Drepturile şi libertăţile informaţiei

Trăim într-o societate informațională, în care producerea și consumul de informație sunt două dintre cele mai importante activităţi. Informația este recunoscută drept resursă esenţială. Noile tehnologii reprezintă fundamentul mediului informațional în care ne desfăşurăm existenţa.

În acest context putem înţelege valoarea informaţiei şi nevoia de a o proteja pentru ca aceasta să nu ajungă în mâna inamicului. Nivelul de protecţie a informațiilor este determinat de gradul de utilitate a acestora. Informaţiile constituie, de cele mai multe ori, atuul în jurul căruia se construiesc strategiile câștigătoare. Atenția trebuie îndreptată asupra diseminării fără control a informațiilor, care poate afecta interesele de securitate ale statului, ale unei organizații sau ale unei persoane fizice.

Excepția de la dreptul la informație

Conform art. 31 din Constituția României „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit, iar autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal; mijloacele de informare în masă publice şi private sunt obligate, la rândul lor, să asigure informarea corectă a opiniei publice“ (Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003).

Dreptul la informație este receptat de Constituția României din instrumentele juridice internaționale în domeniul protecției drepturilor și libertăților fundamentale. Importanța acestui drept este dovedită prin consacrarea sa în principalele instrumente internaționale din domeniu, și anume: în Convenția europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în art. 10, ca parte integrantă a libertății de exprimare, în art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Este un adevărat drept fundamental, deoarece dezvoltarea individului şi exercitarea libertăților prevăzute în Constituție presupune atât difuzarea cât şi primirea informaţiei.

Noțiunea de informație are un înțeles foarte larg și reprezintă, conform art. 15 din Legea nr.182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, „orice documente, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulație” (Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, modificată şi completată prin Legea nr. 167/2015). HG nr.353/2002 de aprobare a Standardelor NATO privind protecția informațiilor clasificate defineşte informația ca fiind „acea noțiune care poate fi comunicată în orice formă”.

Limitele accesului la informații clasificate se regăsesc chiar în Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informații publice. Deși este anterioară apariției celorlalte legi care clasifică unele documente, în mediul juridic este considerată o lege cadru pentru că face distincția între informații astfel:
– informații publice sau private – dacă sursa lor este o persoană de drept public sau privat;
– informații publicabile sau nepublicabile – dacă informațiile sunt sau nu destinate aducerii la cunoștința publicului (în categoria celor nepublicabile sunt datele cu caracter personal);
– informații de interes public sau privat – dacă informațiile sunt destinate pentru deservirea sau buna administrare, fie a treburilor publice, fie a celor de interes personal.

În aceeași ordine, în funcție de posibilitatea accesului persoanelor la informații, acestea se pot grupa în patru categorii:
– informații clasificate – nu sunt destinate publicului, sunt gestionate de un număr limitat de persoane, special autorizate, sunt protejate prin lege și poartă un marcaj special;
– informații neclasificate – informațiile care nu sunt destinate circuitului public şi sunt protejate prin măsuri interne și poartă un marcaj special;
– informații de interes public – „orice fel de informații privind activitățile sau care rezultă din activitățile unei autorități sau instituții publice” (Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, actualizată);
– informații cu privire la datele personale – orice fel de informații privind o persoană fizică și a căror utilizare trebuie să se facă cu respectarea drepturilor privind protecția vieții private.

Având în vedere statutul Constituției de lege fundamentală în stat, precum și dispozițiile art. 20 care consacră prioritatea pactelor și tratatelor internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, orice restrângere a dreptului la informație trebuie să respecte o serie de condiții.

Art. 53 din Constituție, arată că restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți poate fi dispusă „numai prin lege și doar dacă se impune, după caz, pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății și a moralei publice, a drepturilor și libertăților, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru destul de grav” (Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003). Constituția limitează, astfel, restrângerile doar la anumite situații clar definite și de o incontestabilă importanță, care implică apărarea unor valori sociale și umane, care, prin rolul lor, pot legitima asemenea măsuri.

