi divizată, vândută la mezat, vă rog credeți-mă că pentru mine a fost un argument suplimentar pentru a mă comporta așa cum am făcut-o în anii care au urmat.

Am auzit tot felul de exprimări în materie de patriotism sau naționalism, în acest program de demantelare a vechilor valori. Astăzi, dacă cineva zice că ai sentimente naționale este ca și cum ai fi criminal. A fi național nu înseamnă să îi refuzi pe „ceilalți” pentru a-și promova și susține interesele poporului din care faci parte, ci să te dedici și să lupți pentru asigurarea unor condiții și șanse egale. Nu am întâlnit francezi să nu facă așa ceva; nu am văzut la germani, nu am sesizat la americani, deși ei reprezintă pe inițaitorii experimentul fabulos al globalizării, să nu susțină interesele naționale, securitatea națională. Chiar și cele mai recente declarații ale doamnei Merkel sau ale domnului Sarkozy spun foarte clar că va trebui să ținem cont de caracteristicile și identitatea fiecărui popor și stat încă mult timp.

Nu pot, în acest context, să nu îmi amintesc o declarație a domnului Kohl, care cancelar fiind încă, a declarat, la un an de la „căderea zidului”, că unificarea celor două Germanii „nu aparține generației actuale”. Aveam senzația unei intoxicări perfide menită să-i liniștească pe sovietici, eu neștiind la data aceea că aranjamentul era deja făcut dinainte de a se dărâma zidul. Și îmi spuneam că mă aflu într-o lume nu numai perfidă ci și contradictorie, gândindu-mă la faptul că noi ne găseam deja pe străzi strigând – „Podul de flori; Basarabia inima noastră” – în timp ce germanii, cu tacâmurile toate pe masă, dacă pot spune așa, cu zidul dărâmat și cu toate mijloacele financiare pregătite, lăsau problemele de prestigiu în rezolvarea generațiilor viitoare. Era diferența între marea politică promovată de Germania și cea a impulsului sentimental izvorâtă din colbul străzilor infestate „democratic” de jucători profesioniști. Se promova, astfel, o stare de continuă răzvrătire împotriva tuturor înțelegerilor internaționale, imaginea unei Românii incapabil de a fi administrată, guvernată, a unei geografii politice otrăvite, asupra căreia trebuie să se intervină decisiv din afară pentru a se liniști lucrurile și a se intra, în sfârșit, în prevederile programelor convenite.

F.P.: Vreau să vă întreb, domnule general, dacă o parte din experiența dumneavoastră ca director al Serviciului de Informații Externe se regăsește și în acest volum.

I.T.: Aș putea spune că într-o măsură chiar foarte mare, întrucât mi-a permis să acced la informații fără de care mi-ar fi fost, poate, imposibil să cunosc logica unor mecanisme de putere sau a unor jocuri derulate în „spatele cortinei”, declarațiile publice, cotidiene având doar menirea de a acoperi adevăratele obiective și interese. Desigur, când spun asta, mă refer la jocurile majore nu și la acelea generate de preocupările unor administrații dedicate rezolvării problemelor zilnice. Deși, dacă ar fi să fim atât de serioși cât ne cer îndatoririle zilnice ale unei guvernări chemată să rezolve problematica unei țări angajată într-o tranziție a cărei agendă constă în protejarea intereselor unui popor intrat în „tentațiile” și „menghina” globalizării, aș considera că doar inamicii și iresponsabilii pot să creadă în virtuțile „deschiderii” renunțând la mijloacele proprii de protecție. Doar cei săraci cu duhul mai pot crede în bunele intenții într-o lume în care puterea și interesele reprezintă singurele condiții și determinări în jocul șanselor. Și – mă întreb nu de puține ori – cum de s-a întâmplat ca poporul nostru să beneficieze din plin și de săraci cu duhul și de atâția doritori întru topirea identităților.

Aș putea spune că „În umbra marelui Hidalgo” a fost scrisă ca un răspuns la o provocare generată de o emisiune televizată în care moderatorul, domnul Horia Alexandrescu, a ajuns să-mi lanseze provocarea unui volum de interviuri. Cum nu mă pot desprinde de condiția de istoric, am completat răspunsurile directe cu perceperile și experiențele funcțiilor și demnităților de după 1989, pentru ca, în final, să le supun confruntării cu perceperile altor implicați, în special din străinătate, relevate atât în materiale arhivistice, ca și în lucrările istorice publicate între timp. Spre exemplu, în capitolul în care vorbesc despre conferința de la Potsdam, dedicată comemorării a o sută de ani de la moartea lui Karl Marx, am jucat rolul de carne de tun printre miniștrii apărării din statele Tratatului de la Varșovia, eu fiind doar un istoric, cercetător științific, fără nicio abilitare politică.

Ori, în pofida rolului ce-mi fusese desemnat, organizatorii s-au purtat ca și cum reprezentam conducerea Ministerului Apărării Naționale al României. Știam că din partea României s-a decis să fie trimis un istoric, fără relevanță politică, deoarece organizatorii anunțaseră că la terminarea conferinței urma să fie adoptată o declarație comună, menită să evidențieze atașamentul participanților, inclusiv al țărilor pe care le reprezentau, la principiile doctrinei Brejnev. Or, România era reprezentată de un căpitan, pe deasupra și istoric. Râsul lumii, vorba unui coleg preocupat de reacția „celorlalte” delegații. Pe fond și de fapt, nici înalții reprezen-tanți ai țărilor Tratatului de la Varșovia nu s-au făcut că nu sesizează poziția Bucureștiului, renunțând la declarația finală preconizată. Mai târziu, aveam să înțeleg că cei care mi-au decis participarea la Potsdam au luat în considerație nu doar nivelul scăzut în care trebuia să fie reprezentată România ci și faptul că făceam parte dintre personajele devotate șansei unei țări independente, cunoscând în mare măsură și bucătăria confruntării internaționale. Și… mai dețineam și instrumentele unei abordări istorice, care să-mi permită angajarea problemelor sensibile. În ceea ce privește tupeul, era la nivelul așteptărilor, chiar deasupra lor, considerând fiind convins chiar – la acea dată, că doar argumentele puteau să reprezinte baza oricărei decizii.

