Cum ne apără cultura de securitate

„Nu ştim ce nu ştim.“ Iată o afirmaţie a fostului secretar american al apărării Donald Rumsfeld, care – aplicată în lumea noastră, unde Informaţia este măsura tuturor lucrurilor – poate uşor stârni îngrijorare. Trecând, însă, de acest prim impuls, să conştientizăm că, într-adevăr, întâmplarea şi hazardul îşi pot face loc în orice sistem, oricât de sofisticat sau de organizat ar fi. Totuşi, nu ne vom înfăţişa dezarmaţi în faţa acestui pericol. Avem cu ce lupta! Sunt toate acele elemente – acumulate prin educaţie şi armonizate în cultura de securitate existentă, în general, la nivel societal şi organizaţional – care ne vor folosi în a fi siguri şi puternici în acţiunile noastre. Sau, reformulat, educaţia şi cultura de securitate se pot constitui în factori de stabilitate ai sistemului.

Să ai repere bine fundamentate va deveni tot mai vital, în condiţiile în care asistăm la un ritm accelerat de inovaţie în aproape orice domeniu şi suntem parte a unei lumi în care competiţia este tot mai acerbă. În acest mediu dinamic, este din ce în ce mai greu să anticipăm viitorul şi, mai mult, să îi intuim consecinţele directe şi indirecte. Fluxul de informaţii devine din ce în ce mai abundent şi din ce în ce mai necesar. Practic, informaţia întruneşte deja atributele esenţiale de motor şi materie primă a societăţii noastre. Pe cale să devină un produs ca oricare altul, informaţia este consumată în actul de decizie în genere.

Încărcată cu atâtea responsabilităţi şi putere de orientare a oricărei acţiuni într-un sens sau altul, informaţia trebuie protejată. Este un demers cu atât mai necesar atunci când luăm în discuţie informaţia de securitate naţională. Există o gamă întreagă de mecanisme care trebuie să se activeze atunci când apare un factor de pericol (endogen sau exogen), precum un interes nelegitim pentru informaţii al căror acces este reglementat.

Educaţie, cultură, percepţie

Într-o primă etapă, ar fi util să încercăm să înţelegem conceptele de „educaţie de securitate” şi „cultură de securitate”. Nu este uşor a discerne între ele, fapt pentru care am apelat la cunoaşterea superioară concentrată într-un dicţionar explicativ al „limbajului serviciilor secrete”. Din cele extrase, a rezultat că educaţia de securitate este un ansamblu de măsuri întreprinse în mod sistematic de către autorităţile publice şi organizaţii neguvernamentale, prin care noţiunile, ideile şi informaţiile referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate sunt utilizate în forme şi prin mijloace specifice. Scopul!?! – vă întrebaţi, poate. Dicţionarul oferă explicaţii şi pentru scop: aminteşte de formarea şi dezvoltarea însuşirilor intelectuale, morale şi comportamentale ale cetăţenilor în domenii şi probleme ale securităţii naţionale şi internaţionale. Acum să trecem la cultura de securitate, care (spune acelaşi dicţionar) se referă la promovarea şi consolidarea valorilor democratice, prin dezvoltarea unei înţelegeri comune a provocărilor şi oportunităţilor în domeniul securităţii naţionale la nivelul statului şi al societăţii.

Am îndrăzni să mai introducem un concept – cel de percepţie asupra securităţii – pentru a sonda cum se raportează acesta la educaţia de securitate. Este percepţia asupra a ce înseamnă securitate suficientă sau nu pentru a avea un comportament de securitate corect? Sau, altfel spus, ceea ce intuim a fi adecvat din perspectiva menţinerii unei stări de securitate (raportată la grup, instituţie, stat) poate fi atotcuprinzător, fără factorul de educaţie? Ne mai trebuie, realmente, educaţie de securitate?