Asigurând dreptul la informație, art. 31 privește numai informațiile de interes public, marcând astfel exact dimensiunile acestui drept. Totuși există cazuri în care informațiile sunt de interes public, dar nu sunt destinate publicării, deoarece prin aceasta nu s-ar satisface interesul public, ci dimpotrivă acesta ar fi lezat. Excepție de la principiul liberului acces la informațiile de interes public sunt informațiile clasificate ca secrete, clasificare dictată tot de către interesul public.

Informaţii clasificate

Prin Legea nr. 182/2002, informațiile clasificate sunt definite ca fiind „informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar putea produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate”. În acelaşi timp, conform HG nr. 353/2002, informația clasificată este definită ca „acea informație sau material care necesită protecție împotriva dezvăluirii neautorizate, atribuindu-i-se în acest scop o clasificare de securitate”.

Informațiile sunt clasificate secrete de stat și secrete de serviciu, în funcţie de importanța pe care o au pentru securitatea națională și de „consecințele ce s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării lor neautorizate“.

Legea nr. 182/2002 defineşte informațiile secrete de stat ca fiind „informațiile a căror divulgare poate prejudicia securitatea națională și apărarea țării”. Aceeaşi lege arată că, în funcție de importanța valorilor protejate, aceste informaţii au următoarele niveluri de secretizare prevăzute de lege: „strict secret de importanță deosebită (informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepțională securității naționale), strict secret (informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securității naționale) şi secret (informațiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securității naționale)” (Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, modificată şi completată prin Legea nr. 167/2015).

Informațiile a căror divulgare aduce prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat se clasifică secret de serviciu.

De asemenea, informațiile clasificate pot fi împărţite şi în următoarele patru categorii:
– informații naționale clasificate – informațiile de interes pentru securitatea națională care trebuie să fie protejate (art.15 din Legea nr.182/2002);
– informații NATO clasificate – informațiile clasificate elaborate de NATO sau de către un stat membru și transmise NATO, ori schimbate între statele membre/partenere;
– informații UE clasificate – orice informație și material, a căror „dezvăluire neautorizată poate aduce prejudicii de diverse grade intereselor UE, ori unuia sau mai multor state membre”, indiferent dacă aceste informații sunt emise în UE sau provin din state membre, state terțe sau organizații internaționale (Decizia Consiliului Uniunii Europene din 23 septembrie 2013 privind normele de securitate pentru protecţia informaţiilor UE clasificate);
– informații clasificate care provin de la alte state sau organizații internaționale, față de care statul român și-a asigurat, prin acorduri bilaterale, obligație de protecție (art.17 din Legea nr.182/2002).

Informaţia pentru securitate naţională

În cadrul informațiilor clasificate, o importanță deosebită o reprezintă informația pentru securitatea națională, corespunzând noțiunii de secret de stat, și în funcție de a cărei importanță, sunt atribuite grade diferite de secretizare.

Doctrina Națională a Informațiilor pentru Securitate tratează extensiv conceptul de informație pentru securitate. Aceasta este considerată a fi „un produs analitic, rezultat al activității specializate de căutare, identificare, obținere, prelucrare/procesare a datelor referitoare la disfuncții, vulnerabilități, factori de risc, amenințări, stări de pericol la adresa principiilor și normelor politico-sociale stabilite prin Constituție și menită să contribuie la menținerea stabilității interne și la consolidarea mediului internațional de securitate” (Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Editura SRI, Bucureşti 2004). Aceste necesități și interese conferă informației pentru securitate valoare de patrimoniu strategic.

Informaţia neprelucrată

În schimb, informația brută este echivalentă cu materialul neevaluat și neexploatat, de interes pentru un serviciu sau o agenție de securitate. Ea se poate prezenta sub formă de fotografii, filme, scheme, texte, mesaje video/sonore etc.

În cazul în care constrângeri de timp obligă la diseminarea sa ca atare, atunci este de dorit ca beneficiarul să fie avertizat prin menționarea faptului că are în față o informație neprelucrată, aceasta însemnând că este nevoie de o oarecare precauție în exploatare.

