Doctrina și cadrul normativ din România postdecembristă privind amenințările la adresa securității naționale

Securitatea națională reprezintă acea stare de normalitate și de echilibru fundamentată pe păstrarea intactă a atributelor de bază ale statului național (suveranitate, unitate, independență, indivizibilitate), menținerea ordinii publice și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, care se răsfrânge în mod pozitiv asupra cetățenilor, comunităților, statului și societății, ca ansamblu.

Securitatea națională se obține prin apărarea permanentă, prin acțiuni oportune, planificate și dinamice, a valorilor, intereselor și obiectivelor naționale.

Această triadă valori-interese-obiective reprezintă suma aspectelor ce constituie identitatea națională și aspirațiile legitime ale națiunii de supraviețuire și evoluție într-un climat pașnic, de prosperitate.

Apărarea triadei amintite trebuie derulată împotriva acelor elemente din mediul de securitate care, prin natura lor, împietează dezvoltarea normală a națiunii.

Cele trei elemente pe care le au în vedere instituțiile statului abilitate în acest sens ca fiind periculoase pentru realizarea securității naționale sunt riscurile, amenințările și vulnerabilitățile.

Dacă riscurile reprezintă mai degrabă aspecte ale evoluției situației de securitate care se pot materializa în mod negativ în viitor, iar vulnerabilitățile se referă la însușirile proprii ale unei națiuni și ale organizării ei statale care îi pot influența negativ dezvoltarea, amenințările sunt acei factori concreți de pericol, susceptibili să lezeze imediat, în prezent, securitatea națională.

Amenințările sunt consecințe ale modului în care este configurat la un moment dat mediul de securitate, care se află într-o permanentă schimbare, reflectând prin însăși evoluția sa modificările generale ale societății umane. Prin urmare, amenințările se schimbă și ele, de la epocă la epocă, de la secol la secol, ba chiar de la deceniu la deceniu. Obligația instituțiilor statului cu responsabilități în domeniu este de a decela în permanență, cu maximum de luciditate, modificările petrecute la nivelul mediului de securitate, global și regional, de a stabili cu rigurozitate amenințările nou-apărute și mutațiile intervenite în cazul celor vechi, de a elabora și implementa cadrul conceptual și legislativ potrivit prin care factorii de pericol descoperiți pot fi preveniți sau contracarați.

Instituțiile statului român responsabile în domeniu s-au achitat de această sarcină, cu un grad acceptabil de promptitudine și profesionalism.

Față de Legea 51/1991 privind Siguranța națională, noile documente ce stabilesc cadrul de acțiune în domeniul securității naționale, aprobate și implementate, sau aflate încă în stare de proiect, reprezintă o îmbunătățire evidentă și o racordare binevenită la noile cerințe de securitate.

Prin Strategia de Securitate Națională a României (SSNR), aprobată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) pe 17 aprilie 2006, Strategia Națională de Apărare (SNAp), aprobată de CSAT pe 22 iunie 2010, și Proiectul de lege privind activitatea de informații, contrainformații și securitate, aflat în Parlament pentru dezbatere, cadrul conceptual și legislativ pentru cunoașterea, prevenirea și combaterea amenințărilor s-ar îmbunătăți considerabil, creând premisele pentru sporirea eficienței statului în realizarea securității naționale.

Deși Legea nr. 39/1990 stipula că CSAT trebuie să elaboreze o concepție fundamentală de apărare a țării, un asemenea document programatic sau altele asemănătoare nu au fost elaborate anterior aprobării și promulgării Legii 51/1991 (care a intrat în vigoare chiar înaintea adoptării Constituției). Din acest motiv, evaluarea mediului de securitate la care au procedat factorii de decizie de la acel moment nu poate fi analizată. Totuși, în baza studierii amenințărilor înscrise la art. 3, lit. a-l, din Legea nr. 51/1991, această evaluare se poate reconstitui.

Amenințările pe care le statuează Legea 51/1991 sunt amenințări convenționale, precum acțiuni pentru înlesnirea ocupației militare străine, trădarea prin ajutarea inamicului, spionajul, sabotajul, subminarea economiei naționale, atentatele la adresa persoanelor ce dețin funcții înalte în stat, propaganda în favoarea extremismului comunist, legionar sau fascist, revizionismul, separatismul etc.

Ele descriu o concepție actuală la acel moment, dar care intra deja în desuetudine, construită în baza experienței realităților Războiului Rece. Principalii factori de pericol proveneau din partea altor state și ideologii politice.

Probabil că, dacă Războiul Rece ar fi continuat și dezvoltarea tehnologică ar fi stagnat, atât prevederile referitoare la amenințări din Legea nr. 51/1991, cât și concepția în baza căreia au fost incluse în actul normativ ar fi fost, astăzi, mai puțin anacronice.