Un răspuns îl putem găsi în psihosociologie, care, în general, consideră percepţia asupra oricărui aspect din lumea noastră (inclusiv asupra securităţii, aşa cum o înţelegem noi în Serviciul Român de Informaţii) ca oglindind, cel mai probabil, însuşiri neesenţiale, de suprafaţă. Aspectele relevante trebuie desprinse din relaţiile dezvoltate constant, ceea ce presupune intervenţia unui element de reflectare de nivel superior: gândirea legată indisolubil de limbaj. În acest moment, intervine – pe principiul „Nemo nascitur sapiens” („Nimeni nu se naşte învăţat”) – educaţia drept condiţie sine qua non pentru a trece de la sunete disociate la limbaj, de la percepţie la adevăr legat de implicaţiile stării de securitate sau ale absenţei acesteia.

Totuşi, cum se coagulează şi funcţionează percepţia asupra securităţii? Formarea acesteia este dependentă atât de procesele sociale la scară mare (de la interacţiunile dintre membrii grupului până la cele dintre grup şi instituţii), cât şi de mecanismele psihologice de bază (conectarea unui element nefamiliar la unul familiar, prin ancorare, şi transformarea conceptului, precum cel de securitate, într-o imagine, prin obiectivizare). Reprezentarea socială a securităţii permite comunicarea indivizilor pe această temă. Este furnizat un cod pentru schimbul social, pentru identificarea şi clasificarea aspectelor ambigue ale lumii şi ale istoriei individuale şi de grup. Toate aceste elemente sunt transpuse în conţinutul conceptului de securitate, dar şi în acţiunile menite a preveni şi contracara vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări la adresa securităţii (individuale, naţionale, regionale, globale). Sunt acele reprezentări care motivează toate acţiunile oricărui actor statal/non-statal pentru realizarea şi menţinerea unui mediu de securitate, care să evolueze în limite acceptabile. Odată ce unul sau mai multe înţelesuri/idei sistematizate au fost atribuite conceptului de securitate şi s-au creat percepţii asupra a ce ar putea să însemne securitate, comportamentul indivizilor este determinat de sensul asociat. Este faza în care percepţiile sunt interiorizate şi constant modificate de mediul social. Totuşi, oricât de bun jongler ai fi cu acest produs al percepţiei tale, este nevoie de un fir conductor, de sistematizarea gândirii şi chiar şi de însuşirea unor şabloane pe care să ştii să le aplici mai mult sau mai puţin adaptat la situaţie (şi nu automat). Este nevoie de factorul de educaţie! Sunt aşa-zise reţete de comportament şi de raportare faţă de „n” aspecte, pe care le dobândeşti prin educaţie. Iar, ca orice reţetă, odată ce îi cunoşti bine ingredientele, eşti în stare, în principiu, să o îmbunătăţeşti. De altfel, bine a fost plăsmuită zicala „Übung macht der Meister” – în traducere liberă, exerciţiul este cheia succesului, cu menţiunea că exerciţiul în sine are la bază un set de reguli învăţate într-un anumit moment.

Mai mult, dimensiunea educaţională este inserată şi în Strategia de Securitate Naţională a României ca fiind una din direcţiile de acţiune de urmărit, respectiv una din principalele modalităţi de asigurare a securităţii naţionale. Concret, potrivit Strategiei, educaţia de securitate este un factor important în contextul actualelor provocări la adresa securităţii României, ce reclamă dezvoltarea unui sistem intelectual creativ. Sunt indicate clar şi priorităţile în acest sens, printre care se numără dezvoltarea culturii de securitate, inclusiv prin educaţie continuă, care să promoveze valorile, normele, atitudinile sau acţiunile care să permită asimilarea conceptului de securitate naţională. De asemenea, este prioritară stimularea cercetării ştiinţifice, în corelaţie cu sistemul de educaţie, ca demers esenţial pentru înţelegerea naturii ameninţărilor şi provocărilor actuale.