F.P.: Se poate spune că ați participat la o întâlnire de maximă importanță din postura de tânăr patriot …

I.T.: Eu nu mi-am imaginat niciodată că m-aș fi aflat în ipostaza de tânăr patriot și vă spun de ce. Pentru că eram convins, la acea dată, că toți care purtam uniforma o făceam pentru a ne afla între primii chemați în slujirea și apărarea țării. Surpriza am trăit-o, aproape la cote de nebănuit pentru mine însumi, pe parcursul evenimentelor din decembrie 1989, când am văzut că, în pofida dezastrului evident, Ceaușescu și ai lui nu concepeau să renunțe la putere, iar inamicii lor interni erau gata să distrugă toate instrumentele și mecanismele de putere. Nu pot spune că aș fi avut o părere bună despre practicile Securității, considerând că rolul jucat de acea instituție, în perioada instaurării regimului de dictatură revoluționară a fost de-a dreptul tragic. Speram, însă, în pofida unor excese de comportament, că se produseseră schimbări serioase în planul situării instituției respective ca instrument de protecție a statului, în primul rând. Din nefericire, mi-a fost dat să trăiesc în acele evenimente fierbinți efectele tragice ale unui cerc vicios generat de secretomania specifică tuturor regimurilor dictatoriale, ca și de efectele perverse ale unei propagande în care, înainte de declanșarea evenimentelor, părea a nu mai crede nimeni.

Aș putea spune că pe fondul acelor intoxicări fantastice, când ni se dădeau spre consum imaginile trucate, ale unor victime făcute de reprezen-tanții criminali ai securității s-au translatat imaginile din memo-ria colectivă a anilor 50, 60, în trăirile și perceperile cotidiene, producându-se astfel una dintre cele mai perfide manipulări și intoxicări din existența modernă a românilor.

De la acele momente tragice și penibile, consumate în decembrie 1989 și până astăzi, nu facem decât să abordăm tangențial problematica, prin prisma și la presiunile unor grupuri de interese, fără să cerceteze cineva, în conformitate cu legislația internațională și națională, acele momente specifice stărilor de necesitate și război.

Nu pot să nu mă întreb, astăzi, la 21 de ani și mai bine de la evenimente – dacă tot rămânem prizonierii nevoii de stabilire a „răspunderilor” pentru evenimentele din decembrie 1989 -, de ce nu le extindem și asupra altor momente din istoria noastră apropiată, când nu comuniștii s-au aflat la putere. Vă dați seama ce a însemnat tematica „răspunderii” în anii 1945-1948, după ce muriseră aproape un milion de români, atâtea familii îndoliate dintr-un război dificil de explicat prin prisma celui învins. Cum se poate ca, astăzi, să nu îți mai amintești de faptul că după cel de-al doilea război mondial, România era o țară distrusă, devastată, să nu îți mai amintești cât din populația României era analfabetă, să nu percepi situația tragică și să vorbești despre o lume a belșugului în perioada interbelică… și s-o continuăm tot așa cu ardoare revoluționară demnă de o cauză mai bună, fără să sesizăm adiționarea noilor răspunderi. Sau… o facem din dorința de a reveni la acele stări?

E impardonabil. E criminal să abordezi istoria cu astfel de fetișuri imagistice, fără să îți amintești că în 1945 – 1947 se murea de foame în România și atunci să spui că doar șenilele tancurilor sovietice au făcut translatarea spre o formulă dictatorial-comunistă. Tancurile au fost importante, chiar decisive, dar, să nu constați nici astăzi, că o mare parte din populația României, e adevărat nu cea mai conștientă, însă cea mai opresată și dezavantajată, a putut să fie atrasă de promisiunile întru egalitate socială și șansa educațională!

Cine își imagina, după cel de-al doilea război mondial, că la 45 de ani de la tragicele evenimente, situația se va schimba așa cum s-a schimbat în 1989 și în modul în care s-a făcut? De ce fac acest excurs? Pentru că mi se pare grav să învinovățești o lume întreagă și să o faci în toate felurile, o lume care de fapt nu a avut de ales, nu a avut nici altă șansă și să nu înțelegi că totul a venit dintr-un raport generat de un context geostrategic în care am făcut, din nou, parte reprezentând unul din compromisurile ce au stat la baza înțelegerilor dintre cei mari.

F.P.: Când ați scris cartea ce v-ați dorit să schimbe ea?

I.T.: Cartea a fost o reacție intempestivă. Eram într-o dezbatere cu domnul Horia Alexandrescu, într-o emisiune televizată, așa cum am mai spus, și enervându-mă în fața unui „truism” vehiculat printre analiștii televiziunilor noastre libere, chiar și față de proprietarii care îi plătesc, replicându-i „domnule, încep să înnebunesc când aud că și dumneavoastră spuneți așa ceva, chiar în emisiune.” Replica a fost mai mult decât firească: „Domnule Talpeș, nu ne mai învinovățiți. Nu noi trebuie să știm despre ce este vorba. Dumneavoastră ați fost printre ele, de ce nu le spuneți?” Ieșind de la emisiune, n-am putut să rezist jocului unui „presar” cu experiență, care mi-a propus să facem o carte. Am acceptat. În douăsprezece interviuri am făcut această carte, efectiv în douăsprezece zile.

Acum mă aflu în fața unei mari provocări. Mi-am dat seama că a continua pe această formulă ar fi o greșeală pentru că nu aș face altceva decât să continui o politică între apă și foc, turnând din stingător benzină. Sunt convins că ne aflăm cu toții și mai ales eu în faza în care ar trebui să trecem peste momentul confruntărilor ideologice sau ale grupurilor de interese și să abordăm problematica anului 1989, nu doar prin prisma manifestărilor organizate și desfășurate, ci să ne angajăm în cercetarea și cunoașterea inițiatorilor și intereselor pe care le reprezentau, ca și mai ales a factorilor determinativi, istorici. Dacă vom continua să rămânem cantonați, să jucăm în preceptele informațiilor cotidiene, nu vom reuși niciodată să înțelegem de unde apar abordările și provocările la care trebuie să facem față, adversitățile și șansele dezvoltării într-o Europă și chiar într-o lume tot mai organizată pe criterii de adversitate și prietenie, clar conturate și generate prin evoluții comune, istorice.