Mediul de securitate s-a schimbat, însă, cu repeziciune. Ritmul de producere a modificărilor a fost atât de alert, încât pentru unele amenințări nici nu s-a așteptat reconsiderarea întregii viziuni asupra mediului de securitate. Exemplul cel mai evident este adoptarea Legii 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.

Totuși, reconsiderarea analizei s-a produs. Primul document programatic care descrie realist noul mediu de securitate și identifică lucid noile amenințări este Strategia de Securitate Națională a României din 2006, intitulată „România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă”.

În descrierea făcută actualei situații internaționale se arată că „lumea postbipolară” reprezintă un mediu care se transformă rapid sub impactul globalizării. Principalele tendințe sunt acelea de acutizare a competiției dintre state pentru resurse, în general, și resursele strategice, în particular, dar și pentru piețe și ascuțirea conflictelor identitare.

Noua configurație a sistemului internațional și noile coordonate socio-politice și tehnologice determină, pe lângă modificarea vechilor amenințări, apariția unor noi amenințări, neconvenționale.

Dintre acestea sunt amintite: terorismul internațional structurat în rețele transfrontaliere, proliferarea armelor de distrugere în masă, biologice, chimice sau nucleare, criminalitatea organizată transnațională, guvernarea ineficientă, conflictele interetnice, conflictele înghețate și mișcările separatiste, ca focare de răspândire a insecurității, catastrofele naturale și problemele de mediu etc.

După cum se observă, noile amenințări au foarte puțin în comun cu cele vechi. Vectorii purtători ai amenințărilor nu mai sunt entități politice, iar adeseori nu mai sunt nici măcar oamenii.

Se remarcă, de asemenea, faptul că dimensiunea acestor amenințări este globală, depășind capacitățile statului-națiune modern de a le combate prin propriile mijloace și resurse.

Componenta colaborării și cooperării între state pentru gestionarea comună a securității internaționale devine un leitmotiv al SSNR, subliniindu-se faptul că structura noilor amenințări obligă la însăși reconsiderarea conceptului de securitate națională.

Ea nu mai este o identitate independentă la mijlocul altora de același fel, ci devine parte integrantă a securității internaționale.

Analiza mediului de securitate și identificarea noilor amenințări conduce, prin urmare, la o modificare de paradigmă, care este completată și prin alte elemente importante, total noi față de concepția imediat postrevoluționară.

Dintre acestea, sunt demne de amintit enunțarea principiului referitor la echilibrul dintre siguranța cetățeanului și securitatea statului ca obiectiv, de aceeași importanță în cadrul securității naționale, sau stabilirea legăturii intrinseci care există între securitate și prosperitate, ca elemente prin care se pot preveni, combate și înlătura amenințările.

Strategia Națională de Apărare „Pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare” (2010), deși cu un titlu neinspirat, pentru că un astfel de program trebuie să fie destinat și să se preocupe în principal de generațiile actuale, completează în mod fericit SSNR, dezvoltând elemente de continuitate din aceasta și subliniind mai cu seamă modificările survenite în intervalul 2006-2010.

Există de altfel un întreg capitol în SNAp prin care se subliniază continuitatea dintre viziunea exprimată în SSNR și cea din SNAp.

Elementele de noutate cu privire la mediul de securitate sunt reprezentate de reapariția conflictelor convenționale în apropierea teritoriului României (războiul ruso-georgian din 2008) și de regresul în domeniul neproliferării armelor convenționale (suspendarea unilaterală de către Federația Rusă a participării la Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa, survenită în 2008). Sunt subliniate și elemente pozitive precum coagularea unei poziții unitare a NATO pe problematica Mării Negre.

Terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă și criminalitatea organizată transfrontalieră reprezintă, în continuare, cele mai periculoase amenințări neconvenționale cu care se confruntă lumea și, prin urmare, România, cu atât mai mult cu cât, din 2007, statul român este membru cu drepturi depline și al Uniunii Europene.

Consecința este aceea că, deși nu reprezintă în sine o țintă predilectă a acestor amenințări, prin integrarea europeană și euroatlantică, România își însușește amenințările de acest tip ca factori de pericol ce îi periclitează prin extensie și propria securitate națională.

Interesant este faptul că în SNAp se insistă asupra amenințărilor cu privire la lipsa resurselor energetice și la atacurile informaționale. Accentuarea acestor aspecte arată că există capacitatea instituțională de a repera în mod constructiv schimbările petrecute la nivel internațional (crizele gazului din iernile trecute, atacul cibernetic suferit de Estonia în 2007) și de a trasa direcții optime de acțiune pentru a le putea face față cu succes.