Valoarea acestui tip de informație este tactică. După evaluarea și prelucrarea informațiilor sau a datelor, ele pot dobândi mai multă relevanță pentru serviciul respectiv, fiind înscrise într-un context mai coerent.

Protecția informațiilor clasificate

În general, există condiții favorizante ori premise pentru pierderea, scurgerea ori deconspirarea de informații, având în vedere numărul relativ mare al celor ce le dețin, scăderea, în timp, a prudenței, mirajul obținerii de eventuale foloase necuvenite în schimbul oferirii de informații, precum și lipsa de educație cetățenească și absenţa sentimentului de apartenență la un stat.

Continuând în același registru, premise pot fi considerate și unele cauze obiective, rezultate din devalorizarea și perisabilitatea informațiilor, delimitările difuze dintre informațiile reale și cele complementare, oboseala și reacția de respingere a măsurilor severe de protecție, mentalitatea, conservatorismul și credința în infailibilitatea măsurilor globale de protecție.

În consecință, difuzarea și accesul la unele informații sunt adesea restricționate, în interesul securității naționale.

O tensiune există între nevoia legitimă de securitate și nevoia esențială de a informa. Pe de o parte, trebuie să protejăm nu numai valoarea fiecărei informații, ci și rețeaua de care depinde furnizarea de informații suplimentare, pe viitor. Pe de altă parte, informația nu mai este utilă dacă nu ne putem baza pe ea; pentru a fi valoroasă, informația trebuie să fie în mâinile celor care iau decizii, care fac planuri și execută operațiuni (inclusiv militare). Realizarea unui raport potrivit între securitatea maximă și difuzarea informațiilor este o chestiune de judecată, bazată pe analiza corectă a situației, a naturii informației, a valorii acesteia și a surselor implicate în activitatea de culegere a datelor și a informațiilor operative.

Protecția informațiilor cuprinde totalitatea acțiunilor organizatorice, informaționale și tehnice luate la nivelul instituțiilor statului în elaborarea și exploatarea documentelor, pentru apărarea secretului, asigurarea accesului autorizat și ierarhizat la date și informații, controlul informațiilor destinate mass-media, protecția fizică și criptologică a informațiilor ce se transmit etc.

Când ne referim la protejarea informaţiilor avem în vedere:
– protejarea intereselor geo-strategice naționale și ale aliaților;
– asigurarea stării de echilibru între prevederile constituționale privind dreptul la informare și dreptul la protecția informațiilor, a căror divulgare ar putea prejudicia siguranța națională;
– accesul la informațiile clasificate numai al persoanelor verificate și care au competențe în virtutea unei sarcini de serviciu;
– constituirea unor structuri specializate pentru manipularea și securitatea documentelor secrete;
– stabilirea unui cadru juridic adecvat, adaptat standardelor NATO în materie de securitate;
– instituirea măsurilor pentru asigurarea securității fizice a documentelor și a datelor transmise prin sisteme electronice;
– pregătirea personalului cu atribuții pe linia protecției informațiilor;
– cooperarea cu instituții similare din străinătate pe linia protecției informațiilor;
– cooperarea cu instituții similare din străinătate pe linia schimbului de informații și pentru încheierea de acorduri tehnice privind protecția informațiilor.

Pentru administraţiile occidentale, libertatea accesului la informații publice și transparența decizională reprezintă premise fundamentale. Totuşi, având în vedere prejudiciile pe care le poate produce diseminarea anumitor informații, este necesar ca accesul la acestea să fie restrâns.

Transparența înseamnă guvernarea la vedere, pe înțelesul tuturor. Nevoia de a facilita controlul asupra acțiunilor autorităților publice, de a eficientiza procesul decizional prin creșterea încrederii publicului în acesta şi de a asigura participarea activă a cetățenilor la luarea deciziilor a determinat reglementarea legală a conceptului de transparenţă.

Atunci când diseminarea informației ar pune în pericol interesul public, autorităţile pot restricţiona accesul la anumite documente. Cetățenii Uniunii Europene au dreptul de a accesa documente ale instituțiilor europene.