S-a sesizat, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea că suntem într-o mare slavă și la marginea lumii catolice. Toți o cităm fără să înțelegem ce înseamnă această chestiune sau fără să intrăm în detalii, capabile să ne ofere și explicații, dacă refuzăm a crede informațiile istorice.

Este evident că am întâlnit, după 1989, relații foarte strânse între Cehia, Slovacia, Ungaria și Polonia, într-o anumită măsură, chiar și Bulgaria. Numai noi eram în altceva, numai noi suntem altceva în această lume. Suntem altceva pentru că refuzăm să înțelegem sensul determinărilor istorice în logica noilor politici mondiale.

Uitați-vă la statele subiecte de drept internațional, adică recunoscute în jocurile politico-strategice ale timpului, ale tuturor timpurilor care au urmat, le veți găsi pe harta Europei de la anul 1000, toate revendicându-se pe coordonatele moștenirii romano-apostolice, în occident și centrul continentului, pe recunoaștere de esență și mentalitate catolică sau, în Balcani și Est, pe formulă bizantino-ortodoxă. Desigur că au mai fost generate și acomodările impuse de otomani, fără a determina, însă, mutații perceptibile în memoria istorică, cu excepția Bosniei, contrabalansată de Herțegovina sa a Kosovo-ului care mai generează încă dispute.

Un singur stat suveran, prezent în geografia politică europeană actuală, lipsește din cea a timpurilor istorice de dinainte de sfârșitul secolului al XIX-lea: România. La ceilalți, geografia statală a rămas moștenire a unei acceptabilități într-un drept internațional care stă și la baza actuală a statelor în Europa. Noi am devenit România abia începând cu anul 1881. Până atunci am fost Moldova, Muntenia și Transilvania, cel mult cele trei valahii, iar după 1859, Principatele Unite. Când ne-am proclamat România am trezit tot felul de reacții internaționale, tot felul de atacuri. De ce oare?

Am să vă arăt hărțile din secolele XVI-XVII și unde se afla România. Desigur, un rol important în promovarea acestui proiect a avut Școala Ardeleană, care reușise să pregătească terenul imagistic-cultural al conștiinței românești în rândurile unor cercuri largi ale populației, nu doar la nivelul cititorilor de cronici. Pentru că România este fosta Romanie, actuala Rumelie, regiunea europeană a statului turc modern, fiind până la căderea Constantinopolului centrul latin al imperiului.

Noi suntem niște moștenitori de concept latin în dezvoltare, translatând imagistic Valahiei, Moldovei și Transilvaniei, geografii statale medievale, conceptul etno-politic de România. Cei care s-au alăturat, promovând cu ardoare acest proiect au venit de la sud de Dunăre, fiind de sorginte aromână sau macedoromână.

Chiar și așa nu este ușor: Bulgaria există pe harta politico-diplomatică a Balcanilor de aproximativ 1300 de ani, Serbia de 1100 de ani, Ungaria a fost proclamată regat apostolic acum 1000 de ani, Polonia la fel. Ucraina era Rusia kieveană, doar România se înregistrează de o sută și treizeci de ani în configurația asumată de geopolitica europeană.

F.P.: Și asta e de bine sau de rău, domnule general?

I.T.: Dacă noi am fi mai inteligenți, nu ar fi nici bine, nici rău, ci ar fi normal într-o evoluție istorică care a avut determinări incredibil de complexe în spațialitatea bazinului carpatic, atât în planul unei continui schimbări a raportului de forță, cât și acela al ciocnirilor necontenite între catolicism, ortodoxism și islamism, ca și în planul markerelor de civilizație. Noi, românii, suntem profund datori unui factor extern geostrategic favorabil, Franța. Lui Napoleon al III-lea i s-a datorat războiul Crimeii, iar sprijinul nepotului lui Napoleon I a fost decisiv pentru constituirea Principatelor Unite, chiar dacă decizia a aparținut moldovenilor și muntenilor. Lumea uită că războiul Crimeei a început prin ocuparea Moldovei și a Munteniei și transformare lor în gubernii ale Imperiului rus. Am putea spune că după agonie a urmat extazul, noi ne ocupăm doar de extaz, preferând ca de fiecare dată, agoniile să le lăsăm în seama altora, deși noi am fost aceia care le-am trăit fără a capota, până la disperarea celorlalți.

În cartea În umbra marelui Hidalgo am prezentat momente care nu au fost niciodată abordate în vreo lucrarea științifică sau de memorialistică și vorbesc despre persoane aflate in ipostaze și situații diferite față de acelea în care lor le place să se prezinte. Pe un alt plan, toate situațiile și evenimentele pe care le-am trăit și le-am confruntat cu documentația informativă predeterminantă sau pe care au generat-o, le-am supus contextualității istorice, raportându-le liniilor majore ale evoluțiilor geostrategice.

F.P.: Mi-ați spus că doriți să răspundeți unui articol din revista “Vitralii” care aparține A.C.M.R.R. din Serviciul Român de Informații, referitor la carte, deși eu zic că pe sistemul Hustler, atunci când te atacă cineva îți face reclamă și mai mare …

I.T.: Nu m-ar fi deranjat cu nimic această chestiune, cu atât mai mult cu cât, în zona științifică de unde vin eu, critica este întotdeauna binevenită, nu numai pentru că oferă și o altă perspectivă, ci și pentru că îți dă șansa de a te controla și reargumenta. Dar, dacă ați văzut și citit materialele respective, atunci nu cred că n-ați observat și tentația unui joc penibil. Astfel, pentru a mi se demonstra lacunele și scăpările științifice, se invocă faptul că aș fi confundat Kölnul cu Bonnul, când am vorbit despre ambasada română din Republica Federală Germania. În loc să mi se demonstreze că informațiile pe care le-am furnizat circuitului științific ar fi false sau contradictorii, condiție ce i-ar fi permis invectivele și aserțiunile, autorul articolului, domnul Paul Carpen, se referă la „scăpările” mele.