Cultura de securitate, o necesitate

Odată cu reperele ancorate în ceea ce înseamnă cultură de securitate, urmează noi observaţii. Cei doi factori de raportare sunt decidenţii (statul) şi cetăţenii sau (altfel spus) noi toţi (societatea), întrucât eficienţa activităţilor de promovare a unei culturi de securitate trebuie să se regăsească în poziţiile adoptate la nivel colectiv şi individual. Sunt atitudinile care trebuie să fie conforme sau cât mai apropiate de realitatea obiectivă a lumii în care trăim. Practic, promovarea culturii de securitate este metoda prin care trebuie atraşi – spre o înţelegere superioară a importanţei unui act de asigurare a securităţii naţionale – mai ales toţi aceia care contestă, sfidează sau, în cel mai bun caz, se comportă ca şi cum ar tolera activităţile serviciilor de informaţii în general. Situaţia este prezentă şi la noi în ţară, unde gradul de încredere, deşi cu tendinţă spre creştere, mai are de urcat ceva trepte până să putem afirma că este optim în raport cu percepţia cetăţenilor. Nevoia de comunicare este evidentă.

Cultură de securitate la nivel individual (cu potenţial de reflectare continuă asupra celui colectiv) poate fi asigurată prin… educaţie de securitate. Aceasta este soluţia pentru ca generaţiile tinere să înglobeze încă de timpuriu în sistemul lor de valori şi credinţe ceea ce este esenţial pentru a contribui (în măsura posibilităţilor) la asigurarea securităţii statului.

Motivul este acela că tinerii sunt cei care vor locui, munci şi crea în societatea noastră. Iar cum viitorul nu aduce doar plusuri şi veşti bune, ci şi potenţiale ameninţări în strânsă corelaţie cu statutul României de stat partener, aliat sau membru în diverse organisme internaţionale, trebuie să fim pregătiţi pentru a reacţiona. Dar, mai ales, trebuie să fim proactivi, trebuie să asigurăm acele cunoştinţe care să genereze reacţiile de diminuare a costurilor şi a pierderilor. Toate aceste poziţionări (de succes) ale individului informat/educat în spiritul apărării valorilor şi intereselor naţionale presupun construirea unei percepţii realiste asupra sistemului de securitate naţională, conştientizarea cu privire la necesitatea echilibrului dintre cerinţele unei societăţi democratice şi prezervarea securităţii naţionale.

Abordarea instituţională a culturii de securitate

Din mai multe dicţionare înţesate de definiţii axiomatice, am selectat câteva posibile comentarii pe tema aceasta. Practic, o abordare modernă la nivel instituţional implică: promovarea ideii şi importanţei (asigurării) securităţii naţionale; cunoaşterea registrului de aşa-numite urgenţe publice de ordin militar, economic, societal şi ecologic; totalitatea noţiunilor, ideilor şi influenţelor de care dispun, la un moment dat, cetăţenii statului referitoare la valorile, interesele şi necesităţile naţionale de securitate; dezvoltarea unor atitudini, motivaţii şi comportamente necesare apărării şi protecţiei personale, de grup şi statale faţă de vulnerabilităţi, factori de risc, ameninţări, stări de pericol sau agresiuni potenţiale, precum şi promovarea lor în mediul intern şi internaţional de securitate.

În secolul în care trăim, lupta împotriva terorismului, a crimei organizate, a criminalităţii economico-financiare şi a corupţiei sunt realităţi pe care reprezentanţii societăţii civile trebuie să le cunoască, pentru a contribui – împreună cu instituţiile statului (inclusiv Serviciul Român de Informaţii) – la cunoaşterea, prevenirea şi contracararea lor. Pentru a ne întări argumentaţia, să luăm în discuţie doar factorul corupţie, care reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale, cu un impact negativ, pe termen lung, asupra nivelului de trai, drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dar şi asupra dezvoltării economice sănătoase. De aceea, educaţia şi cultura de securitate constituie necesităţi ale unei noi apărări colective, dar care nu mai este realizată doar de către stat (ca entitate politico-administrativă), ci şi de către cetăţeni prin societatea civilă. Exponenţii acesteia se pot implica activ în acţiuni de educaţie preventivă şi de gestiune a noii realităţi de securitate (democraţie conectată la valori euroatlantice).