Recomandarea Rec(2002)2 a Comitetului Miniștrilor al Uniunii Europene către statele membre privind accesul la documentele publice reprezintă actul normativ care reglementează transparența decizională, permiţând cetăţenilor Uniunii să acceseze documente ale instituţiilor europene.
Recomandarea se referă la:
– protejarea și promovarea idelor și principiilor care alcătuiesc patrimoniul european comun;
– posibilitatea publicului de a-și forma o imagine adecvată și o opinie critică privind starea societății în care trăiește și a autorităților care guvernează, favorizându-se participarea în cunoștință de cauză a publicului la problemele de interes comun;
– favorizarea eficienței procesului de administrare și contribuţia la menținerea integrității societății, evitând riscul corupției;
– realizarea unei uniuni mai strânse între statele membre;
– afirmarea legitimității administrației în calitate de serviciu public și consolidarea încrederii publicului în autoritățile sale.29
Pentru a înţelege mai bine ceea ce înseamnă acces la informație în alte state ale Uniunii Europene, sunt necesare câteva exemple.

Constituţia Austriei prevede accesul general la informaţii, însă cetăţenilor nu le este permis accesul la documente ci doar la răspunsuri oficiale privind conţinutul acestora.

Germania nu are o lege a accesului la documente și informații, însă există landuri care au reglementat accesul la informații.

Italia permite accesul la documente este permis oricărei persoane care are un interes legitim. În acest caz solicitările trebuie însoţite de o motivare.

Danemarca și Suedia permit accesul numai la documentele oficiale; documentele interne devin oficiale numai după înregistrare.

Observăm că statele membre pot limita dreptul de acces la documentele publice, în condiţii reglementate prin lege, proporțional cu nevoia de a proteja: „securitatea națională, apărarea și relațiile externe; siguranța publică; prevenirea, investigarea și urmărirea în instanță a activităților infracționale; viața privată și alte interese private legitime; interesele comerciale, precum și cele economice, private sau publice; echitatea părților într-o instanță jurisdicțională; misiunile de inspecție, control și supervizare a administrației; confidențialitatea deliberărilor în interiorul sau între autoritățile publice în timpul pregătirii unui dosar” (Recomandarea Rec(2002)2 a Comitetului Miniștrilor al Uniunii Europene către statele membre privind accesul la documentele publice, adoptată de Comitetul Miniştrilor la 21.02.2002).

Atunci când informaţiile conţinute într-un document prejudiciază unul din interesele menţionate, accesul public la acesta poate fi refuzat, singura excepţie fiind „cazul în care un interes public superior justifică divulgarea”.

Percepţia societăţii civile

Percepţiile societăţii civile despre ce ar trebui să fie şi cui să servească informaţiile clasificate nu vor fi unitare. Totuşi, se vor putea identifica câteva trenduri de poziţionări ale exponenţilor societăţii civile faţă de acest subiect.

Mulţi vor fi aceia care vor căuta să înţeleagă mai bine conceptul de informaţie clasificată, fie dintr-o nevoie cotidiană (legată de locul de muncă), fie din dorinţa de a fi bine informaţi. Diferenţele de percepţie la nivelul societăţii civile sunt fireşti.

Abstract

Having knowledge about the world we are living in is a major characteristic of our 21st century society. Question is what kind of information you need to be able to declare yourself a well-informed citizen; what information would be useful to your general personal well-being in this society. On the other hand, how capable or good intended are you, when it comes to decide the way you are going to generate advantages for you and/or others by knowing certain issues.

That is one significant reason for having a clear limit between information that can be accessed free of risk and the one that can turn out to be dangerous for one of our greatest values: national security. Once you have laws that establish what classified information means (its importance, but also consequences for illegal disclosure), you need effective instruments to protect this information. This is one of our roles as an Intelligence Service. Civil society will understand this process more or less, there will always be voices that will question this way of keeping information relevant for national security away from the public, but available for official decision-makers in a state.

However, as long as the Law is being respected, national security has real chance to be not just an abstract concept, an ideal to look forward, but a reality that keeps our country and society safe.

Autori: Oana Moldovan şi Tamara Chereluc

Total
1
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*