Cui îi mai folosește astăzi, în România, să continue penibila epopee de eliberator a lui Pacepa. Chiar și după ce acesta a recunoscut dependența sa de KGB. Trebuie, pentru numele lui Dumnezeu, să ne detașăm și noi de faza propagandistică a proiectului, care a generat evenimentele anului 1989. Noi continuăm de parcă n-am știi că fuga lui Pacepa și actele sale au făcut parte dintr-un plan de infiltrare, intoxicare și discreditare.

În 1978, pe fondul fazei paroxistice a disputelor dintre Brejnev și Ceaușescu, pionul sovietic Pacepa a fost direcționat spre Occident așa-zisa cea mai mare defecțiune din sistemul de informații a Tratatului de la Varșovia – care avea menirea să demonstreze că cel mai mare pericol pentru Occident și NATO era România. Și asta ar fi avut o logică dacă s-ar fi oprit la momentul 1989, care a consemnat voința comună a celor două „tratate”. Mă refer la NATO și la Tratatul de la Varșovia. Dar, după cum știți, personajul a continuat cu și mai mare încrâncenare, dorind a demonstra că România aparținea unei alte lumi decât acelei la care se revendica. Noi, românii, am ajuns să fim în anii 90 simbolistica și imaginea răului suprem. Noi eram, promovați să acoperim memoria dezastrelor produse de bolșevism și de fascism, iar Ceaușescu întruchipa o simbioză malefică a lui Dracula, Hitler și Stalin, la un loc. Cine ne-au fost prietenii care ne-au ajutat atât de mult pentru a reuși să ne situăm în topul tuturor dizgrațiilor umanității, într-o identitate ce ar fi trebuit lichidată sau… oricum transformată în mod destructurant? Pentru că, să mai credem, și astăzi, că era vizat doar Ceaușescu și cei care îl susțineau ar însemna să fim condamnați iremediabil.

Și, dacă vă uitați în jur, prin toate paginile sau coloanele tuturor mijloacelor de expresie și comunicare, nu poți să nu te întrebi de unde proveneau acele persoane atât de cunoscătoare a realităților românești? Nu erau oameni veniți de la plug, ca să le dai acea circumstanță a necunoașterii profunde a acelora care nu știu despre ce era vorba. Majoritatea dintre ei aveau pretenții intelectuale, „profesioniști ai culturii” agresați și victimizați ai Fondului Literar și ai vilelor de protocol și nu poți să îți imaginezi că asemenea oameni nu știau că va veni și vremea ca adevărul asupra unor astfel de momente să se afle. Să nu se fi reușit, încă, concretizarea întregului program? Eu nu știu, dar vă întreb pe voi că sunteți mai tineri și mai ales pentru faptul că ce va urma vă privește în primul rând pe voi.

F.P.: Faptul că ne apropiem de sfârșit, domnule general, mă face să vă pun și întrebarea legată de ceea ce urmează să realizați, cu ce o să ne surprindeți în viitor.

I.T.: Nu cred să fie mulți aceia care se așteaptă să le fac vreo surpriză. Cred că cei mai mulți știu care sunt regulile jocului și ce înseamnă să le încalci, impunându-le pe ale tale. Deocamdată, mă simt obligat să spun niște lucruri pe care alții nu mai vor să și le amintească, ba chiar refuză să o facă, însușindu-și toate aberațiile spuse la adresa României. De ce oare, sunt prezentate și dezbătute numai acele momente sau situații cu repercusiuni negative asupra imaginii României și asupra șanselor țării noastre de a fi considerată un partener loial și credibil?

Uitați, vă voi prezenta o problemă pe care nu pot să nu o menționez, pentru că tot m-am referit la materiale publicate în Vitralii. Este vorba de o declarație a fostului director al Serviciului Român de Informații, domnul Virgil Măgureanu, în care spunea că Ioan Talpeș a comunicat FBI-ului identitatea agenților români de pe teritoriul SUA doar pentru a intra în grațiile Washingtonului. Este una dintre cele mai teribile acuze care se pot aduce unui fost șef al serviciului de spionaj român. Nu se poate trece peste așa ceva nici chiar în starea de letargie în care se află sistemele noastre de protecție, sau tocmai de aceea, cu atât mai mult cu cât am mai răspuns la această alegație.
Chiar în momentele din decembrie 1989 m-am numărat printre cei care nu puteau crede toate enormitățile ce se puneau pe seama Securității și știam ce poate însemna pentru statul român anihilarea totală a mijloacelor sale de protecție. Și astăzi mă stupefiază uriașa intoxicare suferită de România și nu numai, inclusiv de opinia publică internațională, privitor la evenimentele provocate și derulate într-un scenariu și sub regia unor profesioniști consacrați.

Dacă deruta a fost firească, continuarea stărilor de confuzie și chiar accentuarea acestora chiar și acum, după douăzeci de ani, este pe cale să devină mai mult decât costisitoare. Nu doar pentru personajele implicate într-un moment sau altul, incidental sau accidental, în situații și evenimente cu implicații grave la nivelul societății românești, ci și pentru această situație în ansamblul ei. Și, asta, cu atât mai grav cu cât nici astăzi nu a fost prezentată o variantă acceptabilă din partea personajelor obligate, prin natura pozițiilor și obligațiilor pe care le aveau, să-și asume responsabilitatea dezastrelor consumate, fără a reuși să le împiedice.

Mă refer la obligații nominale, neexcluzând nici varianta că, în cele din urmă, s-a reușit maximum din ceea ce se putea, dar asta nu în primul rând datorită celor obligați până atunci să protejeze țara. Într-o atmosferă marcată nu doar de confuzie, ci și de nevoia asumării unor responsabilități, m-am implicat chiar și în demersurile cât de cât logice ale vremii, prin care s-a căutat reconstituirea unui sistem de protecție informativă a ceea ce, vrând nevrând, trebuia să devină statul român.