De la o cultură de securitate medie la una dezvoltată

Privită de-a lungul istoriei României, cultura de securitate şi-a dezvoltat – aşa cum a identificat Mircea Maliţa – un pattern, caracterizat de patru trăsături esenţiale: înţelepciune, adaptare activă, realism şi experienţă. Totuşi diferenţele de etapă, ce culminează cu cea actuală asupra a ceea ce înseamnă cultură de securitate, au fost cele care au creat constant un plus de valoare şi au adus paradigma de „smart nation” şi în România.

În linii mari, evoluţia culturii de securitate, a cărei importanţă se accentuează, este marcată de două tendinţe contradictorii: pe de o parte, menţinerea culturii care a adus performanţe şi, pe de altă parte, schimbarea acesteia ca urmare a modificărilor apărute în societate. Este un parcurs firesc în mediul contemporan, întrucât climatul creator şi profunzimea gradului de socializare impun noi valori şi prezumţii şi în ceea ce priveşte cultura de securitate. În consecinţă, nu este exclus ca păstrarea timp îndelungat a unor concepţii, credinţe, norme care au avut un efect benefic la un moment dat să se transforme în frâne ale dezvoltării, în prejudecăţi sau stereotipuri în abordare. Practic, într-un mediu puternic concurenţial, rezistenţa la schimbare poate transforma un cadru benefic într-unul defavorabil. Deşi modificarea culturii de securitate este, în general, greu de suportat pentru membrii unei organizaţii (de exemplu), ea este necesară şi posibilă pentru supravieţuirea şi dezvoltarea acesteia, deoarece numai o cultură durabilă, dar flexibilă îi asigură competitivitatea.

Din punct de vedere tehnologic, au apărut ameninţări noi, mai sofisticate. Acestea se pot manifesta în orice parte a lumii şi, din cauza interconectării globale, pot afecta orice parte a lumii. Nu mai trebuie să stăm pe gânduri, ci trebuie să avansăm în direcţia conştientizării la nivel mondial/naţional a riscurilor conturate ca urmare a utilizării masive de către toate segmentele societăţii a tehnologiilor informaţiilor şi comunicaţiilor. Avem nevoie de strategii, cu tactici sau direcţii de acţiune, pentru a gestiona aceste riscuri în mod adecvat şi eficient, fie că este vorba despre prevenirea, combaterea, reducerea sau eliminarea lor. Avem nevoie de o cultură de securitate matură şi adecvată dinamicii şi provocărilor geopolitice şi geostrategice!

Rolul mass-media în asigurarea culturii de securitate

Două comentarii celebre au justificat abordarea rolului mass-media în promovarea culturii de securitate. a. Este vorba despre H. Marcuse, care afirma, în anii ’70, că „mass-media guvernează cultura, filtrând-o. Ele valorizează o idee şi devalorizează o alta”. În acelaşi deceniu, şi A. Moles a făcut o remarcă potrivit de amintit în acest context: „Ceea ce nu trece prin mijloacele de comunicare în masă are o influenţă neglijabilă asupra evoluţiei societăţii”. Pornind de la aceste mai vechi, dar deloc depăşite afirmaţii, este important de subliniat rolul presei în (in)formarea cetăţenilor/societăţii civile cu privire la securitatea naţională. Comunicarea este un mijloc principal prin care pot fi înţelese şi asimilate valorile, ideile, conceptul de cultură de securitate. Informaţia relevantă şi fără distorsionarea adevărului, serveşte securităţii naţionale.