Se observă că reconsiderarea petrecută la nivelul amenințărilor este însoțită și de noi paradigme toretice. Se dezvoltă concepția inclusă inițial în SSNR și se adaugă elemente noi, precum cel al „matricei de securitate”, ca o măsură prin care ne aliniem și în plan conceptual la eforturile statelor NATO și UE pentru realizarea securității naționale și internaționale.

Bazată pe cinci piloni (triada securitate-prosperitate-identitate, multidimensionalitatea, multidirecționa-litatea și multifuncționalitatea securității, siguranța cetățeanului, controlul democratic al activităților de securitate națională și gestionarea integrată a securității, corelată cu conceptul de comunitate de informații), „matricea de securitate” este fundamen-tală pentru realizarea managementului eficient al sistemului național de apărare.

Dacă pentru perioada imediat postdecembristă remarcasem că există o lege în domeniul securității naționale, dar că nu există o strategie, pentru momentul actual se observă că există strategii, dar nu au fost adoptate încă legi în această privință.

Unul dintre cele mai evidente aspecte în acest sens este legat de stabilirea amenințărilor la adresa securității naționale.

Toate amenințările incluse în strategiile de mai sus își găsesc locul în cadrul unui cuprinzător articol 8. Noile amenințări enumerate în SSNR și SNAp, precum terorismul internațional (pct.4), criminalitatea organizată transfrontalieră (pct.5) și proliferarea armelor de distrugere în masă (pct.7), sunt menționate explicit în acest articol.

Adeseori se detaliază anumite amenințări, prin descrierea formelor pe care le pot lua, cum se întâmplă în cazul punerii în pericol a ordinii constituționale (pct.9), periclitării capacității de apărare a țării (pct.10), punerii în pericol a securității economice (pct.11), punerii în pericol a securității informatice (pct.12) sau periclitării securității infrastructurilor de comunicații de interes național (pct.14).

Vechi amenințări sunt reactualizate în conformitate cu realitățile prezente, de exemplu „subminarea economiei naționale” devine „punere în pericol a securității economice naționale” (evident, în măsura în care este anacronic să vorbim astăzi de economii naționale în sensul Legii nr. 51/1991).

De asemenea, amenințări convenționale care au rămas de actualitate, cum ar fi spionajul, își păstrează locul în cadrul textului normativ. Este interesant de remarcat că până și ordinea în care sunt enumerate amenințările este diferită de cea din Legea nr. 51/1991, dovadă a remodelării opticii asupra mediului de securitate și a creșterii importanței amenințărilor neconvenționale. Amenințările la adresa bunei guvernări și capacității instituționale (precum corupția la nivel înalt) ocupă și ele un loc important, ca de asemenea amenințările la adresa securității informatice, a comunicațiilor, a mediului.

În baza acestor noi reglementări, activitatea de informații, contrainformații și de securitate ar fi mult înlesnită, ofițerii de informații nemaifiind nevoiți a da un adevărat examen de creativitate pentru a contracara activități care, deși amenințări la adresa securității naționale, nu erau stipulate ca atare în lege.

Trebuie, totuși, remarcat că proiectul trebuie dezbătut cu atenție pentru a nu se strecura erori, cum poate fi formularea art. 48, unde se stipulează că autoritățile informative pot acorda asistență în activitățile prevăzute la articolul 45 și 47, unor persoane fizice și juridice, contra cost. A stabili în textul normativ premise care să pună sub semnul întrebării faptul că autoritățile informative sunt instrumente întreținute exclusiv din resursele națiunii, acționând exclusiv pentru atingerea obiectivelor acestuia este o eroare ce poate avea consecințe din cele mai grave și care poate contribui la slăbirea statului în fața factorilor de pericol la adresa securității naționale.

Studiul întreprins relevă că instituțiile abilitate în domeniul securității naționale au identificat corect noile tendințe ce animă mediul de securitate și, prin urmare, au decelat corespunzător amenințările ce planează asupra bunei evoluții a cetățenilor, comunităților și statului român. Racordarea la noile cerințe de securitate este esențială, iar primii pași au fost făcuți prin adoptarea strategiilor din 2006 și 2010. Procesul trebuie continuat prin adoptarea unei legi eficiente care să înlocuiască învechita Lege nr. 51/1991, dar, mai presus de orice, trebuie subliniat că nu atât enunțarea unor principii, descrierea unor amenințări și elaborarea unor documente programatice și acte normative sunt cele în măsură să asigure realizarea securității naționale. Deși condiții esențiale, aspectele mai sus menționate trebuie să fie însoțite de voința fermă și de priceperea de a le aplica, cu rigurozitate, în practică.

Autor: Liviu Mihail Iancu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*