Nu mă număram printre persoanele care își imaginau că protecția și binefacerile urmau să ne vină din afară, mai ales că era evidentă nu numai izolarea totală în care se afla România, ci și preocupările vecinilor, nu doar cei apropiați, de a stabili criterii și principii diferite pentru România, de acelea pe care le promovau ei pentru ei, blocarea noastră considerându-se a le oferi lor șanse suplimentare.

Într-o astfel de atmosferă și cu asemenea preocupări, nu este de mirare că m-am aflat antrenat în demersurile care vizau constituirea unui serviciu de informații în măsură să răspundă provocărilor timpului, devenite ultimative. În căutările „începuturilor”, chiar domnul Virgil Măgureanu mi-a propus să fiu primul adjunct al domniei sale. Am rămas surprins, deoarece încă mai consideram că pentru o asemenea funcție trebuia să ai o pregătire specială, mai ales într-o perioadă în care „voința publică” se exprima în partituri regizate prin „vocile străzii”. Or, „cunoștințele” mele despre servicii și securitate se datorau activității de cercetător științific atras de misterele „lumii umbrelor”. Avusesem acces chiar la fonduri arhivistice speciale, care mi-au permis să am cunoștințe bogate despre organizarea și funcționarea sistemelor de informații. Problema era că datele mele se referau doar la perioada care a precedat instaurarea comunismului în România.

După ce i-am mulțumit pentru onoranta propunere, i-am spus că-mi era imposibil să mă angajez într-un demers pentru care nu am abilități, cu atât mai mult cu cât – reproduc mai mult sau mai puțin exact în termenii utilizați „dumneavoastră nu știți nimic despre cum trebuie să se lucreze într-un astfel de serviciu, iar eu habar nu am, atunci ce fel de Serviciu vom reuși să organizăm? Ar trebui să vă atrageți niște profesioniști care să gândească în termenii unui astfel de proiect de specialitate. Eu pot să-mi dau cu părerea despre lumea serviciilor, ca un cunoscător din afara acestora, fără să-mi pot imagina că pot contribui la punerea bazelor unui nou serviciu”.

Nu mică i-a fost surpriza d-lui Măgureanu când a aflat că am fost nominalizat, în luna iulie 1990, consilier prezidențial pe probleme de apărare, ordine publică și siguranță națională. Am avut continuu impresia că mă considera un concurent, deși nu putea să nu sesizeze reticența cu care eu tratam orice angajare directă în serviciile constituite cu mari dificultăți, generate de reacțiile „mass-mediei avizate întru democrație”, ca și cum se dorea organizarea unor sisteme destinate destructurărilor României. Partea simpatică a lucrurilor consta în faptul că, astfel de interese și manifestări purtate pe fondul celebrului slogan „revoluția continuă” și-a avut chiar și „pasionariile” sale autohtone. Conform conștiințelor programate și asistate ale străzii, totul și în primul rând spiritul securității trebuia distrus. Nimeni nu vorbea despre nevoile firești de protecție ale cetățeanului și statului.

Ce mă stupefia, de-a dreptul, era absența oricăror atacuri la adresa securității care participase la marile epurări, comisese mii de crime și împlinise programele de deportări a sute de mii de oameni, în numele revoluției și a dictaturii proletare. Pentru perioada neagră a celor douăzeci de ani de ocupație străină (1944 – 1964) și dezmăț revoluționar, programat pe coordonatele unor practici dictatoriale teroriste, doar referiri tangențiale. Și paradoxal toate aceste stări de comportament și acțiune, nu din partea „puterii, ci din partea „opoziției”, purtau tentația vocală a purtătorilor vremurilor bune de până în 1964.

Într-un asemenea climat, nu mică mi-a fost surpriza când am primit, într-o zi de mai 1991, vizita inopinată a domnului Roman, prim-ministru al României la acea dată, care mi-a comunicat că, împreună cu domnul Ion Iliescu, președinte la acea dată, au convenit că cel mai în măsură personaj pentru a conduce reforma și modernizarea SRI-ului eram eu. „Domnule – mi-a spus domnul Roman suntem într-o situație dificilă; nu mă înțeleg cu Măgureanu, avem tot felul de dispute. Este nevoie de o schimbare reală la nivelul SRI-ului și a sosit timpul să te angajezi în această acțiune.” I-am răspuns că mă impresionează încrederea, dar nu mă consider pregătit să răspund unei astfel de provocări, aflându-mă în afara oricărei relații cu profesioniștii instituției respective. După repetarea refuzului meu, am fost primiți de domnul Iliescu, în fața căruia mi-am repetat decizia, avertizându-l că în situația continuării presiunilor eram gata să-mi dau demisia din funcția de consilier prezidențial. Nu pentru că aveam o părere proastă despre Serviciul Român de Informații, ba încă făceam parte dintre cei care gândeau că era necesar să fie un astfel de Serviciu de protecție a României, ci pentru că nu mă consideram capabil să reformez și să conduc o astfel de instituție. Nu am fost și nici astăzi nu sunt pregătit să cred că aș fi fost mai bun decât d-nul Măgureanu, în conducerea și administrarea celei mai sensibile problematici publice a timpului. Din păcate – în primul rând publică și doar într-o măsură politică – lăsând astfel un loc mare unor jocuri și ingerințe care nu aveau nimic de-a face cu securitatea adevărată a României.

În 1992, aprilie, am acceptat, după multe insistențe, să fiu șeful Serviciului de Informații Externe. De la început, am avut surprinderea să sesizez că, deși fuseseră impuse cu mari dificultăți în viața cotidiană a României, cele două servicii erau angajate în tot felul de confruntări, practici provenite dintr-o mentalitate specific românească, dificil de a fi sesizată și la alții. Noi trăim condiția tragică de a considera că inamicul se află printre noi și nu de puține ori cu temei, nesesizând, în ruptul capului, natura, logica și condițiile infiltrărilor.