Prin asociere, o situaţie contrară ar putea fi catalogată drept rezultat al unei agresiuni la cultura de securitate. Să luăm un singur exemplu: zvonul propagat prin mass-media. Într-o accepţiune generală, zvonul este apriori o informaţie: aduce date noi despre o persoană sau un eveniment de actualitate. De asemenea, este dibaci construit astfel încât să fie crezut, are un set de elemente verosimile, rezistente la o verificare superficială a mesajului difuzat. Zvonul încearcă să convingă. Iar în momentul în care şi-a atins ţelul, poate avea efecte negative ce se pot propaga de la micro-grupuri, la nivel de organizaţii şi chiar state. Amploarea impactului este cu atât mai mare atunci când ajunge să afecteze interesele naţionale, când nu mai putem repera corect ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile, dar şi potenţialele oportunităţi de dezvoltare. Avem nevoie de suport pentru a separa ce este fals de ce este adevăr. Un bun ghid, în acest sens, este cultura de securitate. Funcţia de apărare a culturii de securitate nu poate fi contestată.

Impactul culturii asupra securităţii

După amestecarea bolului de concepte atrase în discuţie, ar putea părea interesantă perspectivă de a sonda ce înseamnă proiecţia culturii asupra securităţii. În atare caz, vom trata „cultura” în accepţiunea mai generală de bagaj cultural a tot ce un individ (chiar şi angajat al Serviciului) a acumulat de-a lungul existenţei (şi profesiei), definindu-i personalitatea şi capacitatea de a aduce plus-valoare în activitate. Mai mult, vom extinde cercul şi ne vom referi la orice evoluţie din variate domenii ce a constituit o cărămidă bine pusă pentru consolidarea societăţii per ansamblu. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de măsura în care un element inovativ în bagajul cultural deţinut la un moment dat ar putea fi deturnat – în funcţie de interese personale/de grup – contrar aşteptărilor majorităţii indivizilor unei societăţi, transformând cunoaşterea acumulată în factor de risc.

Cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţii care le pot construi sau consolida cultura de securitate. Este esenţial ca nevoia de securitate naţională să fie conştientizată şi integrată în sinele aflat (preferabil constant) în alertă. Aceasta este cel puţin una dintre soluţiile acceptabile şi accesibile indivizilor pentru a trece de la statutul de consumatori de securitate la unul superior, de generatori de securitate. Dezvoltarea este o condiţie a libertăţii.

Abstract

Security has its own development, a specific legislation, a precise objective and a suitable support. As an element of action, security represents the capacity of a system to conserve its functional characteristics towards destructive factors or. Even if the traditional threats have decreased, 9/11 showed us that the world is much more unsecure than we thought. It is the same world that let us feel the effects of globalisation. After an appreciatively long period of difficulties, the global economy has begun to revitalise.

The flow of goods and investments, the technological development and the progress of democracy have brought more liberty and prosperity to the people. In this context, a greater permeability of frontiers means more chances that threats go global. All the actors are conscious of how important the instauration and maintenance of an international stable security climate is. Generally, it is accepted and even promoted the idea that the assurance of security has to be achieved on an internal, but also an external level. The interconnections between them are very tight. A good explanation could be that security is built primarily from inside to the outside of the state borders.

A state cannot be a guarantee for regional security, if inside its frontiers there is no stability or safety. In this situation, a very important element is the communication and cooperation between the state and its institutions, but also with the civil society. Most of the times, moral support and acceptance that the state receives from the society are vital. The sense of creating and promoting a security culture among the members of the society can be included in this fundamental process. A good security culture can be an indicator for a healthy, prosperous and functional society. In other words, the absence of security culture is a state vulnerability, with implications also on an extended/international level. Having the most to benefit from the existence of security culture, the state has to be involved, constantly, through its institutions, in informing the citizens regarding the relevant aspects in a permanent consolidation of this type of culture. This process can take the shape of security education, even in a more traditional sense of transmitting information in an organized framework.

Autor: Oana Moldovan

Total
5
Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*