După mai multe refuzuri și fiind pus în fața unei situații dramatice, am spus că accept doar în situația în care se va înțelege că ne aflăm într-o izolare totală, iar dacă vom continua să ne comportăm și în viitor așa, nu aveam nicio șansă, urmând să fim, pur și simplu, măcinați până la destructurarea țării. Și am propus să abordăm o politică ofensivă de deschidere spre ceilalți. „Dacă mergem spre NATO, atunci să fim serioși și să trecem la abordarea directă a statelor NATO, demonstrându-le că suntem hotărâți să o facem. Pentru că, până la urmă, izolați între cele două tabere nu aveam nicio șansă de relansare fiind sufocați. Să nu înțelegi că era nevoie de o altă politică însemna să persiști într-o abordare simplistă, tragică, politica de independență a României pe care am susținut-o și eu în anii 70-80, devenind chiar hazardată. După decembrie 1989, un astfel de proiect nu mai avea nimic de-a face cu situația Românie și nu ar fi făcut nimic altceva decât să genereze o izolare internațională catastrofală, evidențiată deja de climatul „revoluționar” imprimat în dinamica străzii, controlată de alții, pe fondul unei incapacități ce părea endemică, prin absența Constituției.

Eram convins că un stat care nu are Constituție, nici măcar nu există, în absența cutumelor și tradițiilor de sistem incluse într-un „Habeas corpus act” impus regalității suverane (o mică glumă, desigur). Nu știu, nici astăzi, cum nimeni nu a observat acest lucru și nici nu vrea să-și amintească. Nu puteam nici măcar să ne raportăm la o lege fundamentală. Eram lăsați să plutim într-un mediu toxic total, bâjbâind într-o lume care își găsea tot mai evident logica, fără noi dar nu și în afara intereselor noastre.

Am primit de la început garanțiile și sprijinul direct al președintelui Iliescu. A doua zi după ce am fost nominalizat ca director al SIE, la 14 aprilie 1992, am plecat într-o vizită în Germania, apoi, după o lună, în Anglia și așa mai departe, având ca obiectiv țările NATO. Bineînțeles, peste tot am găsit o atmosferă grea, conform căreia România era vinovată de toate relele de dinainte de 1989, iar în ceea ce privea situația aflată în desfășurare, nu numai că eram corigenți la toate materiile, ci mai și dovedeam o totală incapacitate și voință de a ne adapta. Uluit, am reușit să aflu că, în noua concepție asumată la nivelul relaționărilor internaționale, nici măcar nu existase vreo confruntare între NATO și Tratatul de la Varșovia, că doar România otrăvise relațiile internaționale. Ce să mai vorbim despre furturi tehnologice, agresivități de tot felul, asasinate și provocări internaționale, în timp ce foștii aliați din Tratatul de la Varșovia erau tratați ca prieteni ce veneau dintr-o istorie și geografie culturală comune, doar noi o moșteneam pe cea balcanică-otomană, care, oricum, era greu de adaptat. Reținerile și blocajele pe care eram obligat să le constat nu veneau numai din mentalitatea interlocutorilor, ci și din coparticiparea la un program ce fusese deja convenit.

Nu pot să trec peste un moment petrecut la primul bilanț al Serviciului Român de Informații. Invitat de domnul Iliescu, la „Măgureanu, la bilanț”, am asistat într-o atmosferă rece și sumbră la prezentarea rapoartelor directorilor de departamente. Toate, fără excepție, înfățișau dimensiunile unui dezastru comparabil doar cu acela reprezentat de o țară aflată sub regim de ocupație. România se afla într-o stare de dezastru total. Nu numai demonstrațiile de pe străzi, toate în afara legii, dar așa cum se sesiza în teritoriu, peste tot eram implantați informațional de către serviciile din jur și nu numai din jur, chiar din America Latină și Asia.

Și, atunci, bineînțeles că rapoartele evidențiau această stare, marcându-i evidențierile, toți „oaspeții noștri”, indiferent cui aparțineau, deveniți în majoritate profesori de democrație – se comportau ca niște inamici, fiind de neimaginat vreo retorsiune proprie în condițiile absenței unui cadru legal asumat. Într-un final, de-a dreptul înghețat, domnul Măgureanu l-a rugat pe președinte să-și spună punctul de vedere. Reacția a fost pe potrivă: „Păi, la ce s-a spus, ce aș putea spune eu? E rău dacă e așa. Nu știu ce vom face.” După o tăcere prelungită, l-am rugat să-mi aprobe să-mi spun și eu punctul de vedere.

„Din materialele prezentate aici am îndrăznit eu – rezultă că nu avem absolut nicio relație cu nimeni și nu numai că nu avem nicio relație, ci toți sunt peste noi și încearcă să ne pună în situații cât mai dificile. Păi, dacă e așa, cum credeți că vom rezista? Pentru că, de bine, de rău, Ceaușescu avea o frontieră pe care o controla. Noi nici măcar nu avem frontieră, ce să mai vorbim de mijloace de contracarare. … Tratându-i cu adversitatea specifică „lumii umbrelor” nu ne facem decât rău. Dacă ce se întâmplă la noi s-ar petrece la alții, noi cum am proceda? Am fi trimis și noi, să vedem ce se întâmplă acolo, ce își doresc, cum putem să ne promovăm interesele? Dacă mă uit cu atenție, nu știu ce ar putea să aibă italienii, spaniolii, francezii sau germanii împotriva noastră (mă aflam încă în faza unor perceperi umanitariste)? Nu putem să continuăm politica românului cu șapte inimi în pieptul de aramă. Trebuie să ne adaptăm la condițiile dezastruoase în care ne aflăm și să găsim căi de acomodare și deschidere. Altfel, suntem cu toții nebuni care se sinucid și nici n-ar fi asta o tragedie, dar vom provoca noi distrugerea statului ceea ce ar fi mai mult decât lamentabil pentru că nu noi l-am construit.

Eu cred că, de acum înainte, trebuie să se facă un program de deschidere spre cei care ne „calcă”; îi știm cine sunt, îi „agățăm” pe stradă, nu pentru a le spune să plece, ci să le spunem … domnule, știm cine sunteți, hai să discutăm, hai să vedem despre ce e vorba, de ce crezi că noi chiar suntem inamicii voștri. Vrem să avem relații de colaborare și cooperare.” De atunci și până astăzi, n-am înțeles și nici nu cred că voi pricepe vreodată de ce ne-au tratat atât de mult timp ca și cum le-am fi fost inamici, deși nu doream decât să ne protejăm țara și încă mai păstrez senzația rece a sloiului de gheață care îmi însoțea tentațiile de a găsi soluții unor situații terifiante, mai mult prin inconștiența coparticipanților autohtoni.

Depășind faza conotațiilor și considerațiilor, mă voi referi în continuare la un moment care văd că face epocă în „Vitralii”, cel al „dosarelor date de Talpeș americanilor”, după expresia domnului Măgureanu. Când auzi așa ceva din gura unui om care a fost șeful SRI, timp de șase ani, iar cel acuzat a fost șeful SIE, timp de cinci ani plus încă șase ani consilier al președintelui pe probleme de apărare și securitate națională, membru al CSAT și o vezi preluată cu insistență de revista pensionarilor SRI, „Vitralii”, cu „aprecieri” transformate în formule vitupirante, devenite truisme, nu poți să nu sesizezi că se încearcă un joc murdar peste dezmințirile repetate pe care le-a făcut.

Astfel, tocmai acei care ar trebui să fie percepuți a se afla la vârsta maturității depline se pretează la practici de tristă amintire, „securiste”, intoxicând nu numai imaginea unei persoane, ci și mediul de percepere a unor mutații esențiale, petrecute în poziționarea geostrategică a țării.

În luna martie 1993, după mai multe demersuri și contacte la diverse niveluri, am fost invitat în SUA pentru a purta discuții asupra relațiilor dintre cele două țări, în planul serviciilor de informații. Sesizasem, în urma mai multor reacții curioase ale reprezentantului FBI la București, domnul Nicholson, că mesajele mele erau nu numai prost înțelese, ci chiar distorsionate. În disperare de cauză am apelat la ambasadorul american la București, pe care l-am rugat să informeze și el Washingtonul. Nici nu puteam să-mi imaginez, la acea dată, că Nicholson era racolat de serviciile speciale rusești. Se pare că insistențele mele l-au convins pe domnul ambasador care, după experiența diplomatică avută în Polonia, era dispus să sprijine și eforturile românești de deschidere, trecând peste barajul mediatic la care eram supuși.

Astfel, mai mult prin bune oficii semioficiale, am reușit să obțin o „programare” la Washington, nivelul contactelor urmând să fie stabilit în raport de interesul pe care urmam să-l stârnesc. Un moment era clar stabilit, cel al conferinței cu titlul „Civilizarea securității române”, pe care urma să o expun în fața presei. Se pare că întâlnirile programate (FBI, CIA, Departamentul de Stat), ca și conferința de presă a depășit așteptările, făcându-mi-se onoarea de a fi primit, pentru concluzii, de chiar șeful FBI-ului.

Am ajuns astfel în fața unei personalități impozante, afabilă, chir amabilă, dispusă nu numai să discute, ci și să afle, vorbindu-mi în cei mai direcți termeni despre mult disputata problemă, în acea perioadă, a „fantomelor” românești de pe teritoriul SUA. Direct, și fără alte discuții, mi-a spus că pentru a trece la negocieri și stabilirea de relații de colaborare, trebuia să predăm listele cu ofițerii acoperiți de pe teritoriul SUA, așa cum deja au făcut – eram sigur – Polonia, Ungaria și Cehia. I-am răspuns că „nu am nicio îndoială în ceea ce privește comportamentul celor trei țări, deoarece nu făceau decât să transfere niște informații din arhivele speciale (calculatorul de la Praga) ale Tratatului de la Varșovia, noului viitor aliat, SUA. Or, în ceea ce privea România, oamenii noștri nu au mai fost incluși în programele și acțiunile Tratatului de la Varșovia, începând cu anul 1971 și nu aveam, încă, nicio promisiune, nu mai vorbesc de garanțiile deja acordate conducerilor de la Varșovia, Praga și Budapesta.

Am informat, din nou, că România a întrerupt orice acțiune informativă pe teritoriul țărilor NATO și, în special, al SUA, urmând ca cei „acoperiți – fantomele” să fie retrași în cadrul unui program deja angajat. Oricum, nu puteam să predau asemenea persoane, fără nicio garanție, cu atât mai mult cu cât România își dorea să devină un aliat fidel și real al SUA, într-o alianță adevărată, bazată pe prietenie și încredere.

Replica a fost directă și fără prea multe menajamente.

„Nu. Va trebui să acceptați și dvs. ce s-a convenit cu celelalte țări, cu care am stabilit să intrăm în relații de colaborare”.
Ajunși într-un moment de blocaj total al discuțiilor, având și perspectiva unei variante greu de acceptat, i-am spus interlocutorului că, pentru mine personal, o astfel de variantă era imposibilă, cu atât mai mult cu cât sunt de formație istoric.

Reacția l-a surprins total.

„Bine domnule, ești istoric, dar acum ești ce ești. Nu poți să refuzi să iei o decizie de mare importanță pentru țara dumitale doar pentru că ești istoric.” „Cum nu i-am răspuns – dacă dumneata îmi impui o astfel de condiție, refuzând-mi orice perspectivă de colaborare, ceea ce înseamnă că mă tratezi ca pe un inamic, fără nicio perspectivă, distrugându-mi și ultima dintre armele pe care România le mai are astăzi – încrederea. Situația țării mele este disperată, economia la pământ, iar din punct de vedere social ne aflăm într-o bulversare greu de imaginat, pe fondul unei izolări internaționale nu doar amenințătoare, ci și devastator de presantă. Dacă ai dori real să ne oferi o șansă, ai începe prin acceptarea colaborării între cele două țări și servicii, situație în care „oamenii noștri” ți-ar deveni automat colaboratori. În situația în care eu accept să-i predau, iar dumneata nu vei putea sau nu vei voi să vii în întâmpinarea propunerilor noastre de colaborare, eu nu voi mai avea nici șansa unui stat care își asumă dreptul de a se apăra. La propunerea dvs. de predare necondiționată, eu vă ofer viitori colaboratori, iar dvs. îi doriți prizonieri, obligându-mă să renunț la dreptul la apărare.

„Ca istoric, știu că peste 30-40 de ani, discuțiile noastre, ca și actele pe care le vom conveni, vor deveni publice. Nu am încă nepoți, dar sper că voi avea. Cum aș putea să le las o astfel de moștenire, indiferent care ar fi condiționările determinante. Bunicul lor, adică eu, voi fi considerat trădătorul care nu și-a apărat subordonații. Eu nu pot să-mi asum o astfel de responsabilitate, așa că mâine îmi voi prezenta demisia. După cum știți, domnul Ion Iliescu, președintele României se află la Washington și este în măsură să decidă asupra situației. În cazul în care va decide să accepte propunerea dvs., eu voi demisiona pe loc.

Această poziție este adoptată de mine – am încheiat eu – un personaj care nu a avut nicio legătură cu securitatea, dar care consideră că doar asumându-ne niște criterii bazate pe dreptul statelor la apărare se pot pune bazele unor relații de încredere pentru viitor”.

Și de această dată reacția a fost promptă: și-a chemat adjuncții și m-a rugat să repet cele declarate, ceea ce am și făcut, atmosfera devenind cu fiecare cuvânt tot mai destinsă.

Apoi, adresându-se celor de față, a spus că începe să creadă că a greșit cerând o „predare totală”, fără a ține cont de faptul că discuțiile se purtau cu viitori aliați: „El are dreptate, dacă vrem să fim aliați și vrem să fim împreună, de ce ne mai cramponăm de niște chestii din astea? Trebuie să găsim compromisuri cu respectarea legilor fiecărei țări”.

După câteva aprecieri măgulitoare la adresa mea, mi-a cerut să le prezint propunerile mele.

Le-am spus că, în conformitate cu regulamentele românești, eu, ca șef al Serviciului am dreptul să-i retrag în termen de șase luni, iar „fantomele” au obligația să revină în țară, în condițiile convenite la plecare. Deci, aveam nevoie de șase luni. În situația că va exista cineva care să refuze executarea ordinului, urma să-i predau toate datele pe care le cunoșteam despre persoana aflată în stare de insubordonare.

Spre surpriza mea totală chiar provocator mi-a spus că partea americană, pentru a-mi sprijini demersurile, ne acordă un an până la rezolvarea situației.

Și astăzi îmi amintesc privirile care mă fixau, ușor șăgalnic, când mi s-a prelungit termenul „socotelilor”.

A doua zi, la micul dejun organizat la hotelul unde se afla președintele Iliescu și unde a participat și șeful FBI-ului, au fost repetate înțelegerile convenite. Totul într-o atmosferă plină de speranțe. Întorși la București, am trecut imediat la declanșarea procedurilor care trebuiau să aducă „fantomele” acasă.

Și acum îmi amintesc insomniile care mă bântuiau la gândul că aveam mari dificultăți în rezolvarea obligațiilor materiale față de „fantomele” ce urmau să fie repatriate.

La încheierea termenului stabilit adică un an – , în pofida repetatelor apeluri adresate conform regulamentelor în vigoare, am trăit condiția unui comandant părăsit de trupe. Cu o singură excepție, și aceea utilizată de viitorii noștri aliați ca momeală în vederea consemnării comportamentului nostru, ceilalți adică „fantomele” noastre – se aflau cu toții în stare de dezertare, refuzând executarea ordinelor date în conformitate cu obligațiile pe care le-am asumat de bună voie și nesiliți de nimeni.

În astfel de condiții după ce am prezentat situația președintelui, am plecat la Washington cu lista incriminată. Este de prisos să mai spun că m-am aflat într-o ipostază pe cât de penibilă, pe atât de confortabilă.

Aveam cea mai concretă și directă dovadă că „fantomele” noastre se aflau de mult timp sub control direct american.

Întregul joc făcut până la acea dată și din nefericire, nu a încetat nici din acel moment a creat dificultăți uriașe demersurilor românești vizând scoaterea țării din izolarea dezastruoasă în care se afla. Pot spune, fără teama de a greși, că dezertorii noștri au contribuit la discreditarea noului curs pe care se angajase țara și sistemele sale de protecție, negociindu-și astfel propriile șanse. Ar fi incorect să-i condamnăm prea mult pentru soluțiile de dezertare adoptate, uitând întregul spectacol al atacării și devoalării arhivelor. Dacă domnul Măgureanu și alți parteneri întru credință și moralitate trăiesc încă îndoieli asupra celor spuse aici de mine, prezentate în mod repetat și cu alte ocazii, Serviciul de Informații Externe posedă materialele probatorii, iar domnul Ion Iliescu poate să confirme cele declarate. Sunt sigur.

Ar fi de prisos să mai insist asupra faptului că atunci când am vrut să prezint lista cu ofițerii care refuzaseră să execute ordinul „Centralei”, partea americană nu a mai dorit să o primească.

Refuzul a fost însoțit de declarația: „Nu. Nu avem nevoie. Suntem siguri că aveți toate motivele pentru a vă respecta obligațiile asumate.”

De ce mai sunt rostite încă asemenea acuzații și imprecații la adresa lui Ioan Talpeș? Într-adevăr, rămâne o întrebare la care va trebui să se dea și un răspuns acceptabil.

Ar fi prea frumos ca „novicele” Ioan Talpeș să reușească deschiderea și încheierea relațiilor de prietenie și colaborare cu toate serviciile NATO, fără să primească și felicitările cuvenite.

Oricum, primesc cu o mare plăcere toate felicitările de genul celor prezentate în „Vitralii” și sunt gata să le răspund.

Mulțumesc revistei dvs. pentru eleganța oportunității de a mă exprima în fața unor cititori avizați, fiind gata să particip la orice discuție organizată în vederea stabilirii „trădărilor” și „trădătorilor”, inclusiv a acelora de grup sau gașcă.

Asupra trădătorilor de țară … sunt convins că istoria se va pronunța, indiferent ce dorim noi, trăitorii trecători.